joi, 1 iunie 2023
miercuri, 1 martie 2023
luni, 12 decembrie 2022
luni, 21 noiembrie 2022
joi, 22 septembrie 2022
Gabriela ILIE (PETRE)
Poetă nedebutată, semnează cu prenumele tatălui din motive identitar-afective și pentru că Petre este o ingineră care nu a lucrat niciodată ca ingineră.
A lucrat în presă colaborând pe secțiuni tehnice de agricultură în presa de specialitate și la secțiunea opinie politică la „Jurnalul Național” o scurtă vreme. Preferă presa independentă în care se mai implică și o susține în proiecte. A mai publicat texte pe platformele online „O mie de semne”, „Noise Poetry”, „Revista Zugzwang” și „Poezia de duminică”.
Gândul
că te revăd
mă întinde pe spate
în lumină & pofta
îmi descoase coastele
mâinile sapă fântâni mici
Trăiesc într-o vară care se termină brusc. E frumoasă plaja cu puțini oameni. În afară de fiică-mea nu văd alte dovezi de viitor al țării, doar un castel de nisip și câteva urme ale altor copii. Sau poate sunt ale mele din verile trecute. Muzica ambientală e spartă de vocea găleții cu porumb fiert. Fetele cu silicon poartă costume elegante, întregi. Însoțitorii poartă tatuaje imense. Toată lumea e acoperită, decentă cumva. Mai puțin briza și privirile. Mă îmbrac într-un struț ascuns între pălărie, copertă și nisip. Reușesc des să fiu singura topless, brainless & alte less. Întreb un prieten pe mess: oare există plajă de nudism unde se merge cu pieptul gol și inima vidată.
(what the living do)
în fiecare zi încerc să fac
ce fac oamenii vii
ața dentară trage scurt
de memoria măselelor de minte
mă uit cu încântare la pat
strig la mine fără să zic nimic
te-am trăit aici
și nu știu ce am
Olga Ștefan - poezie
Un est domestic
în ținuturile tot mai estice din poezia Sanjei, mașinile transportă
femei gravide. le mai putem numi fără rușine
cutii chinezești?
știi destinația? o periferie despre care vorbești
doar în șoaptă, o boală proaspăt diagnosticată
despre care afli ceva nou
în fiecare zi.
Sanja afirmă frumusețea liniștii. știi. ca-n vilele istorice de pe
Șipotul Fântânilor, ca șerpii imposibil de dresat
și șotronul peste care noaptea toarnă un sarcofag. soarele vrea un sacrificiu și-l
cere.
un nou est domestic: în aroganța ultracentrală a blocului de garsoniere te vânam cu binecuvântare de la arhiereu.
pentru că iubirea e mare și sfidează
vigilența oglinzilor retrovizoare, n-aș vrea să fiu eu
cea care se ridică din pat, își scoate din salteaua cu burete
„sufletul dărăpănat” și o coastă,
să fie din nou subțire, infertilă & frumoasă,
luându-și a doua slujbă, să-ți cântărească
roșiile stropite,
recolta viermănoasă,
rodul pântecelui tău – înainte de toate –
dincolo de ușile pe care le zgâriam, vocile purtau burți bombate,
cruci din aur la gât și trofee din piele de crocodil tatuate pe piept.
când îmi vorbeau, îmi spuneau să te-aștept,
risipind ceața beată a zilelor noastre vânătă-pusă-la-copt...
iubirea e mare, dar nu circulă cu autobuzul de opt,
nu prin orașul-smochină-stricată în chiar mâna falsului profet,
am observat ce efect
are asupra cerului absența ta: chiar și atunci când e plină, luna pare de fapt
să descrească.
și din toate viile am cules aguridă
când altceva așteptam
să-mi rodească.
marți, 20 septembrie 2022
Manuela Camelia SAVA-poezie
Perfecțiunea
Femeia cu sandale albe rochie mov siluetă de invidiat
nu părea să mai fie tânără
toate celelalte cu gene buze false nas modificat și plete griblonde
nu se comparau cu ea
unduirea ei mersul felin șoldurile arcuite electrocutau
privirile bărbaților flămânzi de o iubire secretă
ce păcat că șchiopăta puțin
altfel ar fi fost femeia perfectă
Poveste adusă la mal
Cine seamănă cuvinte de dragoste în patul imaginar
cine ascultă furtuna cum bate la geam
anonis vlontakis e preferatul meu
caut scoici noi în culcușul mării
valul vine cu povestea noastră
repetăm numele și cifrele care au mai rămas
până la sfârșitul veacurilor
Bărbat plecat la vânătoare
Ca un vânător te avânți în hățișul clipelor
discursurile tale plac mulțimii
ești aici în bătaia vântului fir de nisip în deșert
ești cel mai înalt de aceea mistrețul se supune vrăjit
cade la picioarele tare oamenii aclamă ba unii înjură
deschizi cetatea ferecată cu lacăte de argint
armele tac deși războiul continuă în surdină
un tren străbate pădurile de silabe uuuuuuuu
aaaaaaaaaaaa
vaiiiiiiiiiiiiiiii
Femei cu pistrui
Liniștit
mângâi cu ochii scaunul pe care m-am așezat
tu habar nu ai cum sunt pistruii unei femei
nu știi că ea poartă pietre de moară în sandale
când încerc să îți scriu un mesaj
telefonul se rupe în două ca marea înaintea lui moise
mulțumesc e un cuvânt de adio
Abonați-vă la:
Postări (Atom)