Literadura nr. 23/Martie 2022

La mulți ani, România! La mulți ani, românilor de pretutindeni!

Țara Noastră

versuri Ion Nicolescu

Țara noastră-i țara noastră,
dulce pajiste albastră,
aripă sculptată-n dor
de lumina ochilor.

Dacă-i dor nu-l stingi cu apă,
dacă-i timp nu-l poți întrece,
dacă-i gând nu-l poți străbate,
noi suntem români.

Noi suntem români ca brazii,
noi suntem români ca grâul,
noi suntem români ca focul,
noi suntem români.

Țara noastră e a noastră,
vârf de jale și de dor,

dulce arșiță albastră

ca lumina ochilor.

Țara noastră-i țara noastră,
dulce pajiste albastră,
aripă sculptată-n dor
de lumina ochilor.

Revista Literadura nr 22/ decembrie 2021

 

Premiile revista Literadura 2021

 Concursul de volume al revistei Literadura și-a desemnat premianții.

Câștigătorul premiului „Marin Ifrim” pentru debut în volum, până la 30 de ani este

Alexandru Higyed cu volumul „Nimic personal” , editura „Casa de Pariuri Literare”.

Premiul este în valoare de 500 de lei și este acordat de către copiii scriitorului Marin Ifrim.

Câștigătoarea Premiului „Ion Caraion” pentru autori peste 30 de ani
este scriitoarea Gela Enea cu volumul „Sună-mă cu taxă inversă”,
editura „Ecou Transilvan”.

Premiul este în valoare de 500 de lei și este acordat de 

Asociația Culturală „Renașterea Buzoiană”

                                                    

Un sponsor surpriză  a oferit două premii speciale la premiul „Marin Ifrim”

pentru  Ștefan Șandru - volumul „Făt frumos din patimă”, editura „Creator”-150 de lei

pentru  Ramona Boldizsar -volumul „Nimic nu e în neregulă cu mine”, editura Casa de Pariuri Literare -100 lei.

Felicitări tuturor concurenților!

Colectivul de redacție al revistei Literadura

La mulți ani, Gabriel Dragnea - Literadura Nr. 21

 

 

Prezentul și-a pregătit soldații

 

Pe afișul spectacolului meu într-un singur act
"Nu e loc pentru renunțare"
am trecut declarația de libertate a poeților!
Trecutul nostru nu vrea să se sinucidă
la umbra mărului care ne amintește de prima
ispită,
de primul obstacol, de neputințe încolțite-n vise,
de prima rătăcire printre ecuațiile fricii!
Prezentul meu și-a pregătit soldații păcii,
care deja mărșăluiesc peste umbrele celor
înarmați
și gata să tragă fără ezitare în poeziile mele
condamnate la uitare, la tăcere și praf.
Trupurile poemelor, acoperite cu file de
calendar,
cu anotimpuri și mir din roua dimineților încă vii
vor fi purtate de păsări până la porțile cetății cu
îngeri orbi.
Pe aripile lor vor fi tatuate toate poemele mele
și nicio umbră nu va mai trage.

 

Cuvintele mă așteaptă acasă

 

De 40 de ani caut umbrele acelea albastre
Care m-au lăsat singur în teatrul clovnilor
Zilnic să mimez fericirea,
Confuz între două secunde.
În liniștea sălii, cu toți spectatorii în așteptare,
Pe scenă apare un copil cu o inimă-n palmă...
Bătăile sunt dese asemenea unui puls de poet
Rătăcit prin catacombele orașului,
În căutarea celei mai frumoase poezii de dragoste
Scrisă de îngeri pe spatele unei crisalide.
Deodată, pe scenă primesc un bilețel
Mirosind a smirnă și a lemn proaspăt tăiat:
"Liniștește-te, cuvintele te așteaptă acasă!"

 

Ultimul act

 

Ea: Pe banca aceasta din Paradis,
printre merii copți
voi rămâne singura femeie
care fumează în tăcere lângă tine
numărând culorile și florile
cărora le-am dat nume,
cuprinși de neliniști și teamă...
El: Pe banca aceasta din lemn de cireș înflorit,
în Grădina promisă lumii
am învățat să culeg tăcerile îndrăgostiților
de sub cearcănele dimineților,
să valsez cu neliniștile păsărilor
în fumul tău de țigară Hell Blend.
Brațele, ochii, tălpile, buzele și trupul de țărână
le voi dărui cândva pământului
ofrandă pentru neascultare.
Mai păstrează-mi puțin din mărul tău roșu,
să-mi fac curaj să pot număra urmele gloanțelor
din ziduri și trupuri de fluturi deveniți îngeri.
(înainte de a se trage cortina)
El: Ce zici, vrei să ne naștem din nou
când sărbătorim Schimbarea la Față?

 

Nu e nimeni acasă

 

Și totuși, ne-am adus aminte
De vechile păsări, de îngerii obosiți,
Adormiți pe pontoane
În așteptarea vreunei vești.
În acest oraș îmbrățișat de istorii,
De păianjeni și secunde călătoare prin liniști
M-am certat că nu am venit mai devreme
În vechea biserică greacă, fostă moschee,
Să mă închin și să tac lângă sfinții care,
Parcă șoptesc despre dragoste și ură,
Mere și trădări.
Celui care nu mai aderă la nimic
I-am bătut în ușa închisă.
Doar paznicul de noapte,
Stăpân peste memoriile lui Istrati
Ne învață de sus, de pe trepte
Cum se scriu spovedaniile pentru învinși
(pe străzile Brăilei, în căutarea lui Panait Istrati)

Sting - Sorin Călin

 

 

 

Sau, în acte, Gordon Matthew Thomas Sumner. Compozitor, instrumentist, solist vocal de renume. Născut într-o familie britanică modestă. Știind ce e munca, dar și ce-i prin cluburi. În care mergea noaptea, spre a-i vedea și asculta pe Cream și Manfred Mann, de exemplu. Sau pentru a cânta cu diverse trupe de jazz ale vremii,  fapt ce-i înlesnește până la urmă, norocos, intrarea în celebrul  trio „The Police”.

 Este, în general, dificil să alegi o piesă ori alta din repertoriul său. Căci tot ce a creat pare atins de perfecțiune. Și parcă vine din locul în care omenescul și divinul și-au dat întâlnire, trecând la noi și noi experimente. Dar o fac totuși, enumerând câteva: „Mad About You”, „Shape of My Heart”, „Fragile”, „Fields of Gold”, „English Man in New York”, „Every Breath You Take”. Sunt minunate și de neuitat.

 În ani, mister Sumner a conlucrat cu mulți dintre cei buni. Miles Davis, Dire Straits, Phil Collins, Chris Botti sunt doar câțiva. Are și albume solo, la realizarea cărora adună sute de instrumentiști potriviți, Bântuie clasamentele cu succes meritat. Joacă în câteva piese de teatru și-n filme. Beneficiază de nominalizări numeroase și câștigă premii faimoase. Practicant de yoga și meditație transcendentală, s-a căsătorit de două ori și are șase copii. Este și-un activist constant pentru drepturile omului. Așa că nu va intra niciodată-n uitare. Nu degeaba-l admir neclintit...

 

                                                                                                

Șerban Tomșa - Chipul și creierul- proză/ Literadura nr 21; Mihaela Roxana Boboc-poezie

Chipul și creierul

 

Șerban TOMȘA

Sunt șocat de câte ori constat că fizionomia unui om are rareori legătură cu modul în care acestuia îi funcționează creierul. În ochii lui Ion Caramitru și ai lui Robert De Niro se citește inteligența. Ion Stratan ținea fulgerele minții sub limbă. Omul acela era un miracol pus în scenă pentru uzul iubitorilor de idei.
Dar cel mai adesea între fizionomie și creier nu e, cum spuneam,  nicio legătură.
Un muzician de geniu putea fi lesne confundat cu un măcelar.
Alina Plugaru are capul unui critic de artă.
La 65 de ani, Ilie Năstase aduce cu Shakespeare.
Deputatul Ioan Oltean parcă ar fi Edgar Poe, care a supraviețuit 30 de ani propriei morți.
Dacă ar intra într-un sat din Câmpia Română, Garcia Márquez ar fi luat drept căldărar.
Durrenmatt și Kennedy Toole ne lasă impresia că au lucrat ca brutari.
Și am putea jura că Dante își câștiga pâinea vânzând sicrie.
Miron Cozma e o caricatură a lui Eminescu.
Un alt personaj public este leit Alecsandri, uitat două săptămâni într-un butoi cu tărie. Alcoolul are un mod ciudat de a conserva lucrurile, dându-le o patină de inconștiență.
 

Necunoscuta din metrou

      În primul an în care am lucrat în învățământ arătam chiar mai tânăr decât unii dintre elevii mei din clasa a X-a, unde eram diriginte. Într-o dimineață străbăteam cu bicicleta cei câțiva kilometri care despărțea localitatea în care mă stabilisem de cătunul în care se afla școala la care fusesem repartizat. Aveam ore din zori până seara. L-am văzut pe unul dintre elevii mei, Marin, cel mai solid și mai maturizat dintre toți. Avea o barbă ca a unui bărbat de patruzeci de ani și era înalt, cu multă prestanță.  La ore, îmi venea să-i zic „dumneavoastră”.  Băiatul se ducea la câmp cu vaca și era însoțit de mama sa. ( Clasa a X-a avea cursuri după-amiază.) El m-a văzut, s-a oprit, și-a scos respectuos basca de pe cap și m-a salutat :
─ Bună dimineața!
I-am întors salutul cu prietenie. Am trecut mai departe și am auzit, în urmă, glasul femeii care își întreba fiul :
─ Cine era, maică, băiețașul ăla de i-ai dat „bună dimineața”?
─ Era dom' diriginte, a spus băiatul.
Foarte mulți ani mi-am recunoscut fără greș sutele și miile de elevi. Mă întâlneam cu câte o fată și mă saluta veselă, curioasă să vadă dacă mai știu cine este.
─ Bună, iepurașule de pluș, îi răspundeam.
Pe cei dintr-a V-a îi numeam iepurași, pe cei dintr-a șasea motănei și pisicuțe și tot așa. Iepurașii erau de pluș, de zahăr sau de ciocolată.  Motanii erau împărțiți și ei în mai multe categorii.
Când vedeam un fost elev, știam cine e, unde stătuse în bancă, pe vremuri, și din ce categorie de iepuri sau de pisici făcuse parte.
Așteptam, într-o toamnă ploioasă, un autobuz într-o stație dintr-o localitate aflată la douăzeci de kilometri de locul unde domiciliez. Lângă mine, un om îmbătrânit bine, cu părul alb, nebărbierit, trist, slab și  înalt, mă privea cu interes. Părea mai în vârstă decât mine. L-am privit și eu, dându-mi seama că mai văzusem fizionomia aceea. M-a întors de câteva ori și  mi-am stors creierii să-mi amintesc cine era, în timp ce omul mă privea continuu. În sfârșit, mintea mi s-a luminat.
─ Marine, tu ești, mă? l-am întrebat.
Era fostul meu elev. Mi s-a plâns că e șomer, are ulcer, etc. Numai belele.
        Într-o zi de primăvară mă duceam către Universitate, să-mi văd un prieten, profesor universitar în Marele Nord. Tocmai venise din Canada și, generos ca totdeauna, s-a oferit să-mi scrie câteva rânduri pe coperta unui roman. Ies rar din mediul meu, din lipsă de timp și din cauza precarelor mijloace de transport. Urcasem în metrou când atenția mi-a fost atrasă de o tânără care citea, așezată pe scaun. Nu-și ridica ochii de pe carte, iar eu aveam impresia certă că o mai văzusem și că îmi fusese foarte apropiată. Era o brunetă foarte frumoasă, cu trăsăturile ferm conturate. Probabil că se apropia momentul când urma să coboare, fiindcă a închis volumul, l-a băgat în geantă și s-a ridicat. Atunci a dat cu ochii de mine. Dintr-o dată, lumina a devenit mai intensă.
─ Ia te uită! Ce faci? m-a întrebat ea și m-a îmbrățișat cu efuziune, sărutându-mă pe obraz.
Mă uitam la ea și mă gândeam cine ar putea să fie. Doar nu eram într-o altă viață.
─ Bine... dar... tu?
─ Și eu... Mă duc la serviciu... Ești atât de scump la vedere! De ce n-ai mai trecut să mă vezi?
Fostă elevă nu putea fi, căci mă luase cu „tu” din prima. Nebună nu părea să fie.
─ Știi, am un program îngrozitor, m-am scuzat. Abia...
─ Lasă, lasă! Te știu eu. Mereu găsești scuze.
Trenul s-a oprit, iar ușile s-au deschis.
─ Te rog eu, dă-mi un telefon. Vreau să te consult într-o problemă. După opt. Am același număr, eu nu schimb nimic.
Și a ieșit odată cu valul de oameni care se revărsa pe peron, asemenea unei ape care se scurge dintr-un recipient spart . Mi-a mai făcut un semn cu mâna, mi-a zâmbit dulce și a dispărut pentru totdeauna.
Nici azi nu știu cine era femeia din metrou.
 

 O femeie coborând dintr-un autobuz
Viespi apatice sparg boabele de chihlimbar ale strugurilor.
Dimineața e toamnă, la prânz e vară.
Recitesc Hammett și îmi dau seama, cu dezamăgire, că el este părintele filmelor de acțiune care ne îndobitocesc de mulți ani încoace.
Pe strada mare au turnat două straturi de asfalt foarte groase. Ies cu bicicleta să văd dacă voi mai putea ieși, cu mașina, de pe străduța îngustă pe care locuiesc. Asfaltul se înalță ca un zid la ieșirea din fundătura mea, depășind în înălțime spoilerul automobilului pe care îl conduc. Mă opresc să discut cu niște bătrâni. Trăncănim o vreme, ei sunt de părere că voi putea circula în continuare cu mașina mea cea lipită de carosabil, eu mă îndoiesc. Asfințitul ne bate drept în ochi și un autobuz oprește în stație. O femeie tânără și frumoasă, genul acela care nu îmbătrânește niciodată sau o face foarte târziu și cu multă distincție,  coboară, se asigură pentru a traversa, mă salută și își continuă drumul. O cunosc, dar în liniștea aceea poleită de ultimele raze ale soarelui îmi apare ca o necunoscută misterioasă, mergând printr-un orășel la fel de enigmatic.
Și atunci mă încearcă părerea de rău că nu-i pot pune sub gleznele-i fine o altă stradă pe care să pășească mai lejer, că nu-i pot  oferi un bilet pentru un alt destin, că nu pot picta aerul din jurul ei cu fluturi galbeni, mulți fluturi galbeni, ca în Veacul de singurătate al lui Márquez.
 

Ficțiunile lui Dumnezeu

     X e un bătrân falnic, cu obrazul rumen și pasul vioi, care are, la 74 de ani, două amante. Are un regim alimentar de invidiat : lapte și brânză proaspătă, legume din propria grădină, fructe, miere, vin negru.  Bea cam doi litri pe zi, în loc de apă, dar nu l-am văzut niciodată nici măcar pilit : are o privire limpede și odihnită, ca un consumator de ceai hepatic.  Se pricepe la toate și are o gospodărie curată și ordonată, adevărată farmacie.
De ceva vreme l-am văzut nemulțumit și l-am întrebat ce păs are.
─ Sunt nițel supărat, mi-a spus el. Dumneata știi că eu nu am cereale și, în concluzie, n-ar trebui să am nici șobolani. E, uite că am!
─ Păi, cum așa?
─ Așa bine. Vecinul are niște gherlani care mănâncă la el  ̶  că are, slavă Domnului, vagoane dă porumb și de grâu !  ̶  și vin să doarmă la mine.
 ─ Șobolanii?
─ Da, șobolanii, fire-ar mama lor a dracu’ să fie!
─ Dacă înțeleg bine, mata ai deschis un fel de hotel pentru șobolani. Iar vecinul deține o cantină pentru rozătoare.
 ─ Cam așa ceva.
Îmi mai arată o frumusețe de motan ( să tot aibă 12 kg!) după care pisicile cad în limbă.
─ Vin acasă după el, domnule! Așa ceva n-am pomenit de când mama m-a făcut! În loc să umble și să urle motanii după pisici, îl caută ele și țipă dă mă terorizează. Și e un cotoi dat dracului, îmi aduce de pe câmp și pui de iepuri!
─ Ai, lasă-mă!
─ Pe cuvânt. Am unul chiar aici, sub coșul ăsta, că l-a adus viu. Dar pe cei mai mulți îi omoară și îi mănâncă.
Mă uit cu neîncredere la pisoiul braconier. E uriaș, gras și liniștit.
Se știe acum că Marin Preda n-a inventat nimic, ci a scris despre fapte petrecute în realitate, relatându-le în stilul său unic, care prinde gesticulația comică și sarcastică a personajelor. Iar Marquez povestește undeva că toate incredibilele scene din romanele sale s-au întâmplat aievea.
Dacă aș „prinde” într-un roman șobolanii și motanul bătrânului însetat de viață, ar ieși ceva veridic ?
Realitatea, ficțiunea lui Dumnezeu, bate totdeauna imaginația, însă uneori o umilește.

Mihaela Roxana BOBOC

 

Ploaia a măturat azi-noapte fricile

de parcă nu mai există hotar

între cei care am fost și suntem

între noi alunecă boala

și văd limpede

oasele mele țipă

dorul este doar o lespede pe care-mi odihnesc poemele

înainte să se transforme în femeie

scot apă din fântână

mă întreb despre ce voi scrie

când ploile vor adormi 

în cochilie de melc

când tai și urăsc

copacii care foșnesc verde 

fructele în pârg

femeile cu copii în pântec

fericirea aceasta iluzorie

trenul adormit în gară

scrisorile trimise cu poștalionul de patru

călătorind cu osiile rupte

e vară dar putea fi orice anotimp

în poezie timpul alunecă

de-și julește genunchii

un garou peste iubire

și venele ei adânci

apusul iuliei peste oraș 

ferestrele pictate în rouă 

căsuțele de păsări 

lemnul 

formele adânc impregnate

în poezia mea

tu.