Laurențiu Belizan

poem înclinat

 

în fiecare vocală există o scară-n spirală

un arbore albastru cu rădăcinile adulmecând cerul

șerpuind pe marginile ispititoare ale găurilor negre de aiurea și de aici

din acest trotuar de provincie pe care se plimbă oameni rogvaiv

 

blocurile se înclină ușor

se visează Turnuri Pisa

deasupra ici-colo nori negri de consoane miros a ploaie

ploaia care primenește care potopește

 

rup înfrigurat o filă din „Cartea amăgirilor” și fac o luntre

o arcă a lui Poe/ Alan Poe

 

în care doar poeții pot urca niciodată coborî

 

ce înseamnă să fii orb

 

RMC

 

să fii în lumea aceea în care lumea curge pe străzi

ca lava pe străzile Pompeiului

în lumea aceea în care cenușa crește în interiorul corpului

peste mirobolante fresce ale sufletului

 

să fii prins în chihlimbarul timpului atroce

și să nu-i vezi strălucirea frumusețea

și torentele cristice de căldură

să nu-i vezi cele șapte brațe cu care dăruiește

ochii albaștri care simt suferința întregii lumi

și o decantează o sfărâmă ignorând textualismul decadent

și postcreștinismul dement al lumii

 

Acum O văd/ are genele Mariei

Ea nu știe

Ea dăruiește crezând că așa este firesc.

 

deși voi rămâne veșnic în purgatoriu

O văd

 

și asta este o mântuire în miniatură

 𝗮𝗯𝘀𝗼(𝗹𝘂𝘁)

în el - un labirint

o rețea autistă a gândurilor

săpând ca niște viermi alb-fosforescenți într-un trup cangrenat

căutând o soluție de backup și disaster recovery

îl vor ține în suspensia vâscos-irizată ca un halou

într-o stare vegetativă până când va începe să răspundă cu da sau nu

prin undele cerebrale

imaginați-vă că sunteți într-o asemenea stare

și ar veni o haită de medici să vă scoată organele!

între timp ar afla cum tequila se poate transforma în smaragde

și ar inventa patrafire wireless

dar la intrare în peșteră s-ar vedea dinții focului

și umbra unui artist din lascaux

mă însoțești mereu ca să-mi spui ce simt

să dai nume celor noi

clipești!

în mine - un tsunami de lumină

ești un grăunte de 𝑚𝑒𝑡𝑎𝑑𝑜𝑛𝑎̆ 𝑝𝑒 𝑙𝑖𝑚𝑏𝑎 𝑎𝑐𝑒𝑠𝑡𝑒𝑖 𝑙𝑢𝑚𝑖

𝑖̂𝑛 𝑠𝑒𝑣𝑟𝑎𝑗 𝑑𝑒 𝑑𝑜𝑢𝑎̆ 𝑚𝑖𝑖 𝑑𝑒 𝑎𝑛𝑖

 

𝐜𝐮𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐫𝐢𝐧𝐳𝐢 𝐥𝐮𝐧𝐚 𝐢̂𝐧 𝐳𝐨𝐧𝐚 𝟓𝟏

ne-au separat de la naștere

ne puneau să desenăm o stradă închipuită

până-ntr-o zi când fluturele uitat pe asfalt

a-nceput să zboare împărțindu-și aripile

precum cele cinci pâini și doi pești

ne îndesaserăm buzunarele cu ele să reconstituim

drumul până acasă

oriunde ne-ar fi abandonat în orice laborator

logaritm alfabet

mergeam cu trenul soarele se multiplicase în ferestre

un tunel sfârtecând deodată lumina

răni florescente au început să contureze un chip

ca o obsesie ferecată în rafturile unui alchimist

însă ce șoc am avut să te redescopăr într-un balcon florentin

apoi într-o lojă de operă acolo unde omul e mânat

din spate

ca un satyr de propriile-i labirinturi!

într-un fel iubirea e o schimbare de registru de ph de neutru

până la ea suntem la genul indiferenței cu sine

tu m-ai învățat să nu-mi înghit nicio privire

ultimul semn înainte de a te re/cunoaște a fost acea

ședință fotografică

din turnul eiffel am văzut mulțimea de nuduri de pe

champs-élysées

era martie

la sfârșit s-au repezit să se îmbrace

desenând pe asfalt arcuirea zâmbetului tău

vagoanele păreau un șir de căruțe uitate în far-west

din ultimul aveai să cobori și eu ridicam o cabană

dormeam în piei de urs grizzly

uneori când merg cu metroul

în flashurile de graffitti

recunosc acel urlet sălbatic ce zace în noi

ne prefacem în continuare

ei sunt mulțumiți crezând că le confirmăm teoria

dar nu știu că noi am învins entropia

trăind unul în visele celuilalt

în noapte un tren ca un dragon s-a poticnit

scuturându-și scheletul pe o scară ca un vierme

tânjind spre copac

cobori și-ți întind mâna

buzele tale sunt roșii precum un măr neînceput

îmi amintesc ce albă este luna

 

𝗼 𝘀𝗰𝗵𝗶𝘀𝗺𝗮̆ 𝗮 𝗹𝘂𝗺𝗶𝗻𝗶𝗶

într-o noapte am visat un dirijabil sub formă de hipopotam

mă obseda trichineloza bicicletelor-parapantă

spițele roților îmi umblau prin vene

explodându-mi în apropierea tâmplei

imaginează-ți o batistă albă ce dă startul unei curse cu biciclete bolnave

și ochii ei galbeni de vită mușcată în vremea musonului!

de pe puntea lui hindenburg

zăream spinările balenelor ca niște aisberguri

nu are rost să vă păcălesc

în poemul ăsta nu e vorba de daruri

de reni prefăcându-și copita în turlă

ci de munți de promisiuni deșarte

poate e tardiv să scriu despre asta însă ceva din mine nu iartă

mă plimbam deasupra europei cu colții rânjiți

de ied după plecarea caprei

apoi statuia libertății îmi arătă zgârie-norii de carne

mă gândeam

ce bine ar fi să ne hrănim doar cu hidrogenul din burta dihaniei!

pentru ei suntem doar niște eprubete gri în care se dizolvă deșeurile unui zeppelin

acele pete unsuroase de pe aerodrom nu sunt de la pantofii lor cei noi

sunt umbrele noastre

iar tuburile cu vopsea pentru graffiti par niște imense cartușe

cine e capabil să zboare cu o bicicletă având trichineloză?

poveștile noastre nu le vrea nimeni

în felul ăsta am înșela destinul trist

am descifra râzând sporovăiala falșilor profeți

am învățat prea repede zornăitul palid al florii de muște

privește stârvul acesta!

când vom ateriza voi colora acest mamifer

gonflabil și voi face din el hăinuțe pentru copii

cândva umplea mlaștinile cu răgetul lui

cândva era în pântecul mamei copil

și totuși

într-o zi vor inventaria viețile noastre într-un

clasor de timbre cu zeppelin

oare câte trepte are iadul?

noaptea ce vine voi tăia o bucată de cer și o să-mi ung o felie de pâine

 

𝘀𝘂𝗻𝗲𝘁𝘂𝗹 𝗶𝗻𝗳𝗶𝗻𝗶𝘁 𝗮𝗹 𝗹𝘂𝗶 𝘄𝗮𝗴𝗻𝗲𝗿

♬

fruntea îți este portativ

peste care aș trece un mănunchi de petale

pielea să nu semene cu pământul arat

de pegași cu aripi retezate

genele sunt clape de pian

care îți colindă irisul

privește-mă fără să clipești!

lasă iubirea suspendată

ca un staccatto

între acordurile acestui

deja-vu!

 

𝗺𝗼𝗿𝗶𝗹𝗲 𝗱𝗲 𝘃â𝗻𝘁 𝗻𝘂 𝗮𝘂 𝗲𝗰𝗼𝘂

în orașul meu este un nebun

care nu dirijează mașinile în ritmul unei muzici numai de el auzite

nu bolborosește ocolind cu grijă crăpăturile asfaltului

nu face declamații în după-amiezile însorite pe treptele tribunalului

are un ceas de alamă cu lanț

uneori îi deschide capacul

îți arată rotițele

„în ele sunt turnate amintirile celor ce l-au purtat“

apoi desface o coală soioasă cu îndoituri aproape destrămate

și ți-o flutură zâmbind

este înalt și poartă aceleași haine de 33 de ani

sunt o epidermă suplimentară ce se hrănește cu trupul lui

au crescut odată cu el doar culorile sunt mai șterse

este foarte înalt

un paratrăznet ambulant

ce pare să apere un ultim oraș al lui dalí

lumea zice că spărtura ce-i zornăie în buzunare

este parte a unui mozaic furat din cenușa pompeiului

în nopțile luminate de girafe arzând o răstoarnă

din ea răsar pe rând un leu un gladiator și o vestală

de copil am crezut urmărindu-l fascinat pe străzi

că are ceva tainic de făcut

încercând să-i întâlnesc privirea ani în șir

poate undeva sub o casă părăsită trebuia

să așeze într-un fel anume

pietricelele care lipseau și totul să capete sens

trebuie doar să-și amintească!

până atunci vom colinda orașul până se va îngălbeni

ca un os în albia secată a unui râu

 

c

 

La mulți ani, Valentin Tufan!

Stă să plouă…

Stă să plouă…
ca un strigăt înăbușit de satisfacție,
ca o sorbire cu nesaț cerșită cu suflet
de trupul urmelor de cretă,
transbordând în universul reanimat
al melcilor
Stă să plouă…
peste cutuma pământului
cu o remușcare criminală,
ce se adâncește în lumina latentă
a unui strop
Stă să plouă…
cu toate cicatricile fricii,
lăsând oasele din permafrostul social
să doboare respirația sacadată
a zilei de mâine
Stă să plouă…
cu pace în patul puștii,
clădind o utopie
a vieții de carton compromisă
de ploaia înțelepciunii.
În suspensie
Afară e o liniște prelungă,
o suspensie a materiei,
ca un scenariu de Kusturica.
Ploile au dispărut,
iar din pământ
cresc picăturile ca păpădia.
Într-o formă translucidă
soarele se-adună
din formele opace,
ori din geneza conului de umbră.
Într-o stare de veghe irațională,
privim ploaia cum se rupe de tulpină
și plutește să-i aflăm semnificația.

În starea de veghe

nu găsim granița între vis și realitate –
metafora e acel moment de triumf din timpul transei
pe care îl atingem apoi în material.
Căutăm semnificația picăturilor de ploaie
ca privirea dintr-o oglindă
în care lumea e în reverse.
Norii au făcut front comun cu secunda
Punctul de sprijin al palpabilului
e reprezentat de căderea în neant
a componentei spațio-temporale –
o partitură tonică de Darwin.
Blestemul căzut peste nemurire
a așezat demiurgul în prim planul universului –
acel părinte al secundei
ce și-a trimis fiul pe pământ
în hainele materiei.
Secunda se admiră în oglindă
ca un Narcis cu chip de rigoare –
aerul lui nobil ce se pliază
peste trăsăturile paterne
îl fac să pară un mic prinț inabordabil.
În starea de transă, picăturile de apă
străjuiesc secunda
ca un joc maniac de stări delirice
pe care le ucidem fără voie
în acest tablou diform,

în lupta cu timpul.

 

Albastru senin de Buzău - Mircea TĂNASE

 

 

 Visul frumos al paraşutiştilor militari români a ajuns la opt decenii de istorie şi  poveste scrise cu speranţă, cu dorinţă de zbor şi libertate, de desprindere din chingile gravitaţiei, de purificare în purgatoriul uşii sau trapei avionului – pasărea de metal care îi ridică în infinitul albastru şi îi agaţă de pânza cerului – de eliberare de realul punct de sprijin al păsării de metal şi trecerea prin cele câteva sau mai multe zeci de secunde spre o nouă viaţă, câştigată cu fiecare explozie a voalurii pe cer.

Optzeci de ani de paraşutism militar românesc – cam tot cât au şi ceilalţi camarazi din trupele aeropurate ale lumii – nu înseamnă o cifră colosală, dar, cu siguranţă, au o încărcătură uriaşă în fapte şi împliniri pentru o armă născută firav la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, când toate armatele moderne îşi căutau noi definiţii în cele trei dimensiuni acţionale – pământ, apă şi aer – şi impusă repede ca una dintre cele mai noi şi mai grozave arme, cum o definea pe atunci un inspirat și priceput condeier militar.

Prinsă în panoplia armatei române la 10 iunie 1941, din ordin al unui general vizionar şi pragmatic, ulterior condamnat și executat pentru încercarea de a salva şi reîntregi trupul ciuntit al țării, Compania-şcoală de Paraşutişti de lângă Bucureşti avea să devină batalion în anul următor şi  i se întrezărea o creştere pe măsura încrederii în potenţialul său. Ruleta istoriei însă a vrut să fie altfel şi după ce paraşutiştii români au salvat Bucureştiul ameninţat de o mare represiune în urma schimbării de macaz de la 23 august 1944, s-au văzut răsplătiţi cu o binemeritată ...desfiinţare în 1945. La vremuri noi..

Reînfiinţat în 1950, din considerente dictate de o nouă aşezare a forţelor militare pe plan mondial şi de începutul unui încrâncenat zăngănit de baionete şi cartușe şi, nu de puţine ori, de somaţii şi salve trase ameninţător în aer de către foştii aliaţi din timpul ultimului război, Batalionul român de paraşutişti şi-a găsit garnizoană la Buzău şi vreme de peste 70 de ani a dat o nouă dimensiune şi identitate acestui  oraş-târg de la Curbura Carpaţilor, unic prin însăşi devenirea sa istorică, dar capabil să-şi asume și această nouă povară, de oraş al zburătorilor români. Şi dacă deja acceptase să găzduiască, după Primul Război Mondial, mai multe şcoli ale aviaţiei militare române, iată că în 1951 şi-a adăugat coroanei încă un diamant, acela al paraşutiştilor militari. Care s-a şlefuit şi a strălucit aici şi continuă să sclipească încă, deşi nu de puţine ori, în ultima vreme, se încearcă a fi estompat, din raţiuni pe care nu le putem deocamdată pătrunde. Dar asta-i o altă poveste, şi vrem să credem că nu poate avea vreodată un final trist, pentru că istoria ne obligă și nu trebuie să-i dăm pricină să ne condamne.

Şcoala paraşutiştilor din Crângul Buzăului este o realitate, o certitudine, este o filă din paşaportul cu care acest oraş a ieşit în lume şi merge mai departe mândru spre viitor. Împlinirile, isprăvile şi poveştile paraşutiştilor de la Buzău au intrat de mult în tezaurul armatei române, dar şi în cotidianul colectiv al unei urbe care s-a făcut cunoscută în ţară şi în lume cu etichete nefalsificate, printre care Albastrul de Buzău al aviatorilor şi paraşutiştilor este strict autentic și de necontestat.

Actualmente, Buzăul este a doua mare garnizoană a ţării şi uniforma militară, deşi mai puţin vizibilă în spaţiul public în ultima vreme – şi nu ştim dacă aşa este bine – este o prezenţă de netăgăduit pe blazonul  urbei, iar cea  paraşutiştilor – bereta albastră sau bordo şi cizmele de iuft – este purtată cu mândrie în suflet de către cei care au îndrăznit să guste din sublimul saltului cu paraşuta – pe aerodromul de lângă Drăgaica Buzăului, la Bobocu, la Măteşti, la Smeeni şi nu numai – şi au servit ţara sub drapelul de luptă al paraşutiştilor şi cercetaşilor militari.

La ceas de mare sărbătoare, să le dorim tuturor acestor frumoşi nebuni ai cerului albastru, care şi-au împletit viaţa cu suspantele puternice ale paraşutei și au visat sub voalura sa de mătase, un călduros

                            La mulţi ani şi Cer senin spre viitor!                         

La mulți ani! Literadura nr 20

Muzica zilelor noastre

Nemuritoru`

 

 Riley Ben King, ”regele” bluesului, necontestat. Născut în Mississippi, fu predestinat să cânte muzica neamului său de pe plantații. S-o dăruiască planetei în chip nimerit și toți după ea necontenit să tânjească. Că genu` și derivatele lui fac de un veac și ceva deliciul a miliarde de inși. Dornici fundamental de melodie și dans. De energie în armonie, lirism, de asemeni...

 B. B. King ”doinit-a” bluesu` străbun decenii întregi, cu impact. Îl zicea curat, nesofisticat. Fluent, viu, ritmat, cald și-mprospătat. A fost și gurist, da` și ghitarist. I-a influențat și i-a învățat pe atâți fertil. I-a avut alături, pe scene, ades. Cel mai important e că ne-a făcut să simțim din plin câtă tinerețe fără bătrânețe e, pururi, în ritm. Ce de frumusețe și naturalețe e-n improvizații, inevitabile, inegalabile-n blues. Pe care nonagenaru` faimos, pierit în Nevada acu` șase ani, cu sârg l-a slujit și l-a propășit. Cu real talent și cert randament. El nu mai este astăzi în viață, ci doar o legendă nemuritoare. De benzile, nenumărate, întreținută peren. Veșnic omagiat adecvat, lumea dându-i totdeauna, de pe pământ, semnu` meritat că nu l-a uitat. Altfel spus, figurat, regele King nu va muri niciodat`...

 

                                                                                                    Adrian SIMEANU

 

La mulți ani, scriitoarei Passionaria Stoicescu!

 

Muzica zilelor noastre

 

 

Are și jazzu` ziua lui...

 

 Zici jazz, zici ritm. Zici ritm, zici vibrații. Zici vibrații, zici vioiciune. Și oamenii au nevoie de vioiciune dintotdeauna, oricând. Așa apărând muzica asta spontană, molipsitoare, dansantă, nemuritoare. Acum un veac și ceva, undeva-n America. Azi, răsplătită cu o zi a ei, întemeiat, meritat. Că ritmurile-i varii și stilurile idem cuceres planeta. Unind omenirea, etnii și culturi, fructuos. Ea răsunând pretutindeni, incandescent. Cântată, fredonată, aplaudată de la o oră la alta și mai apăsat. Pe glob, de-a lung și de-a lat...

 De-aceea, UNESCO socoate jazzul ambasador al umanității. Aniversându-l oficial, universal, anual, la 30 aprilie. Armstrong, Ellington, Franklin, Gershwin și Goodman, Grappelli, Reinhardt, Davis, McLaughlin și Hancock, Galliano, Garcia-Fons, Petrucciani și Botti, Răducanu, Parghel și Popp meritând acest lucru cu vârf și-ndesat. Atâția alții, la fel. Deoarece l-au slujit sau îl slujesc neabătut. Nimerit, benefic, vădit iscusit. Dându-i grandoare, culoare, savoare peren...

 Firesc, și eu iubesc genu`, grozav. Ascult permanent, pledând pentru el insistent. Că nu-i cu nimic mai prejos de simfonicul antecesor. Pe care-l preia ades excelent, împrospătându-l binevenit și select. Regret că-n aste vremi, de pandemie pline, este constrâns oarecum la tăcere. Și-o sărbătoare ca asta nu iese, practic, în evidență pe cât s-ar cuveni. Dar, vorba cuiva știutor în domeniu (Florian Lungu, desigur), viața-i scurtă, jazzu`, lung. Nu mă îndoiesc...

 

   

George Gershwin

Anca Parghel

                                                           Johnny Răducanu

                                                                                                 Adrian SIMEANU