Pe gaura cheii, interviu cu scriitorul Călin Gengel realizat de Camelia Iuliana Radu

 

Călin Dengel (n. 1981) este medic, locuiește și profesează în Ploiești. A debutat cu versuri în Revista „Atitudini” a Casei de Cultură a Municipiului Ploiești, fiind membru al cenaclului literar Atitudini (2010-2014). A fost membru fondator și secretar al cenaclului „Grupul de la Ploiești. Generația 2000 plus” (2014-2015), dar și coorganizator al evenimentului literar „Zodia Poeziei”. Este pasionat de arta fotografică și muzică. A publicat volumele de poezie „Tellus”, Colecția „Poezia 9”, la Editura Grinta, 2012 și „Urbis”, Coecția Qpoem, la Editura Paralela 45, 2016, „Dea. Epicus brevis”, Editura Libris/Creator, 2020, „Nimbus sau ritul neîmpăcării”, Editura Neuma, 2022. A participat la cursurile de creative writing organizate de Florin Iaru și Marius Chivu.

 

1. Călin, de curând ai scos de sub tipar volumul de poezii Nimbus, Editura Neuma. Din câte știu, vei face lansare în aceasta toamna, la Cărturești, în Ploiești. Aș defini volumul tău ca fiind diferit de celelalte trei (Telus, Urbis, Dea. Epicus brevis). Ce poți spune, însă, despre manuscrisul de proză pe care l-ai pregătit?

C.D: Nimbus are o poveste aparte, este o experiență relativ nouă și mă bucur de materializarea acestui proiect literar, la care Editura Neuma a contribuit în mod deosebit. În schimb manuscrisul de proză are un istoric mai lung și mai încercat. În mare, el surprinde într-un stil contemporan destine, între două sau trei stații, spațiu în care, tocmai imperfecțiunea permite interferențe foarte probabile între realitate și supranatural.

 

2. Este vorba despre un roman? Un jurnal? Proză scurtă? Sau?

C.D: „makina motor” este un manuscris care a strâns în timp douăzeci și șapte de povestiri având ca temă centrală călătoria cu trenul, desfășurată în cotidian cu incursiuni în vis, hiperrealitate sau în lumea de dincolo. Ele explorează ecosistemul feroviar văzut și nevăzut, înțeles ca acea structură a lumii, care permite călătoria perpetuă(la care face aluzie și titlul latinizat, amintind de o mașinărie aflată în mișcare).

 

3. Care este secretul acestei apropieri de lumea feroviară?

C.D: Iubesc trenul încă din copilărie și am știut mereu că poate fi mai mult decât un hobby modelistic. Naveta pentru rezidențiat și călătoriile ulterioare m-au ajutat să pătrund și să interacționez în universul lui, mi-a dat posibilitatea să-i observ îndeaproape ecosistemul, dar și ce rezidă dincolo de el. Ce-i drept, Jung, prietenii mei psihologi și scriitori mi-au dat apă la moară. De aici a mai fost nevoie de ceva curaj să scriu despre vis, hiperrealitate și lumea de dincolo, despre care aminteam mai devreme. De fapt este vorba despre călătorie, despre evadare din constrângerile realității personale, despre înfruntarea inevitabilului și cunoaștere.

 

 

4. Va să zică manuscrisul de proze scurte are un stil contemporan, fiind o îmbinare de realism și ficțiune. Cu ce fel de personaje ne vom întâlni?

C.D: Scrise majoritar cu narator la persoana întâi, aceste povestiri sunt mărturii ale unor personaje, care, nu numai că împărtășesc rutina voiajului, sunt legați profesional sau afectiv de tren și gări sau le percep ca pe căi de scăpare sau de conectare, dar unele intră, de la un moment dat, în contact cu figuri providențiale, care fac parte din sistemul, deja învechit și ruinat. Acestea facilitează călătorii în locuri nebănuite, marchează evoluții personale, salvează. Ele nu au putere absolută, ci știință pe care o diseminează în nișele cu potențial, adică acelora care manifestă conștiință și, astfel, au șansă la identitate.

 

5. Manuscrisul tău deja incită curiozitatea. Poate, totuși, ne mai destăinui câte ceva despre el. Ne va surprinde?

C.D: Manuscrisul mai cuprinde și trei psalmi, concepuți în maniera davidiană, interludii care marchează pasajul treptat de la realitatea frapantă, la supranatural și oniric. Ei preamăresc trenul și călătoria ca principii de inspirație divină și reflectează asupra limitărilor și influențelor la care este supus spiritul în lumea materială. De altfel recursul la mit nu este întâmplător. Locomotivele care se află în circulație de mai bine de patruzeci de ani poartă sigla cu aripi mazdeene ca simbol al vitezei și progresului. Se mai pot întâlni, de asemenea, o vrăjitoare tânără, o ghicitoare în cafea, un satir, un drac, un atlas decăzut, un șarpe vrăjit, concepte zoroastriene etc., ca fenomene mitice indispensabile, reeditate în prezent. Sigur va surprinde.

 

6. Deja suntem în plină ficțiune, am putea spune că ai pornit de la Eliade, dar te-ai dus mult mai departe, spre postmodernism și dincolo de el.

C.D: Sper să fie așa. Povestirile propun o viziune inițiatică asupra călătoriei perpetue. Ea nu înseamnă nestatornicie. Ea este un drum cu sens, fiind posibilă numai prin recunoașterea semnelor, asumarea provocărilor, înfruntarea inevitabilului, evadarea din constrângerile realității personale și, în cele din urmă, înțelegerea că eliberarea vine prin cunoaștere. De aici, calea este deschisă pentru numeroase posibilități. Personajele își continuă călătoria, fără a fi vorba de o destinație finală. Abandonul, lipsa, moartea, simbolice sau faptice, proprii sau ale altora, reprezintă acceleratoare ale transformării lor.

 

6. Ce ai învățat în toți acești ani, de când scrii proză scurtă? Te-a ajutat cineva, ceva? Când vei publica acest volum, eu deja am devenit nerăbdătoare?

C.D: Mărturisesc, nu-mi este ușor să vorbesc despre aceste povești. Le-am incubat multă vreme, „incubat” fiind cuvântul cel mai potrivit, poate chiar prea multă vreme. În schimb  m-au ajutat să mă descopăr, să supraviețuiesc momentelor dificile, să decuplez de la cotidian, m-au ajutat să trec peste pandemie. Sunt medic și pot spune că nu am repere personale prea multe în ultimii trei ani, dar știu că, revenind episodic asupra textelor, rumegându-le, îmbogățindu-le, transformându-le sau creând altele, mi-am salvat ființa de amar, singurătate și deznădejde. De altfel, în deschiderea manuscrisului făceam următoarele precizări: „Călătorul își încredințează trenului direcția și controlul existenței sale, își asumă un parcurs și o evoluție comune, se expune pluralității, care oferă interacțiuni sociale sau, din contră, singurătate. Cine nu se ferește a petrece timp cu fioroasa-i persoană, doarme sau se avântă în conversații mărunte sau se închide în nișa distractivă a vreunui dispozitiv sau se abandonează știrilor tipărite sau unei cărți, altfel, se gândește sau scrie.”

Sper să găsesc o editură „bună”, care să ajute la valorificarea acestor povestiri, care să le pună la dispoziția cititorului într-o manieră demnă de acest proiect.

 

8. Călin, cum ai scris? Când scris? Ești medic și timpul tău este limitat. Cum te-ai descurcat?

C.D: Am scris în lunga așteptare a trenului, am scris în tren printre oameni, am scris visând la tren, în acei patru-cinci ani de navetă, dar și după, pentru că am văzut trenul ca pe mijlocul de transport care poate rupe, cel mai mult, de sensurile banale și apropia de cele subtile ale călătoriei. Astfel, ceea ce a început ca un banal jurnal de călătorie a crescut într-un sistem de povești.