Carmen SECERE
rochii sinucigașe
pentru că nu am
suportat să te văd cum pleci
fac terapie cu
rochiile
pe care mi le-ai
dezbrăcat
le ating să-ți simt
mângâierile
le respir să trag în
piept mirosul pielii tale cajun
și ele se zbat alunecă
tânjesc după zbor
le prind cu ancore de
podea
apoi mă prind și eu
acolo
să învăț să merg
din nou
însă rochiile mi se
încolăcesc de glezne
îmi pun piedică
moi reci și
obraznice
ca într-un show de
striptease feminin
le strâng în brațe le
mint că viața e o promisiune violet
apoi le dau drumul în
gol
rochiile mele păsări
bătrâne
se aruncă pe fereastră
pentru că nu au
suportat să te vadă
cum pleci
întărituri
raza care intră
prin ochiul grotei
cade în fântâna părăsită
aici a fost altarul
pe care se sacrificau păsările
spune ghidul
speolog apoi luminează tavanul
unde câțiva lilieci
depășesc limita
orice jertfă crește
întunericul
și-n întuneric se
măresc apele
peste tot săpături
peste tot ruine
scrise
dintotdeauna
oamenii au fost căutători de comori
și constructori
pricepuți de ziduri
nu știu ce caut
aici
neînțelesul a fost
îngropat înaintea mea
apoi groparii au
plecat la întâmplare
și nu s-au mai
oprit
n-ai unde să te
ascunzi
se aude de pe
margine
iar eu mă uit
pierdută în gaura asta
pe care nu înțeleg
de ce tâmplarul a lăsat-o
în podea
liliecii nu se
prind în păr
înecată de vie
dorm ca o înecată
tu mă veghezi
îmi ștergi
pleoapele
și mă ungi cu lumina
pe care ai strâns-o
din contrabanda cu migdale
visez bărci cu pânze
din lemn
care aduc la mal
buchete de flori
aruncate în mare
în port sunt eu și
bătrâna
care spală pe o
scândură
cămașa morții
încep să plâng
mă trezești mă scuturi
de sare
și nu-mi dai drumul de
la piept
sunt înecată de vie
iubitule
am pietre și noduri în
inimă
descântă-mi apele
