ION STRATAN
(1955-2005), unul
dintre cei mai importanţi poeţi „optzecişti“.
A absolvit cursurile Facultăţii de Filologie
din Bucureşti (1981) şi a debutat în acelaşi an cu volumul Ieşirea din
apă (debut publicistic în 1972, în revista Amfiteatru). Membru al
cenaclului „Amfiteatru“, al „Cenaclului de Luni“ condus de Nicolae Manolescu și
al cenaclului „I .L. Caragiale” din Ploiești, membru al conducerii revistei Contrapunct
și bibliotecar la Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga“ din Ploiești. A
colaborat cu poezie, critică literară, eseuri, traduceri la numeroase reviste
literare din ţară. Semnatar, alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei şi
Florin Iaru, al volumului Aer cu diamante (1982), care a marcat
consacrarea „generaţiei optzeciste”. Distins cu numeroase premii literare,
între care Premiul Fundației „Nichita Stănescu“ (1990), Premiul Uniunii
Scriitorilor din România (1993), Premiul „Mihai Eminescu“ al Academiei Române
(1995), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (2001).
Cărţi publicate: Ieșirea din apă
(1981), Aer cu diamante (împreună cu Mircea Cărtărescu, Traian T.
Coșovei și Florin Iaru, 1982), Cinci cântece pentru eroii civilizatori
(1983), Lumina de la foc (1990), Lux (1992), Ruleta
rusească (1993), Desfacerea (1994), O zi bună
pentru a muri (1995), Cântă, zeiță, mânia (1996), Mai
mult ca moartea (1997), De partea morților (1998), Cafeaua
cu sare (1998), Apa moale (1998), Crucea verbului
(2000), Zăpadă noaptea (2000), O lume de cuvinte
(2001), Spălarea apei (2001), Biserica ploii
(2001), Jocurile tăcute (2001), Biblioteca de dinamită
(2001), Pământ vinovat (2003), Ţara dispărută
(2003), Cartea ruptă (2005), Cimitirul de maşini (2005).
Camelia Iuliana Radu – interviu
„Aer cu diamante” pentru Nichita Stănescu
Într-o literatură națională, poezia este
asemeni pietrei prețioase. Ascunsă în adâncuri neumblate, misterioasă și
perfectă, întruchiparea geometriei pure a gândului; ea așteaptă căutătorul de
sensuri, de comori ale sufletului care, în genunchi, strecurându-se în abisul
trăirilor omenești, o va culege și o va pune pe catifeaua paginii albe, pentru
bucuria noastră. Poeții nu trebuie uitați niciodată.
Vorbind despre poeți, poeții înșiși au glasul scăzut, scufundați fiind în lumea nevăzută a unei cunoașteri de sine doar de ei înțeleasă. De aceea, amintirile lor sunt la fel de prețioase, ca și cărțile pe care le semnează cu penelul înmuiat în cerneala propriei vieți. Amintirile le sunt pline de inedit, pentru că surprind, inevitabil, nuanțele afective pe care ceilalți nu le observă sau nu știu să le dea înțeles. Când un poet a plecat dintre noi, despre el, cel mai bine poate povesti tot un poet.
De ce vă aprecia așa mult Nichita Stănescu? Pentru că a făcut, de-a
lungul timpului, câteva aprecieri cu totul aparte, față de poemele pe care
le-ați scris.
Nichita m-a apreciat pentru că versurile din antologia „Aer cu diamante”, editată în 1982, cum spunea el, „au frânt gâtul dogmatismului”.
Îmi aduc aminte, se plimba prin cameră – uneori în pas de dans – și spunea: „Bătrâne, i-ai regulat pe inculți”. Vedea în acțiunea de respingere a demagogiei și închistării ceaușiste o proiecție a propriului său ego, care nu s-a putut dezvolta și manifesta ca atare, dat fiind sistemul de referință extrem de inchizițional al Uniunii Scriitorilor de atunci. El, crescut alături de D. R. Popescu și Constantin Chiriță, nu putea să repudieze o latură demagogică a ideologiei, acel stâlp – cum spunea el – pe care se înfășura iedera artei, pentru că altfel s-ar fi frânt.
Cu toate acestea, proiecția poetului peste timp este aceea a unui rebel.
Pentru generația din care făcea parte, da.
Preferințele sale literare?
Iubea mult pe Gheorghe Tomozei și Petre Stoica, iar dintre prozatori, pe Breban și Preda, Ivasiuc. Pe Traian T. Coșovei.
Cum aprecia tinerii poeți?
Era foarte selectiv cu poeții tineri.
Totuși, a fost un fel de modă printre tineri în a-l imita.
Da... Din felul de a fi al lui Nichita, mulți și-au croit un reper, dar pentru foarte mulți, vai, nu au rămas decât aburii euforizanți și nopțile pierdute fără progres estetic.
Erau renumite serile și atmosfera de mansardă boemă din apartamentul său.
Dincolo de atmosfera colocvială, destinsă, Nichita avea o intuiție sigură a valorii. Știa că, dacă ascultă declamațiile și mărturisirile a o sută de convivi, totuși poetul tăcut și necunoscut din colțul camerei, poate fi purtătorul marii torțe a lirismului.
Era totuși diferit când apărea uneori la televizor, deși îi cam lua peste picior pe reporteri; firește, dacă nu era vorba de Sânziana Pop, o mare prietenă!
Ceea ce rememorăm noi, postum, despre Nichita, este – paradoxal – o utopie. Nimeni nu își poate închipui și nu poate reface o existență petrecută de la naștere și până la moarte, exclusiv sub zodia poeziei.
În ce a constat saltul optzeciștilor, de la Nichita spre altă poezie? Părea, cel puțin pe moment, imposibil. Unii nu recunosc acest pas estetic nici astăzi.
Noi, tânăra generație de atunci, am avut datoria să ne pronunțăm asupra comunismului muribund, a trebuit să ne câștigăm existența ca profesori, muncitori sau soldați ai esteticului, în timp ce Nichita, ca director al „Magazinului literar”, avea timp să se pronunțe asupra marilor entități naționale și ideologice. Este o diferență de experiență a vieții, care aduce după sine o altă viziune în elaborarea ritmurilor poetice.
Care este legătura dintre Nichita Stănescu și Ploieștiul copilăriei sale?
Problema Nichita și Ploieștiul este o problemă complexă. Mulți colegi de școală – care l-au citit fragmentar – acum, și-l revendică, de aceea, părerile sunt împărțite.
Cum apreciați Festivalul ploieștean de poezie „Nichita Stănescu”?
Eu am luat – în 1990 – Premiul Nichita Stănescu al Fundației de atunci, condusă de Rodion Galeriu, dar nu mai particip la ședințele și la acțiunile fundației, după o gafă publică a omului de bine Mircea Gociman.
Pe vremea lui Nichita se citea poezie. Acum?
Problema tinerei generații și a receptării poeziei este și ea complexă. În vremurile ceaușiste, poezia a fost singura supapă de ieșire din limba de lemn a discursurilor politice oficiale. Visam, scriam, ca și cum la TV nu ar fi fost doar două ore de discursuri stupide, iar idealurile nu ar fi fost exclusiv aservite. După `90, acest câștig estetic a fost preluat de alte domenii ce au spart totalitarismul.
Astăzi, când se caută subiecte inedite despre toate personalitățile – fiind gustate mai ales cele jenante – este judecat poetul Nichita Stănescu?
Da, firește, nu scapă nimeni! Nichita a scris și s-a afirmat în timpul lui Ceaușescu, iar acum, se vrea o schimbare cu orice preț a tot și toate. Odată cu apa din copaie, a fost aruncat și copilul. Este adevărat că Nichita – ca fenomen intelectual – a fost încurajat de unii factori ai puterii, dar nu poezia lui e vinovată pentru strângerea șurubului ceaușist și pentru groaza de frig, de foame și de prigonirea continuă din acele vremuri. Trebuie să fim inteligenți, să privim și cu ochii minții această creație, faptul că ea a fost făcută cu multă dăruire și talent, dar și că a avut condiții de dezvoltare, la care noi nici nu visam. Nichita a petrecut mult timp la München, îl știa mai bine ca Bucureștiul, și a avut recitaluri strălucite în Italia, Anglia sau Franța, dar Nichita credea în omenie, o formă aparte a bunului simț social și premiile Herder sau Struga au încununat un poet care, la sfârșitul vieții, încerca să supraviețuiască, bântuit de crimele grandorii, fastului și strălucirii tinereții și maturității sale inconfundabile. A fost un om înalt, ca să spun așa... Ferice de literatura care are parte de asemenea priviri, ce pot scruta lumea de sus.
(Interviul a apărut în cotidianul Jurnalul de Prahova, în anul 2001 și fost primul interviu oferit de Ion Stratan, după 20 de cărți de poezie scrise. Înainte de acesta, a mai acordat un singur interviu, poetei Constanța Buzea, pentru Viața Studențească, în 1987, care îi remarcase debutul,. Am recuperat acest interviu împreună cu alte patru, publicate în același an, pentru că Jurnalul de Prahova nu are exemplare la Biblioteca Națională Română, ci doar la Biblioteca Județeană Nicolae Iorga, din Ploiești, iar asta ar însemna ca aceste cuvinte, publicate atunci, să rămână aproape necunoscute.)
TV - o prescurtare de la „Te Vede – Te Aude”
Florin Dochia - Trăim într-o lume în care tentaţiile mediilor diverse de comunicare sunt aproape înrobitoare… Domnia imaginii (în mişcare) nu este contestabilă… Ce libertate ne mai rămâne? Ce mai rămâne pentru poezie, pentru literatură?
Ion Stratan: Într-un poem recent, am subliniat un paradox: dacă are televiziunea dreptul la libertate. Se va fi uimit o parte a cititorilor, pentru că televiziunea pare a fi adus libertatea prin, să zicem, „revoluţia în direct”. Lucrurile nu stau chiar aşa. Dincolo de traseul nu foarte sinuos al autoritarismului politic, până-n ’96 şi după 2000, televiziunea a fost în umbră şi proiectând, sprijinind toate gesturile definitive şi tranşante, fără nici un fel de echivoc şi drept la răspuns, ale puterii. Deci, cred că televiziunea, aşa cum s-a întâmplat şi în viaţa socială, aşa cum s-a întâmplat şi în presă, aşa cum s-a întâmplat şi în cultură, a fost, după ’92, un factor de ne-libertate.
Să lansezi ideea „prima televiziune din viaţa ta”, când este vorba de prima televiziune care a făcut ideologie şi manipulare de opinie, este dincolo de o dovadă de cinism, este o dovadă de considerare în zodia prostiei a cititorului, ascultătorului, privitorului. Problema este dacă televiziunea poate să se prezinte acum, bine mersi, zâmbind, că ea nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Deci, n-a fost în ’92 - ’96 agent iliescian, n-a fost în 2000-2004 agent pentru PSD. În afara celor trei mari ţări comuniste - China, Coreea şi Cuba -, discreţionarismul până la şantaj nu a fost prezent în vreo televiziune. De aceea, ceea ce se numea procesul comunismului trebuie să înceapă, totuşi, și cu un proces al televiziunii.
Ţin minte că, în ’56 -’57, până în anii ’60, când începuseră să apară televizoarele, şi noi ne-am dus în vizită la o familie şi am văzut un număr de circ, la televizor, care părea extraordinar. Şi un văr de-al nostru, Constantin Stratan, care a murit, Dumnezeu să-l odihnească (după plecarea fiicei sale Manuela la Chicago, n-a mai fost stăpân pe sufletul lui), pusese celofan în trei culori pe ecran, ca să pară transmisiunea colorată. Nu putem să ne facem că televiziunea nu a eludat marile tensiuni existente în societate, nu a manipulat, schimbat şi prezentat cum le convenea personalităţilor puterii, şi nu a ridiculizat, obstrucţionat şi cenzurat orice opinie liberă, venită cu argumente, corectându-se rareori, după ce apărea în presă scandalul sau în urma intervenţiei CNA. Pe mine nu mă interesează că domnul Ralu Filip e o prescurtare de la Raluca. Pe mine mă interesează ca TV să nu fie o prescurtate de la „Te Vede – Te Aude” al lui Big Brother.
Florin Dochia: Şi ce şanse are literatura în acest „meci” cu televiziunea?
Ion Stratan: În privinţa literaturii şi televiziunii, aici este un domeniu mass-media foarte interesant şi prietenul nostru Mircea Nedelciu, Dumnezeu să-l odihnească, marele prozator, a zis despre asta. Problema este a tipului de om pe care-l propune televiziunea şi [cel pe care] îl propune literatura. Deci, omul anilor ’60, când la noi pătrundea televiziunea, era omul construcţiei socialiste. Aşa că niciodată nu vom vedea, chiar şi în perioada ’67-’68, la pseudo-deschiderea ideologică, persoane care erau reticente faţă de elanul comunist. Ceea ce este foarte straniu este faptul că cei care veneau şi debitau solemnităţi, ori adeziuni şi articole encomiastice despre starea de fapt, erau cei care deveniseră boieraşii roşii, care învârteau, în prefigurarea lui Ceauşescu, averi, petreceri şantante, un fel de mini-desfrâu de castă, în care chepengul puterii economice şi politice era bine strâns, prin discursuri ideologice de doi bani, pe care le-am numit, chiar în [volumul] „Aer cu diamante”, discursuri jegoase.
Ceea ce este foarte grav, iată: îmi aduc aminte acum de o seară când, venind de la Bucureşti, de la redacţie, tata aştepta ştirile de la ora şapte, era chiar Melinescu, cel care acum e în America şi e mare democrat, care a prezentat trei minute numai ştiri catastrofale. Bătrânul era îngrozitor de deprimat. Zicea, dom’le, numai atâtea să fi fost? Ei au întors acum dogmatismul pe dos. Au zis: televiziunile occidentale caută (cum ştiţi prea bine, nu-i un lucru nou pe care-l spun) senzaţionalul, noi dăm numai senzaţionalul, care este, evident, al unui fenomen dur, distructiv şi neliniştitor. După trei ştiri mortuare, televiziunea se putea închide, ei şi-au făcut, în mintea lor de şobolani, datoria de a prezenta trei ştiri aşa-zis libere. Vă daţi seama că numai libere nu sunt; în lumea liberă nu se întâmplă aşa ceva.
Eu consider televiziunea este unul dintre cei mai cumpliţi factori de dictatură mediatică, reflex al dictaturii politice; şi, dacă ziarele sunt proaste, noi trebuia să avem o structură de oameni care să analizeze mai în amănunt topica ziarelor; am fost formaţi cu o matrice de lectură care nu ne poate face
1. să ne bucurăm de ştiri,
2. să ne dăm seama că ştirile sunt cernute special printr-o anume grilă din puncte de conducere sau din conjunctura politică,
3. nu au legătură cu evenimentele în „coerenţa” pe care trebuie s-o aibă, ca-ntr-o bandă desenată, cu o societate coerentă, cum se întâmplă în Occident.
Deci, nu poţi să spui că jurnalul e bun, când lumea pe care o reflectă e discontinuă sau catastrofică.
În acest sens, putem porni de la două laturi: ce fel de om prezintă televiziunea - şi vedem de la Mutu şi Ştefan Bănică Junior, până la nu ştiu ce cântăreţ; eu pot să spun că nu agreez televiziunea, prezenţa mea la televiziune; dar, în acelaşi timp, nu pot să nu văd grosiera pledoarie în favoarea unor grupuri politice şi economice (care sunt prezentate tot timpul pozitiv) şi obturarea altor mişcări (vezi PUR, la Antena, e numai un exemplu). În sensul acesta, eu consider că televiziunea este în continuare ideologică; deci nu avem o televiziune liberă, până astăzi, 24 ianuarie (n.r. 2005), când vorbim. Consider că avem o televiziune ideologică, tendenţionistă şi plină de diversiuni.
Florin Dochia: Cum rămâne cu literatura, în tot acest concert de zgomote?
Ion Stratan: În privinţa literaturii, raportate la televiziune, singurul lucru minunat în televiziune sunt ecranizările. Poţi să vizualizezi personajele din „La răscruce de vânturi”, din „Pe aripile vântului”, toate minunile literaturii, de la „Quo vadis” până la, ştiu eu, „Vă place Brahms”. Acesta este lucrul care poate bucura sufletul telespectatorului, faptul că, în imageria paralelă a regizorului, cărţile care ne-au înaripat sufletul pot să capete chipuri detectabile între parametrii psihologici ai personajelor din carte. Aceasta place foarte mult şi, dacă ar fi după mine, aş urmări numai serii de ecranizări, pentru că există serii cu mari actori, de la Josef K. până la Lolita, de la Scott Fitzgerald până la atâtea alte tipuri interesante.
Nimeni nu poate să spună că ecranizarea după „Marele Gasby” nu este o capodoperă. Sunt numeroase cărţile pe care filmele le fac celebre şi le fac să fie recitite, repuse în circulaţie, cu o aură sporită. Exemplele sunt foarte multe. Există filme care sunt egale cu cartea, dar e clar că un grad de comercialitate există în film. „Magicianul” lui Fowels! Este foarte interesantă cartea şi marii actori fac din film unul excepţional. Eu consider că nu este încurajată cultura cinematografică a telespectatorului. În mare măsură, după modele străine, era un raport între informaţie şi destindere, care să poată ţine în cercul de spectatori cât mai multe persoane.
Acum cred că ar fi, după cum spunem odată, alegerea între Rafael şi răfuială. Dacă ne centrăm pe răfuială, este cine să se ocupe de aşa ceva. Ar trebui scris despre cum au făcut acel clown trist, numit Tatulici, şi acel clown trist numit Dinescu, cum au făcut de nu s-a înţeles nimic din o sumă întreagă de comentarii politice.
Trebuie făcută educaţia „privirii” unei generaţii sau două de după noi, pentru filmul de artă. Nu numai TVR Cultural… Cred că distracţia asta e cam scumpă, cu filmele cu împuşcături şi jafuri. E cam scumpă. Şi ne costă de la blocarea limbajului tinerilor, care nu mai ştiu să spună decât beton, mişto, haios şi altele, până la infracţionalitatea juvenilă. Una erau anii ’70, când apărea Alain Delon în „A fost cândva hoţ” şi se lua, romantic, apărarea omului care poate să se găsească (raportul opus contelui de Monte Cristo), alta este între Stallone, Schwartzeneger şi Van Dame, să fie ocupate toate primele trei locuri.
Nu este obligatoriu, din sutele de mii de filme care se fac în lume, ca selecţia să fie „a reflectării lumii în care trăiesc”, cu vechea formulă. Cred că televiziunea, fără să fie evazionistă, fără să fie turn de fildeş, fără să fie elitistă, trebuie să educe, în sensul frumos, să implice omul în formarea unui telespectator de film, chiar dacă nu de artă exclusiv, că nu numai Visconti trebuie să urmărim, dar există filme care pun marile probleme – Killing Fields (Câmpiile ucigaşe), de la kampuchieni, până la Rollerball, cu James Caan, care umplu lumea omului în situaţie limită. Acum, o să spună cineva că nu are rating. Păi, dacă are rating şi otrăveşte populaţia, vorba bancului aceluia, „aţi încercat cu cianură?” Nu ştiu de ce trebuie să se investească bani în ceva care face rău moralei publice. Chiar nu înţeleg.
Dacă ei cred că asta e libertatea, atunci libertatea e şi să-ţi arunci televizorul pe fereastră. Dacă ei îşi permit, înseamnă că, în mintea lor, sunt oameni liberi. Numai că sub fereastră trebuie să se afle unul dintre conducători de la CNA, pentru ca televizorul să-şi atingă ţinta, iar conduita televiziunii să fie eficientă.
„Aer cu diamante” pentru Nichita Stănescu
Vorbind despre poeți, poeții înșiși au glasul scăzut, scufundați fiind în lumea nevăzută a unei cunoașteri de sine doar de ei înțeleasă. De aceea, amintirile lor sunt la fel de prețioase, ca și cărțile pe care le semnează cu penelul înmuiat în cerneala propriei vieți. Amintirile le sunt pline de inedit, pentru că surprind, inevitabil, nuanțele afective pe care ceilalți nu le observă sau nu știu să le dea înțeles. Când un poet a plecat dintre noi, despre el, cel mai bine poate povesti tot un poet.
Nichita m-a apreciat pentru că versurile din antologia „Aer cu diamante”, editată în 1982, cum spunea el, „au frânt gâtul dogmatismului”.
Îmi aduc aminte, se plimba prin cameră – uneori în pas de dans – și spunea: „Bătrâne, i-ai regulat pe inculți”. Vedea în acțiunea de respingere a demagogiei și închistării ceaușiste o proiecție a propriului său ego, care nu s-a putut dezvolta și manifesta ca atare, dat fiind sistemul de referință extrem de inchizițional al Uniunii Scriitorilor de atunci. El, crescut alături de D. R. Popescu și Constantin Chiriță, nu putea să repudieze o latură demagogică a ideologiei, acel stâlp – cum spunea el – pe care se înfășura iedera artei, pentru că altfel s-ar fi frânt.
Cu toate acestea, proiecția poetului peste timp este aceea a unui rebel.
Pentru generația din care făcea parte, da.
Preferințele sale literare?
Iubea mult pe Gheorghe Tomozei și Petre Stoica, iar dintre prozatori, pe Breban și Preda, Ivasiuc. Pe Traian T. Coșovei.
Cum aprecia tinerii poeți?
Era foarte selectiv cu poeții tineri.
Totuși, a fost un fel de modă printre tineri în a-l imita.
Da... Din felul de a fi al lui Nichita, mulți și-au croit un reper, dar pentru foarte mulți, vai, nu au rămas decât aburii euforizanți și nopțile pierdute fără progres estetic.
Erau renumite serile și atmosfera de mansardă boemă din apartamentul său.
Dincolo de atmosfera colocvială, destinsă, Nichita avea o intuiție sigură a valorii. Știa că, dacă ascultă declamațiile și mărturisirile a o sută de convivi, totuși poetul tăcut și necunoscut din colțul camerei, poate fi purtătorul marii torțe a lirismului.
Era totuși diferit când apărea uneori la televizor, deși îi cam lua peste picior pe reporteri; firește, dacă nu era vorba de Sânziana Pop, o mare prietenă!
Ceea ce rememorăm noi, postum, despre Nichita, este – paradoxal – o utopie. Nimeni nu își poate închipui și nu poate reface o existență petrecută de la naștere și până la moarte, exclusiv sub zodia poeziei.
În ce a constat saltul optzeciștilor, de la Nichita spre altă poezie? Părea, cel puțin pe moment, imposibil. Unii nu recunosc acest pas estetic nici astăzi.
Noi, tânăra generație de atunci, am avut datoria să ne pronunțăm asupra comunismului muribund, a trebuit să ne câștigăm existența ca profesori, muncitori sau soldați ai esteticului, în timp ce Nichita, ca director al „Magazinului literar”, avea timp să se pronunțe asupra marilor entități naționale și ideologice. Este o diferență de experiență a vieții, care aduce după sine o altă viziune în elaborarea ritmurilor poetice.
Care este legătura dintre Nichita Stănescu și Ploieștiul copilăriei sale?
Problema Nichita și Ploieștiul este o problemă complexă. Mulți colegi de școală – care l-au citit fragmentar – acum, și-l revendică, de aceea, părerile sunt împărțite.
Cum apreciați Festivalul ploieștean de poezie „Nichita Stănescu”?
Eu am luat – în 1990 – Premiul Nichita Stănescu al Fundației de atunci, condusă de Rodion Galeriu, dar nu mai particip la ședințele și la acțiunile fundației, după o gafă publică a omului de bine Mircea Gociman.
Pe vremea lui Nichita se citea poezie. Acum?
Problema tinerei generații și a receptării poeziei este și ea complexă. În vremurile ceaușiste, poezia a fost singura supapă de ieșire din limba de lemn a discursurilor politice oficiale. Visam, scriam, ca și cum la TV nu ar fi fost doar două ore de discursuri stupide, iar idealurile nu ar fi fost exclusiv aservite. După `90, acest câștig estetic a fost preluat de alte domenii ce au spart totalitarismul.
Astăzi, când se caută subiecte inedite despre toate personalitățile – fiind gustate mai ales cele jenante – este judecat poetul Nichita Stănescu?
Da, firește, nu scapă nimeni! Nichita a scris și s-a afirmat în timpul lui Ceaușescu, iar acum, se vrea o schimbare cu orice preț a tot și toate. Odată cu apa din copaie, a fost aruncat și copilul. Este adevărat că Nichita – ca fenomen intelectual – a fost încurajat de unii factori ai puterii, dar nu poezia lui e vinovată pentru strângerea șurubului ceaușist și pentru groaza de frig, de foame și de prigonirea continuă din acele vremuri. Trebuie să fim inteligenți, să privim și cu ochii minții această creație, faptul că ea a fost făcută cu multă dăruire și talent, dar și că a avut condiții de dezvoltare, la care noi nici nu visam. Nichita a petrecut mult timp la München, îl știa mai bine ca Bucureștiul, și a avut recitaluri strălucite în Italia, Anglia sau Franța, dar Nichita credea în omenie, o formă aparte a bunului simț social și premiile Herder sau Struga au încununat un poet care, la sfârșitul vieții, încerca să supraviețuiască, bântuit de crimele grandorii, fastului și strălucirii tinereții și maturității sale inconfundabile. A fost un om înalt, ca să spun așa... Ferice de literatura care are parte de asemenea priviri, ce pot scruta lumea de sus.
(Interviul a apărut în cotidianul Jurnalul de Prahova, în anul 2001 și fost primul interviu oferit de Ion Stratan, după 20 de cărți de poezie scrise. Înainte de acesta, a mai acordat un singur interviu, poetei Constanța Buzea, pentru Viața Studențească, în 1987, care îi remarcase debutul,. Am recuperat acest interviu împreună cu alte patru, publicate în același an, pentru că Jurnalul de Prahova nu are exemplare la Biblioteca Națională Română, ci doar la Biblioteca Județeană Nicolae Iorga, din Ploiești, iar asta ar însemna ca aceste cuvinte, publicate atunci, să rămână aproape necunoscute.)
TV - o prescurtare de la „Te Vede – Te Aude”
Florin Dochia - Trăim într-o lume în care tentaţiile mediilor diverse de comunicare sunt aproape înrobitoare… Domnia imaginii (în mişcare) nu este contestabilă… Ce libertate ne mai rămâne? Ce mai rămâne pentru poezie, pentru literatură?
Ion Stratan: Într-un poem recent, am subliniat un paradox: dacă are televiziunea dreptul la libertate. Se va fi uimit o parte a cititorilor, pentru că televiziunea pare a fi adus libertatea prin, să zicem, „revoluţia în direct”. Lucrurile nu stau chiar aşa. Dincolo de traseul nu foarte sinuos al autoritarismului politic, până-n ’96 şi după 2000, televiziunea a fost în umbră şi proiectând, sprijinind toate gesturile definitive şi tranşante, fără nici un fel de echivoc şi drept la răspuns, ale puterii. Deci, cred că televiziunea, aşa cum s-a întâmplat şi în viaţa socială, aşa cum s-a întâmplat şi în presă, aşa cum s-a întâmplat şi în cultură, a fost, după ’92, un factor de ne-libertate.
Să lansezi ideea „prima televiziune din viaţa ta”, când este vorba de prima televiziune care a făcut ideologie şi manipulare de opinie, este dincolo de o dovadă de cinism, este o dovadă de considerare în zodia prostiei a cititorului, ascultătorului, privitorului. Problema este dacă televiziunea poate să se prezinte acum, bine mersi, zâmbind, că ea nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Deci, n-a fost în ’92 - ’96 agent iliescian, n-a fost în 2000-2004 agent pentru PSD. În afara celor trei mari ţări comuniste - China, Coreea şi Cuba -, discreţionarismul până la şantaj nu a fost prezent în vreo televiziune. De aceea, ceea ce se numea procesul comunismului trebuie să înceapă, totuşi, și cu un proces al televiziunii.
Ţin minte că, în ’56 -’57, până în anii ’60, când începuseră să apară televizoarele, şi noi ne-am dus în vizită la o familie şi am văzut un număr de circ, la televizor, care părea extraordinar. Şi un văr de-al nostru, Constantin Stratan, care a murit, Dumnezeu să-l odihnească (după plecarea fiicei sale Manuela la Chicago, n-a mai fost stăpân pe sufletul lui), pusese celofan în trei culori pe ecran, ca să pară transmisiunea colorată. Nu putem să ne facem că televiziunea nu a eludat marile tensiuni existente în societate, nu a manipulat, schimbat şi prezentat cum le convenea personalităţilor puterii, şi nu a ridiculizat, obstrucţionat şi cenzurat orice opinie liberă, venită cu argumente, corectându-se rareori, după ce apărea în presă scandalul sau în urma intervenţiei CNA. Pe mine nu mă interesează că domnul Ralu Filip e o prescurtare de la Raluca. Pe mine mă interesează ca TV să nu fie o prescurtate de la „Te Vede – Te Aude” al lui Big Brother.
Florin Dochia: Şi ce şanse are literatura în acest „meci” cu televiziunea?
Ion Stratan: În privinţa literaturii şi televiziunii, aici este un domeniu mass-media foarte interesant şi prietenul nostru Mircea Nedelciu, Dumnezeu să-l odihnească, marele prozator, a zis despre asta. Problema este a tipului de om pe care-l propune televiziunea şi [cel pe care] îl propune literatura. Deci, omul anilor ’60, când la noi pătrundea televiziunea, era omul construcţiei socialiste. Aşa că niciodată nu vom vedea, chiar şi în perioada ’67-’68, la pseudo-deschiderea ideologică, persoane care erau reticente faţă de elanul comunist. Ceea ce este foarte straniu este faptul că cei care veneau şi debitau solemnităţi, ori adeziuni şi articole encomiastice despre starea de fapt, erau cei care deveniseră boieraşii roşii, care învârteau, în prefigurarea lui Ceauşescu, averi, petreceri şantante, un fel de mini-desfrâu de castă, în care chepengul puterii economice şi politice era bine strâns, prin discursuri ideologice de doi bani, pe care le-am numit, chiar în [volumul] „Aer cu diamante”, discursuri jegoase.
Ceea ce este foarte grav, iată: îmi aduc aminte acum de o seară când, venind de la Bucureşti, de la redacţie, tata aştepta ştirile de la ora şapte, era chiar Melinescu, cel care acum e în America şi e mare democrat, care a prezentat trei minute numai ştiri catastrofale. Bătrânul era îngrozitor de deprimat. Zicea, dom’le, numai atâtea să fi fost? Ei au întors acum dogmatismul pe dos. Au zis: televiziunile occidentale caută (cum ştiţi prea bine, nu-i un lucru nou pe care-l spun) senzaţionalul, noi dăm numai senzaţionalul, care este, evident, al unui fenomen dur, distructiv şi neliniştitor. După trei ştiri mortuare, televiziunea se putea închide, ei şi-au făcut, în mintea lor de şobolani, datoria de a prezenta trei ştiri aşa-zis libere. Vă daţi seama că numai libere nu sunt; în lumea liberă nu se întâmplă aşa ceva.
Eu consider televiziunea este unul dintre cei mai cumpliţi factori de dictatură mediatică, reflex al dictaturii politice; şi, dacă ziarele sunt proaste, noi trebuia să avem o structură de oameni care să analizeze mai în amănunt topica ziarelor; am fost formaţi cu o matrice de lectură care nu ne poate face
1. să ne bucurăm de ştiri,
2. să ne dăm seama că ştirile sunt cernute special printr-o anume grilă din puncte de conducere sau din conjunctura politică,
3. nu au legătură cu evenimentele în „coerenţa” pe care trebuie s-o aibă, ca-ntr-o bandă desenată, cu o societate coerentă, cum se întâmplă în Occident.
Deci, nu poţi să spui că jurnalul e bun, când lumea pe care o reflectă e discontinuă sau catastrofică.
În acest sens, putem porni de la două laturi: ce fel de om prezintă televiziunea - şi vedem de la Mutu şi Ştefan Bănică Junior, până la nu ştiu ce cântăreţ; eu pot să spun că nu agreez televiziunea, prezenţa mea la televiziune; dar, în acelaşi timp, nu pot să nu văd grosiera pledoarie în favoarea unor grupuri politice şi economice (care sunt prezentate tot timpul pozitiv) şi obturarea altor mişcări (vezi PUR, la Antena, e numai un exemplu). În sensul acesta, eu consider că televiziunea este în continuare ideologică; deci nu avem o televiziune liberă, până astăzi, 24 ianuarie (n.r. 2005), când vorbim. Consider că avem o televiziune ideologică, tendenţionistă şi plină de diversiuni.
Florin Dochia: Cum rămâne cu literatura, în tot acest concert de zgomote?
Ion Stratan: În privinţa literaturii, raportate la televiziune, singurul lucru minunat în televiziune sunt ecranizările. Poţi să vizualizezi personajele din „La răscruce de vânturi”, din „Pe aripile vântului”, toate minunile literaturii, de la „Quo vadis” până la, ştiu eu, „Vă place Brahms”. Acesta este lucrul care poate bucura sufletul telespectatorului, faptul că, în imageria paralelă a regizorului, cărţile care ne-au înaripat sufletul pot să capete chipuri detectabile între parametrii psihologici ai personajelor din carte. Aceasta place foarte mult şi, dacă ar fi după mine, aş urmări numai serii de ecranizări, pentru că există serii cu mari actori, de la Josef K. până la Lolita, de la Scott Fitzgerald până la atâtea alte tipuri interesante.
Nimeni nu poate să spună că ecranizarea după „Marele Gasby” nu este o capodoperă. Sunt numeroase cărţile pe care filmele le fac celebre şi le fac să fie recitite, repuse în circulaţie, cu o aură sporită. Exemplele sunt foarte multe. Există filme care sunt egale cu cartea, dar e clar că un grad de comercialitate există în film. „Magicianul” lui Fowels! Este foarte interesantă cartea şi marii actori fac din film unul excepţional. Eu consider că nu este încurajată cultura cinematografică a telespectatorului. În mare măsură, după modele străine, era un raport între informaţie şi destindere, care să poată ţine în cercul de spectatori cât mai multe persoane.
Acum cred că ar fi, după cum spunem odată, alegerea între Rafael şi răfuială. Dacă ne centrăm pe răfuială, este cine să se ocupe de aşa ceva. Ar trebui scris despre cum au făcut acel clown trist, numit Tatulici, şi acel clown trist numit Dinescu, cum au făcut de nu s-a înţeles nimic din o sumă întreagă de comentarii politice.
Trebuie făcută educaţia „privirii” unei generaţii sau două de după noi, pentru filmul de artă. Nu numai TVR Cultural… Cred că distracţia asta e cam scumpă, cu filmele cu împuşcături şi jafuri. E cam scumpă. Şi ne costă de la blocarea limbajului tinerilor, care nu mai ştiu să spună decât beton, mişto, haios şi altele, până la infracţionalitatea juvenilă. Una erau anii ’70, când apărea Alain Delon în „A fost cândva hoţ” şi se lua, romantic, apărarea omului care poate să se găsească (raportul opus contelui de Monte Cristo), alta este între Stallone, Schwartzeneger şi Van Dame, să fie ocupate toate primele trei locuri.
Nu este obligatoriu, din sutele de mii de filme care se fac în lume, ca selecţia să fie „a reflectării lumii în care trăiesc”, cu vechea formulă. Cred că televiziunea, fără să fie evazionistă, fără să fie turn de fildeş, fără să fie elitistă, trebuie să educe, în sensul frumos, să implice omul în formarea unui telespectator de film, chiar dacă nu de artă exclusiv, că nu numai Visconti trebuie să urmărim, dar există filme care pun marile probleme – Killing Fields (Câmpiile ucigaşe), de la kampuchieni, până la Rollerball, cu James Caan, care umplu lumea omului în situaţie limită. Acum, o să spună cineva că nu are rating. Păi, dacă are rating şi otrăveşte populaţia, vorba bancului aceluia, „aţi încercat cu cianură?” Nu ştiu de ce trebuie să se investească bani în ceva care face rău moralei publice. Chiar nu înţeleg.
Dacă ei cred că asta e libertatea, atunci libertatea e şi să-ţi arunci televizorul pe fereastră. Dacă ei îşi permit, înseamnă că, în mintea lor, sunt oameni liberi. Numai că sub fereastră trebuie să se afle unul dintre conducători de la CNA, pentru ca televizorul să-şi atingă ţinta, iar conduita televiziunii să fie eficientă.
