Literadura nr 24-Iulie 2022

Literadura 23-Florentina Loredana DALIAN

 

 

 

Octombrie roz

 

Atât de departe mireasma acelui octombrie

înveșmântat în culoarea iubirii...

în timpane, lovesc sonorități

aducând cu tropăitul cailor de stepă,

tu - pari că te-ai sublimat,

știi, e atunci când solidul se transformă în gaz

și acesta se duce departe, tot mai departe,

peste mări și țări,

peste răni care nu se văd,

peste cuvinte care nu se spun,

peste câmpii și munți,

nemaigăsind drumul înapoi.

Uneori, mai răzbește o șoaptă,

dar e atât de încet și-i atât de târziu,

vine numai pe șest, ori în somn,

atentă să nu mă trezească.

Apoi, în zori, vraja se risipește

ca fumul acelui foc mocnit peste sat,

în care sunt arse frunzele, toamna.

Întors în tine, găsești pe retină, atâta doar,

ca un ultim semn al unei realități de cândva,

imaginea unui octombrie roz...

prea târziu,

prea devreme,

sau prea de tot!

 

Aprilie

 

Mă afund în vise la orele două noaptea,

când podurile de peste Neva se deschid

într-un spectacol ce asaltează inimile îndrăgostiților.

De-aș fi printre ei, aș cânta la chitară,

chiar dacă notele îmi sunt străine;

cântecele îndrăgostiților n-au nevoie de note,

nici de cheia sol,

doar cheia inimii deschide iubirea

lăsând-o liberă peste ape,

deasupra fabulosului oraș în care n-am fost niciodată

dar l-am visat de atâtea ori

când mă risipesc între vise,

la orele două noaptea,

ora la care se deschid podurile de peste Neva

și inimile celor care împărtășesc aceleași iubiri

neîmpărtășite.

Literadura 23 -Manuela Camelia SAVA

 

 

 

8 februarie – 44

 

În tine bate ora exactă

cifrele se adună ca soldațiipe front

 

Trăieştiaici și acum

Mai multe vieți

Mai multe povești

Totatâteagreșeli

Totatâteaiubiri

 

 

Zile și nopți

 

Când vine o nouă zi

terecunoști în crivățulvisului

 

Când vine o armată nouă de gânduri

la granița dimineții

îțiacaparează inima

 

Teritoriilesângeluisuntacoperite de zăpadazodiilor

pe lângă viruși

senașterăzboiul

Davai ceas

Davaipalton

 

 

Primăvară

 

Copiiizâmbesccaflorile

petalelesoareluiîțiîncălzesc sufletul

îistrângi în brațepetoți

 

Degetele lor firave desenează conturul

unei vieți

 

Zodie

 

Cu unghiilescrijelesczidullăcuit

Zac povești între crăpăturilecărămizii

Ce-așputea spune în plus...

 

 

Declin

 

Înserareacoboară

în mine

ca un perpetuum mobile

Dealul se înclinăsubpașiimeilini

 

Clopotele alungă demonii

Unul singur rămâne – Iubirea

 

 

Citadin

 

Sunt cetățean cu mască

Tramvaiul 23 virează

în intersecție spre Valea speranței

Frigul ne alungă pe toți in flăcările iubirii Alergăm să nu pierdem culoarea verde a semaforului

Peisajul nu are început

Nu are nici sfârșit

Valentin e Sfântul cu mai multe inimi

El trăiește în piața cu flori

 

Azi

 

Măștile ascund toate fețele

Restricțiile învelesc sufletele cu aburi

Șobolanii merg pe culoarele unice

Eu merg pe culoarul unic

O hârtie e scanată apoi alta și mereu altele

În telefoane nu au curaj să se uite

Dar le scanează cu interes la intrare

După albastru te pierzi

Ai putea să ieși din întuneric

îndrăznind să trecibariera

Pe unde iadul trimite flăcările spre noi

La graniță s-au înzăpezit declarațiile belicoase

 

Literadura nr 23-Tatiana Ernuțeanu

Publicist și poet, Tatiana Ernuțeanu s-a născut în România. Absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine și a unui master în Relații Publice în cadrul SNSPA, fost profesor de limba română și Specialist PR de peste 15 ani, Tatiana Ernuțeanu s-a făcut remarcată cu volumul de debut Carne, Visuri și Oase triste uitate în Hydra, editura Eikon 2020. A publicat poezii în reviste literare din România și străinătate precum: Revista Neuma, Viața Românească, Luceafărul, Revista Steaua, To The LiteHouse, Tastzine etc.

Senzual-misterioase, ambigue, pătrunzătoare și intense, încercând să exploreze resorturile interioare, scrierile ei propun o poezie expresivă, marcată puternic de vizual, suprasolicitând palierele emoționale.

Anul trecut a fost invitată la Festivalul Internațional de Poezie – București, ediția a XI-a cât și la Maratonul de Poezie și Jazz, ediția a XIII-a, organizate de Muzeul Național al Literaturii Române – București.

Iubitoare nu doar a poeziei pure, ci și a prozei poetice, Tatiana scrie, lunar, în Revista Forbes Life, rubrica Chicstalgia,  și în alte reviste ca special guest.

 

dacă ne vom mai întâlni vreodată
golurile
am să te ascult
cum privesc casele simple săsești
cu teama că acolo nu mai stă nimeni
deși coșul pare că fumegă

egalitatea

se observă

doar din poziție superioară

spre exemplu de la etaj

un etaj deasupra căruia

nu mai stă nimeni

decât Dumnezeu

de aici

ai șansa să vezi în jos

perpendicular

așa vezi cel mai bine

pe pervaz

ceainic mic roz fané

adus de la KarlovyVary

fără apă termală

deci practic inutil ca mine

2 vaze la fel de mici

furate (deci păcatele sunt tot mici)

dintr-un apartament

care nu mi-a aparținut

cum nici vazele uitate

nu mi-au aparținut

până într-o zi

4 ghivece cu flori

cărora nu le vorbesc

deși Geta mi-a spus

că ar trebui s-o fac

mai jos de pervaz

pentru unii scăparea

pentru alți moartea

pe asfalt urmele albastre

lăsate de frunzele galbene

ultima dată când te-am plâns       

privind înapoi pe geamul de la bucătărie

m-am gândit la tine ca la un om surd cu scoici în loc de urechi

ca la o plantă perenă care îmi va zâmbi mereu de la hubloul unui submarin

în acest timp oameni circulă pe falia dintre noi fără să știe

că o singură dată în istorie două gloanțe s-au întrepătruns, probabilitate de 0,01%

sunt păstrate în muzeul de istorie britanic cum noi nu vom fi decât în memoria telefonului

din benzinărie radioul șoptește că urmează festivalul slăninei

un subtitlu al viitorului

ultima dată când te-am plâns

a fost când te-am confundat pe stradă și mi s-a umplut tricoul de palpitații

aceeași tunsoare, același aer stăpânit al celui care pune totul pe umărul fatalității

ultima dată când te-am plâns a fost când după amiaza încinsă în ciorapii cu portjartier te târa după ea și te-a întins pe mine ca pe un balsam după bărbierit.

în rest te-am plâns numai la jurnalul de știri, cu capul în jos, pe burtă, din Berlin, din stația lui 178, cu buzunarele pline, proaspăt tunsă, cu pantofi uzi și ochi uscați

 

*******

am ochii ca două zile de luni care privesc înapoi cu jind

sub prelata care ne acoperea ca pe niște hamsii expirați

zgomotul gecii tale de fâș, ah, ce urâtă era,

alarma insomniacii mei hormoni, zece negri mititei cu muștar și pâine de casă

îmi căzuseră în cap, toate ideile ca niște fise

tabăra de la Costinești epava tinereții mutilată umbrea fața ta

îți vedeam inima o casă dărâmată de cutremur

și mă gândeam că în ea ar fi încălzit masa tăcerii

o pisică duioasă cu lapte pe mustăți

îți ascultam respirația ca un nou născut care își descoperă prima dată mâinile și le mișcă până adoarme epuizat.

în timp ce tu puneai numere la loto

probabilitatea să ne găsească toamna bând must împreună scădea

mi-am băgat mâinile în buzunarele de la blugi să nu-mi citești în palmă gândurile și părul în guler așa cum fac eroinele nimicului în filme

mi-e dor să-ți folosesc obrazul drept suzetă

 

*******

canapea. peștele cu aripi. marin stilldon’t care. spray paralizant dincolo de fereastră. în gură. în aer. în neurotransmițători. în bucătărie miros de fier încins. o inimă de inox să apere. recele e constrictiv. miros de oamenilipsă și tei. fereastra. creierul mitizează. o cană cu apă sălcie. aceeași lumină de 7 ore care nu marchează nicio oră din ziua asta lipsă. vene dilatate materiale pentru viață. para-fine senzații, parabeni în piele și în sticle de plastic cu promisiuni, mirajul acceptării prin perfecțiune, somn, nimeni nu a murit, somn, o să treacă, somn, cum iubesc copiii – între instinct și inocență, somn, sunt îngrozitoare, mănânc cu mâinile și nu-mi pasă, am părul mai lung ca solstițiul, somn, atâția mușchi cu care aș putea să strâng un subton al melancoliei se aude un cântec în depărtare, interconexiuni, mierlele sunt obositoare, n-a murit nimeni, ridică-te. pune-ți pielea translucidă, panglicile vesele, toate măștile anti-adevăr, pantofii cu toc și du-te stupidă ca o pisică în locul care nu ți-a aparținut niciodată.

 

*******

 

 

Dincolo de viitor, editorial Camelia Iuliana RADU

 

       Cu niște ani în urmă, am ajuns la Hobița, dorind, ca fiecare, să văd, să simt începutul. 

Am deschis portița, încastrată în poarta mare de lemn sculptat, am intrat în curtea țesută cu iarbă fragedă, iar poteca m-a dus până în prag. Într-o lume verde, adâncă, o căsuță mică de chirpici, cocoțată pe câteva rânduri de piatră, dormita în soarele blând. Prispa îngustă, camerele mici, obiectele vechi, aduceau aminte de traiul minimalist al țăranilor din alt veac. Am privit, am ascultat, am așteptat.
Fotografii, citate, un amestec de muzeu al satului în miniatură și intimitatea unei vetre a începutului de lume; m-am întors în curte, nemulțumită de mine. Nu simțeam nimic. Nici măcar curiozitate. Totul era previzibil, generalizator, așa, ca pentru turiști. Dar Brâncuși nu era acolo. Nici măcar Constantin.
       Mă pregăteam să plec. Mi-am mai aruncat o privire de rămas bun peste curte, pomi, iarbă, magaziile  mici care se zăreau în spate; și, deodată, le-am văzut. Am tresărit, am rămas nemișcată, în timp ce simțeam cum mă cuprinde o căldură intensă, pe care o ai la reîntâlnirea cu un prieten vechi.
Da, erau ele, zeițele pământului, de la facerea lumii, sparte din munte, tocite de apele
învolburate ale râului de munte, scoase pe pajiștea albă de mâinile oamenilor, care le-au simțit instinctiv misterul și frumusețea. Aduse acasă, spre folosință și, uneori, uitate prin curte, ca entități binevoitoare, ocrotitoare. Erau câteva pe prispa îngustă, câteva jos, lângă temelia casei, altele pe lângă gard. Le-am văzut mai apoi și în spatele casei, pe lângă magazii, risipite ici și colo, uitate, lăsate la odihnă sub soarele blând. Aceste pietre albe, mici și mari, rotunjite de ape, în formă de ou uriaș, sau de obraz de copil, de zâne, în forme sugerând începutul lumii, esența creației primordiale, de la care poți porni spre alte și alte întruchipări, după cum îți este de bogată imaginația, păreau că mă privesc din visul lor, cu pleoapele coborâte. Pietre ninse de timp, spălate de toate apele istoriei.
       Parcă îl și vedeam pe micul Constantin privind rotunjimile misterioase ore întregi, la fiecare răsărit de soare, în amiezile fierbinți sau pe înnoptate, încercând să descifreze în ovalul lor mesajul nespus. De câte ori le-a atins, le-a pipăit, le-a mângâiat, de câte ori le-a ascultat în tăcere. Am convingerea că aceste pietre albe au fost primii lui învățători. Mamele eterne. Zeițele. Alături de ele, răbdătorul lemn, plăcerea de a-i da o formă, o ea și un el, părinți spirituali ai creației.
       Pietrele albe au rămas scufundate în memoria afectivă, dar a fost nevoie să plece departe, tocmai la Paris, să se confrunte cu modelele și excentricitățile noilor arte, să înțeleagă deschiderea spre originalitate ca mod de exprimare absolută în arte, a fost nevoie să își caute cu înfrigurare identitatea, să nu și-o piardă, în iureșul năvalnic al lumii, pentru ca ele, cuminți, să îi răsară în vis, iar el să le poată privi cu ochi de artist.
      Arta lui Brâncuși este o artă a esențelor, sculptorul supărându-se foarte tare dacă era numit sculptor abstract. Diferența este însăși procesul de creație; abstracționiștii simplifică, merg până la schematizare, pe când sculptorul român scormonea în oameni și obiecte, pană le găsea miezul, forma cea mai intimă, gestul emoțional din spatele oricărei întrupări pământești. Asta înseamnă prețuirea particularului, a unicatului, dar un unicat al esențelor; iar pentru a sublinia tocmai această particularitate a creației sale, dar și a naturii, a folosit pentru același subiect materiale diferite. Altfel este somnul unei muze cu pleoape aurite, și cu totul altul al unei muze care respiră din piatra sidefie a marmurei.
        Așa cum spunea istoricul și criticul de artă Pavel Șușară, în una din numeroasele sale
conferințe despre Brâncuși, românii, având o cultură artistică venită pe filieră bizantină, nu au dezvoltat un istoric în sculptură, ci în arta reprezentării grafice; dar a venit Brâncuși pe urmele ei și a ars într-o viață de om, toate etapele, ajungând, practic, dincolo de viitor.

Literadura nr. 23/Martie 2022

La mulți ani, România! La mulți ani, românilor de pretutindeni!

Țara Noastră

versuri Ion Nicolescu

Țara noastră-i țara noastră,
dulce pajiste albastră,
aripă sculptată-n dor
de lumina ochilor.

Dacă-i dor nu-l stingi cu apă,
dacă-i timp nu-l poți întrece,
dacă-i gând nu-l poți străbate,
noi suntem români.

Noi suntem români ca brazii,
noi suntem români ca grâul,
noi suntem români ca focul,
noi suntem români.

Țara noastră e a noastră,
vârf de jale și de dor,

dulce arșiță albastră

ca lumina ochilor.

Țara noastră-i țara noastră,
dulce pajiste albastră,
aripă sculptată-n dor
de lumina ochilor.