luni, 12 iunie 2023

Poezie-Dumitru Ion Dincă și Manuela Camelia Sava




Dumitru Ion Dincă








LACRIMA

Cântecul de leagăn, lacrimile mamei
când umple albia pentru băița de seară
cenușa din colțul plopului
ce-nverzește răsăritul icoanei
până ce cuiul cade ruginit
la stâlpul casei
anunțând oamenilor miracolul firii.

CARNEA VISULUI

Sobru cu moartea regina umbrei
pe țărmul înmiresmat
la flacăra farului munți de scoici
trebuie să duci cornul spre aștri
se despletește carnea visului
pe care o cari înspăimântat...

PORUMBELUL

Blândă litera își sprijină colții
e trist să ataci o pagină albă
fără să știi ce cuvinte urmează
să ridice insule acolo
pe oceanul imaculat...
Brutal soarele lovește
cu așchii de lumină omul liber
unde și durerea e liberă
circulă pe aleile inimii
în păienjenișul cuvintelor
iadul se dezlănțuie
râu tainic din colții literelor
catarge care țâșnesc
spre cuvântul unic...

OCHIUL DE VAR

Așchii din clorofila sângelui pândar
au mai rămas plutind
s-acopere lumina ochiului de var.
Atât erai doar ceea ce iubeai
o lumină într-un ocean de rai
de dincolo de malul ros de val
trup dureros uitat în calendar
rămas doar în cămașa unui zeu
pe care-l miruise Dumnezeu
în trunchiul cârjei scrijelit
de sângele răpus în mit.

CÂINII IMPERIULUI

O troiță de cârje câinii imperiului
asalt la ospățul celor răpuși
ce trist privește un felinar abatorul
și iarna pornește un fulg,
numai unul s-anunțe clopotele
startul către necuviința luminii
de-a se strecura sub linia vieții
palma e desenul, numai semnul
trăitei de câini ai imperiului
ce cuceresc fără răniți
minunata floare a răsăritului.

ÎNFRÂNGEREA CA O VICTORIE

Ca o proprie victorie înfrângerea
atinge razele de lumină
fulgerul din verdele lemnului
crescut în cârja sângelui
pentru un orb în inițiere
la prima lecție
e doar începutul unui abecedar
al vieții, al cărnii, al ochiului
pe care numai o altă ființă
apropiată îl poate învinge
nu poate fi sedusă de nimeni
doar cu laptele eternității
când uneori înfloresc magnoliile
urmărind printre gene de-acolo
de sub umilul covor de curcubeu
mersul luminii fecundat
de vietăți ciudate
apărute din alte galaxii
cum un batalion al învinșilor.
Nici nu mai știu decât că ani de zile
am tot cărat în spate frunza cârjei
lăstar crescut în noaptea dintre zodii
când se-mpărțeau de ursitoare taine
dar eu continuam pe drumul spre lumină
grele acoperind în trupuri muribunde
ceasurile umbrei sub sulița de jar
i-atâta liniște că până și statuile
iar lăcrimează-n bezna groasă
aripi de păsări neștiute pe planetă
au invadat din nou pământul
și rod rod sub scoarța cârjei
ca să-mi doboare calea.

E FRUMOASĂ...

Ea e frumoasă, eu sunt cerbul ei
pana de înger lăcrimează tare
în fulgul aripii din care a căzut
ca o cascadă de mărgăritare.
Și printre aștri luminează lin
chipul ei dăltuit în stele
mă cheamă minunata zeitate
cu toate ramurile sale grele.
De mugurii din care tot țâșnesc
amurgurile ca un stol de foc
frumoasa mea ce lăcrimezi mereu
în marele, misteriosul joc.


                                                     Manuela Camelia SAVA




Noi doi

arkadaș (se zice în turcă)
tu vezi dincolo de fereastra opacă
bei un ceai negru
și spui bună dimineața
politicos
ca un prieten fidel către alt prieten
suntem colegi de celulă
închiși în această poveste
gratiile ne încălzesc pielea
Scopul scuză totul
să zâmbești e o întâmplare fericită
fără să știi gura se deschide pentru a spune ceva
buzele se dezlipesc una de cealaltă
zâmbetul se lărgește ca o peșteră
dinții strălucesc orbitor
anibal lector învață
alfabetul nou al semnelor apocalipsei
pancake crepes adio aujourdhui pizza
ochii te trădează
ești omul cu zâmbetul cel mai frumos
să te văd zâmbind e un scop în sine.

Anunț liric
printre nori
speranța sapă caverne
plămânii se umplu cu iubire
la meteo se anunță o abundență
de geruri lapoviță ninsori
de sentimente futile
și căderi de îngeri
poezia e calea de a vedea albastrul.



 

joi, 22 septembrie 2022

Gabriela ILIE (PETRE)






Poetă nedebutată, semnează cu prenumele tatălui din motive identitar-afective și pentru că Petre este o ingineră care nu a lucrat niciodată ca ingineră.
A lucrat în presă colaborând pe secțiuni tehnice de agricultură în presa de specialitate și la secțiunea opinie politică la „Jurnalul Național” o scurtă vreme. Preferă presa independentă în care se mai implică și o susține în proiecte. A mai publicat texte pe platformele online „O mie de semne”, „Noise Poetry”, „Revista Zugzwang” și „Poezia de duminică”.


Gândul
că te revăd
mă întinde pe spate
în lumină & pofta
îmi descoase coastele
mâinile sapă fântâni mici

Trăiesc într-o vară care se termină brusc. E frumoasă plaja cu puțini oameni. În afară de fiică-mea nu văd alte dovezi de viitor al țării, doar un castel de nisip și câteva urme ale altor copii. Sau poate sunt ale mele din verile trecute. Muzica ambientală e spartă de vocea găleții cu porumb fiert. Fetele cu silicon poartă costume elegante, întregi. Însoțitorii poartă tatuaje imense. Toată lumea e acoperită, decentă cumva. Mai puțin briza și privirile. Mă îmbrac într-un struț ascuns între pălărie, copertă și nisip. Reușesc des să fiu singura topless, brainless & alte less. Întreb un prieten pe mess: oare există plajă de nudism unde se merge cu pieptul gol și inima vidată.

(what the living do)

în fiecare zi încerc să fac
ce fac oamenii vii
ața dentară trage scurt
de memoria măselelor de minte
mă uit cu încântare la pat
strig la mine fără să zic nimic
te-am trăit aici
și nu știu ce am


 

Olga Ștefan - poezie


 






Un est domestic

în ținuturile tot mai estice din poezia Sanjei, mașinile transportă
femei gravide. le mai putem numi fără rușine
cutii chinezești?
știi destinația? o periferie despre care vorbești
doar în șoaptă, o boală proaspăt diagnosticată
despre care afli ceva nou
în fiecare zi.
Sanja afirmă frumusețea liniștii. știi. ca-n vilele istorice de pe
Șipotul Fântânilor, ca șerpii imposibil de dresat
și șotronul peste care noaptea toarnă un sarcofag. soarele vrea un sacrificiu și-l
cere.
un nou est domestic: în aroganța ultracentrală a blocului de garsoniere te vânam cu binecuvântare de la arhiereu.
pentru că iubirea e mare și sfidează
vigilența oglinzilor retrovizoare, n-aș vrea să fiu eu
cea care se ridică din pat, își scoate din salteaua cu burete
„sufletul dărăpănat” și o coastă,
să fie din nou subțire, infertilă & frumoasă,
luându-și a doua slujbă, să-ți cântărească
roșiile stropite,
recolta viermănoasă,
rodul pântecelui tău – înainte de toate –
dincolo de ușile pe care le zgâriam, vocile purtau burți bombate,
cruci din aur la gât și trofee din piele de crocodil tatuate pe piept.
când îmi vorbeau, îmi spuneau să te-aștept,
risipind ceața beată a zilelor noastre vânătă-pusă-la-copt...
iubirea e mare, dar nu circulă cu autobuzul de opt,
nu prin orașul-smochină-stricată în chiar mâna falsului profet,
am observat ce efect
are asupra cerului absența ta: chiar și atunci când e plină, luna pare de fapt
să descrească.
și din toate viile am cules aguridă
când altceva așteptam
să-mi rodească.