Oameni
și locuri din Buzăul de altădată (XV)
„Oraşul meu”
Dacă viaţa ne poartă prin fel de fel de spaţii, locul adolescenţei
noastre trăieşte mai mult în amintire decât în realitatea concretă. De aceea nu
cred să existe cineva să nu poarte în memorie şi în suflet „locul lui”, oraşul lui
de altădată.
„Oraşul meu” (care a fost şi a rămas în amintire, de unde nimic
şi nicicând nu-l poate alunga) este Buzăul deceniilor al şaselea şi al şaptelea
din veacul trecut.
Caut să refac filmul (fiindcă, fără îndoială, imaginile alcătuiesc
un film cronologic) acelor vremuri şi faptul că revista „Literadura” mă stimulează
s-o fac îmi dă noi, nostalgice puteri să mă întorc pe locurile atât de dragi mie
de odinioară.
Să fi avut pe atunci mintea de cum şi, în plus, să fi dispus
de un aparat de fotografiat, un simplu aparat de fotografiat cu ajutorul căruia
să imortalizez străzi şi cartiere, aş fi avut astăzi, probabil, cea mai interesantă
şi bogată arhivă foto, de larg şi mare interes nu doar pentru mine, ci şi pentru
istoria Buzăului.
Dar cum această posibilitate n-am avut-o, nu-mi rămâne decât
să fac apel la memorie, aşa cum am făcut ori de câte ori a fost nevoie. Noroc că
ea, memoria nu m-a trădat niciodată şi că la o adică ar fi în stare să intre în
concurenţă cu orice calculator performant de azi…
Chiar dacă amintirile mele de prin anii 1958-1959 nu sunt atât
de multe pe cât mi-aş fi dorit, iar unele din ele s-au mai estompat cu trecerea
vremii, n-am să pot uita niciodată pitorescul de atunci al Buzăului, cu Crângul
lui aproape sălbatic (a cărui monotonie nu era tulburată decât de imaginile „cinegetice”
ale statuilor lui), străzile cu aspect patriarhal. La încrucişarea unora dintre
ele, pe timpul verii erau nelipsite cărucioarele cu îngheţată şi chioşcurile cu
sucuri naturale şi atât de aromate de parcă doar cu câteva minute în urmă ar fi
fost zdrobite fructele – caisele, zmeura, vişinele şi toate celelalte din care erau
făcute, sunetele sacadate ale cailor de la trăsurile ce îşi trăiau pe atunci ultimii
lor ani de existenţă.
Nu-mi amintesc să fi existat taxiuri şi văd şi acum şirul de
trăsuri aliniate în spatele gării în aşteptarea trenurilor care să le aducă posibilii
clienţi.
Câteodată, când mă întorceam din vacanţă şi personalul Buzău
– Nehoiaşu mă lăsa pe peronul gării din Buzău apelam la serviciile birjarilor şi-mi
răsună şi acum în urechi tropotul cailor pe străzile şi străduţele pe care ajungeam
la mătuşa care mă găzduia.
De pe capra înaltă a vehiculului lor, vizitii îşi conduceau
cu pricepere caii şi-i văd parcă şi azi pe acei oameni îmbrăcaţi în rubăşti şi paltoane
ponosite. Îmi păreau a fi de o mare, neînţeleasă tristeţe. Dacă atunci nu vedeam
şi nu înţelegeam închiderea lor în sine, abia azi, după atâta amar de vreme cred
că starea în care îi vedeam se datora şi faptului că simţeau că meseria lor se află
la amurg, că trăsurile vor intra încet-încet în istorie, iar ei vor trebui să-şi
caute alte locuri de muncă.
Târziu de tot, cred că era prin anii 1985-1986 mi-a fost dat
să-l întâlnesc pe ultimul birjar, dar nu în Buzău, ci la Râmnicu Sărat, unde am
fost să fac un reportaj pentru Televiziunea Română. Îl chema Carabela şi era, într-adevăr,
ultimul conducător de astfel de vehicul din întreg judeţul Buzău.
Am avut atunci inspiraţia să-l rog pe cameramanul care mă însoţea
să mă fotografieze în acea trăsură alături de unul dintre cei mai cunoscuţi cărturari
de acolo, fost primar al Balcicului, Octavian Moşescu. Se înţelege că fotografia
aceea face parte şi azi dintre cele mai preţioase amintiri…
Oraşul meu de atunci, de la paisprezece-cincisprezece ani mai
însemna şi locul în care mi-am făcut prieteni „dedându-mă”, împreună cu ei la fel
de fel de plăceri nevinovate, cum era colecţionarea de timbre poştale şi schimburile
dintre noi, fotbalul de masă în care ne întreceam care să fie mai priceput în „dirijarea”
unei monede cu ajutorul unui echer rupt către o minusculă poartă desenată pe câte
o bancă. Şi nu se mira nimeni că multe din băncile Şcolii pedagogice erau „împodobite”
cu mici stadioane în miniatură, către care dădeam buluc de îndată ce aveam o pauză
sau chiar după încheierea cursurilor.
Cred că profesorii şi pedagogii noştri de atunci ne cunoşteau
şi ei jocurile şi pasiunile, dar cum ele erau nevinovate, n-aveau niciun motiv să
ne împiedice de la ele ori, şi mai rău, să ni le interzică sau să ne aplice cine
ştie ce pedepse.
Şi totuşi o dată am fost pedepsit disciplinar, însă nu pentru
fotbalul de masă. Şi nici pentru pasiunea mea pentru filatelie, ci pentru cu totul
altceva: pentru că am fost surprins citind într-o oră de curs, pe sub bancă, un
fascicul din „Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice”, pe care o edita săptămânal
revista „Ştiinţă şi tehnică”. Acele cărţulii, cu desene incitante, provocatoare
la lectură, aveau nişte coperţi viu colorate, cu fel de fel de figuri de cosmonauţi
şi de extratereştri, ori monştri nemaivăzuţi prin alte tipărituri.
Am fost pedepsit ca toată recreaţia mare să stau în poziţie
de drepţi pe hol, lângă uşa cancelariei. Şi nu erau deloc puţini profesorii care,
ieşind din cancelarie, ori întorcându-se acolo de la vreo clasă să nu mă întrebe
cu ce rost mă aflu acolo. Când le spuneam, unii zâmbeau, alţii îmi ziceau „Aşa îţi
trebuie, să te înveţi minte!”.
M-am învăţat eu ce m-am învăţat minte în cursul gimnazial, dar
peste nişte ani, la Liceul „B.P. Hasdeu” nu m-am putut abţine să nu răsfoiesc, tot
pe sub bancă şi tot într-o oră de curs, revista „Luceafărul”, pe care după o goană
nebună până în centru, în pauza mare s-o cumpăr, o parcurgeam cu înfrigurare, doar-doar
îmi vor apărea acolo poeziile trimise.
Şi, spre bucuria mea, s-a întâmplat ca într-unul din numere,
în 1963 chiar să-mi apară…
19
ianuarie 2021
