Chipul și creierul
Șerban TOMȘA
Sunt șocat de câte
ori constat că fizionomia unui om are rareori legătură cu modul în care
acestuia îi funcționează creierul. În ochii lui Ion Caramitru și ai lui Robert
De Niro se citește inteligența. Ion Stratan ținea fulgerele minții sub limbă.
Omul acela era un miracol pus în scenă pentru uzul iubitorilor de idei.
Dar cel mai adesea
între fizionomie și creier nu e, cum spuneam,
nicio legătură.
Un muzician de
geniu putea fi lesne confundat cu un măcelar.
Alina Plugaru are
capul unui critic de artă.
La 65 de ani, Ilie
Năstase aduce cu Shakespeare.
Deputatul Ioan
Oltean parcă ar fi Edgar Poe, care a supraviețuit 30 de ani propriei morți.
Dacă ar intra
într-un sat din Câmpia Română, Garcia Márquez ar fi luat drept căldărar.
Durrenmatt și
Kennedy Toole ne lasă impresia că au lucrat ca brutari.
Și am putea jura
că Dante își câștiga pâinea vânzând sicrie.
Miron Cozma e o
caricatură a lui Eminescu.
Un alt personaj
public este leit Alecsandri, uitat două săptămâni într-un butoi cu tărie.
Alcoolul are un mod ciudat de a conserva lucrurile, dându-le o patină de inconștiență.
Necunoscuta din metrou
În primul an în
care am lucrat în învățământ arătam chiar mai tânăr decât unii dintre elevii
mei din clasa a X-a, unde eram diriginte. Într-o dimineață străbăteam cu
bicicleta cei câțiva kilometri care despărțea localitatea în care mă stabilisem
de cătunul în care se afla școala la care fusesem repartizat. Aveam ore din
zori până seara. L-am văzut pe unul dintre elevii mei, Marin, cel mai solid și
mai maturizat dintre toți. Avea o barbă ca a unui bărbat de patruzeci de ani și
era înalt, cu multă prestanță. La ore,
îmi venea să-i zic „dumneavoastră”.
Băiatul se ducea la câmp cu vaca și era însoțit de mama sa. ( Clasa a
X-a avea cursuri după-amiază.) El m-a văzut, s-a oprit, și-a scos respectuos
basca de pe cap și m-a salutat :
─ Bună dimineața!
I-am întors salutul
cu prietenie. Am trecut mai departe și am auzit, în urmă, glasul femeii care își
întreba fiul :
─ Cine era, maică,
băiețașul ăla de i-ai dat „bună dimineața”?
─ Era dom'
diriginte, a spus băiatul.
Foarte mulți ani
mi-am recunoscut fără greș sutele și miile de elevi. Mă întâlneam cu câte o
fată și mă saluta veselă, curioasă să vadă dacă mai știu cine este.
─ Bună, iepurașule
de pluș, îi răspundeam.
Pe cei dintr-a V-a
îi numeam iepurași, pe cei dintr-a șasea motănei și pisicuțe și tot așa. Iepurașii
erau de pluș, de zahăr sau de ciocolată.
Motanii erau împărțiți și ei în mai multe categorii.
Când vedeam un
fost elev, știam cine e, unde stătuse în bancă, pe vremuri, și din ce categorie
de iepuri sau de pisici făcuse parte.
Așteptam, într-o
toamnă ploioasă, un autobuz într-o stație dintr-o localitate aflată la douăzeci
de kilometri de locul unde domiciliez. Lângă mine, un om îmbătrânit bine, cu
părul alb, nebărbierit, trist, slab și
înalt, mă privea cu interes. Părea mai în vârstă decât mine. L-am privit
și eu, dându-mi seama că mai văzusem fizionomia aceea. M-a întors de câteva ori
și mi-am stors creierii să-mi amintesc
cine era, în timp ce omul mă privea continuu. În sfârșit, mintea mi s-a
luminat.
─ Marine, tu ești,
mă? l-am întrebat.
Era fostul meu
elev. Mi s-a plâns că e șomer, are ulcer, etc. Numai belele.
Într-o zi de primăvară mă duceam către
Universitate, să-mi văd un prieten, profesor universitar în Marele Nord. Tocmai
venise din Canada și, generos ca totdeauna, s-a oferit să-mi scrie câteva
rânduri pe coperta unui roman. Ies rar din mediul meu, din lipsă de timp și din
cauza precarelor mijloace de transport. Urcasem în metrou când atenția mi-a
fost atrasă de o tânără care citea, așezată pe scaun. Nu-și ridica ochii de pe
carte, iar eu aveam impresia certă că o mai văzusem și că îmi fusese foarte
apropiată. Era o brunetă foarte frumoasă, cu trăsăturile ferm conturate.
Probabil că se apropia momentul când urma să coboare, fiindcă a închis volumul,
l-a băgat în geantă și s-a ridicat. Atunci a dat cu ochii de mine. Dintr-o
dată, lumina a devenit mai intensă.
─ Ia te uită! Ce
faci? m-a întrebat ea și m-a îmbrățișat cu efuziune, sărutându-mă pe obraz.
Mă uitam la ea și
mă gândeam cine ar putea să fie. Doar nu eram într-o altă viață.
─ Bine... dar...
tu?
─ Și eu... Mă duc
la serviciu... Ești atât de scump la vedere! De ce n-ai mai trecut să mă vezi?
Fostă elevă nu
putea fi, căci mă luase cu „tu” din prima. Nebună nu părea să fie.
─ Știi, am un
program îngrozitor, m-am scuzat. Abia...
─ Lasă, lasă! Te știu
eu. Mereu găsești scuze.
Trenul s-a oprit,
iar ușile s-au deschis.
─ Te rog eu, dă-mi
un telefon. Vreau să te consult într-o problemă. După opt. Am același număr, eu
nu schimb nimic.
Și a ieșit odată
cu valul de oameni care se revărsa pe peron, asemenea unei ape care se scurge
dintr-un recipient spart . Mi-a mai făcut un semn cu mâna, mi-a zâmbit dulce și
a dispărut pentru totdeauna.
Nici azi nu știu
cine era femeia din metrou.
O femeie coborând
dintr-un autobuz
Viespi apatice
sparg boabele de chihlimbar ale strugurilor.
Dimineața e
toamnă, la prânz e vară.
Recitesc Hammett și
îmi dau seama, cu dezamăgire, că el este părintele filmelor de acțiune care ne
îndobitocesc de mulți ani încoace.
Pe strada mare au
turnat două straturi de asfalt foarte groase. Ies cu bicicleta să văd dacă voi
mai putea ieși, cu mașina, de pe străduța îngustă pe care locuiesc. Asfaltul se
înalță ca un zid la ieșirea din fundătura mea, depășind în înălțime spoilerul
automobilului pe care îl conduc. Mă opresc să discut cu niște bătrâni.
Trăncănim o vreme, ei sunt de părere că voi putea circula în continuare cu mașina
mea cea lipită de carosabil, eu mă îndoiesc. Asfințitul ne bate drept în ochi și
un autobuz oprește în stație. O femeie tânără și frumoasă, genul acela care nu
îmbătrânește niciodată sau o face foarte târziu și cu multă distincție, coboară, se asigură pentru a traversa, mă
salută și își continuă drumul. O cunosc, dar în liniștea aceea poleită de
ultimele raze ale soarelui îmi apare ca o necunoscută misterioasă, mergând
printr-un orășel la fel de enigmatic.
Și atunci mă
încearcă părerea de rău că nu-i pot pune sub gleznele-i fine o altă stradă pe
care să pășească mai lejer, că nu-i pot
oferi un bilet pentru un alt destin, că nu pot picta aerul din jurul ei
cu fluturi galbeni, mulți fluturi galbeni, ca în Veacul de singurătate al lui
Márquez.
Ficțiunile lui Dumnezeu
X e un bătrân
falnic, cu obrazul rumen și pasul vioi, care are, la 74 de ani, două amante.
Are un regim alimentar de invidiat : lapte și brânză proaspătă, legume din
propria grădină, fructe, miere, vin negru.
Bea cam doi litri pe zi, în loc de apă, dar nu l-am văzut niciodată nici
măcar pilit : are o privire limpede și odihnită, ca un consumator de ceai
hepatic. Se pricepe la toate și are o
gospodărie curată și ordonată, adevărată farmacie.
De ceva vreme l-am
văzut nemulțumit și l-am întrebat ce păs are.
─ Sunt nițel
supărat, mi-a spus el. Dumneata știi că eu nu am cereale și, în concluzie, n-ar
trebui să am nici șobolani. E, uite că am!
─ Păi, cum așa?
─ Așa bine.
Vecinul are niște gherlani care mănâncă la el
̶ că are, slavă Domnului, vagoane
dă porumb și de grâu ! ̶ și vin să doarmă la mine.
─ Șobolanii?
─ Da, șobolanii,
fire-ar mama lor a dracu’ să fie!
─ Dacă înțeleg
bine, mata ai deschis un fel de hotel pentru șobolani. Iar vecinul deține o
cantină pentru rozătoare.
─ Cam așa ceva.
Îmi mai arată o
frumusețe de motan ( să tot aibă 12 kg!) după care pisicile cad în limbă.
─ Vin acasă după
el, domnule! Așa ceva n-am pomenit de când mama m-a făcut! În loc să umble și
să urle motanii după pisici, îl caută ele și țipă dă mă terorizează. Și e un
cotoi dat dracului, îmi aduce de pe câmp și pui de iepuri!
─ Ai, lasă-mă!
─ Pe cuvânt. Am
unul chiar aici, sub coșul ăsta, că l-a adus viu. Dar pe cei mai mulți îi
omoară și îi mănâncă.
Mă uit cu
neîncredere la pisoiul braconier. E uriaș, gras și liniștit.
Se știe acum că
Marin Preda n-a inventat nimic, ci a scris despre fapte petrecute în realitate,
relatându-le în stilul său unic, care prinde gesticulația comică și sarcastică
a personajelor. Iar Marquez povestește undeva că toate incredibilele scene din
romanele sale s-au întâmplat aievea.
Dacă aș „prinde”
într-un roman șobolanii și motanul bătrânului însetat de viață, ar ieși ceva
veridic ?
Realitatea, ficțiunea
lui Dumnezeu, bate totdeauna imaginația, însă uneori o umilește.
Mihaela Roxana BOBOC
Ploaia a măturat azi-noapte fricile
de parcă nu mai există hotar
între cei care am fost și suntem
între noi alunecă boala
și văd limpede
oasele mele țipă
dorul este doar o lespede pe care-mi
odihnesc poemele
înainte să se transforme în femeie
scot apă din fântână
mă întreb despre ce voi scrie
când ploile vor adormi
în cochilie de melc
când tai și urăsc
copacii care foșnesc verde
fructele în pârg
femeile cu copii în pântec
fericirea aceasta iluzorie
trenul adormit în gară
scrisorile trimise cu poștalionul de
patru
călătorind cu osiile rupte
e vară dar putea fi orice anotimp
în poezie timpul alunecă
de-și julește genunchii
un garou peste iubire
și venele ei adânci
apusul iuliei peste oraș
ferestrele pictate în rouă
căsuțele de păsări
lemnul
formele adânc impregnate
în poezia mea
tu.
