Corina Dragomir debutează cu poezie sub pseudonimul Maria Tisa

Cămaşa

Într-o zi oarecare, purtam o cămaşă anume,

O ştii foarte bine... cea cu fluturi şi zâne…

Într-o zi oarecare, şezând pe fotoliu cu pixul în mână

Inima-n piept al tău nume-l îngână…

Şi bate şi bate şi pixul din mână începe a scrie

Amintiri şi poveşti, dorinţe şi rugi, pe hârtie…

Şi mă rog şi strig în tăcerea din mine

Să-mi scrii, să-mi fii soare în zile senine.

Şi scriu un vers, două sau câte mai simt

Şi-ţi trimit telepatic un gând de alint…

Şi-mi rog telefonul şi-i spun: haide, sună!

Empatizează şi cântă-mi în strună!

Uneori mă ascultă, alteori mă ignoră.

Oricum îi sunt prizonieră din oră în oră…

Da’ ce? Crezi că-ndrăznesc să mă supăr?

În el ţin comori, vocea ta, amintiri, ca-ntr-un cufăr…

Şi totuşi, de tehnologie să nu-ţi mai vorbesc,

Nu-i pentru mine punctul meu forte şi chiar obosesc.

Deja am păţit-o, clipesc aşa… des

Nici ochelarii nu ştiu unde sunt, nu-i găsesc

Dar nici nu-i mai caut, nici nu-i doresc.

Pe bune! Nu-mi trebuie ochii să-ţi spun „Te iubesc!”

Constantin Petcu - selecție din volumul în pregătire, in memoriam, „Rugă de iubire”

 

Profesor, poet, Constantin Petcu s-a născut la 16 mai 1949 în orașul Pogoanele.

Activitatea didactică:

La Școala normală Spiru C Haret, Buzău.

Activitatea literară:

Cenaclul „Al. Sahia” Buzău din 1979, cenaclul reluat la C.CSB sub coordonarea doamnei Ecaterina Nedriță în 1975 (vezi ziarul „Viata Buzăului”

Nr. 2001 din 30 septembrie 1975)

La cenaclul „Al. Sahia” a publicat în perioada 1980-1985 „Foaie literară” în 8 numere, membrii acestuia: Marin Ifrim, Girel Barbu, Ion P. Iacob, Sorin Lalu, Sorin Masievici, Mihai M. Macovei, Constantin Bucur, Grigore Buga, Doina Benescu Tărchilă.

Mentor al cenaclului „V. Cârlova” al Școlii normale „Spiru Haret”, a publicat „Pagini literare”, 1991, „Acs”, 1995, „Agora” 1995.

Volume publicate:

În așteptare - Editura Litera 1987;

Luciri de curcubeu - Editura litera 1988;

Adieri de piatră- editat de Fundația Amprenta 1998;

Pământul va fi carnea mea - 1998 Fundația „Amprenta”;

A plecat dintre noi la Cluj în noaptea de șase spre șapte noiembrie 1998.

Postum apare antologia Anotimpul plecării de Marin Ifrim, ediție îngrijită de Lucian Mănăilescu, apărută în cadrul proiectului cultural „Biblioteca scriitorilor Buzoieni”, editura Rafet, 2005.

Manuscrisul a fost păstrat 26 de ani de către poetul Mihai M. Macovei, la el acasă.

După mai multe căutări l-a găsit pe fiul poetului și i-a arătat manuscrisul, pe care a fost de acord să îl publice în memoria tatălui său.

Poezii

Din volumul în pregătire „Rugă de iubire”.

Și dacă ochii tăi

se-nchid

și nu vor mai fi

să mă privească

este

ca și cum ai fugi

din raza mea de gravitație

și te-ai pierde

- nu o rachetă, ci o planetă -

- în spațiu.

***

Orice zâmbet este o sabie.

El lovește aici

și sânge, mult sânge

va curge.

Orice zâmbet

este amintirea ta

Iar sângele meu

ești tot tu.

***

Nu te voi regăsi niciodată

în poem

Acesta te primește

ca pe o lovitură sub centură

ca o casă de oaspeți

căreia i-ai dat foc

sau

ca o stație interplanetară

care apoi/ fără soare

o să piară.

Și chiar mă rogi

să nu mă întorc.

Cred că ți-e teamă

că prezența mea

te-ar arde. Și ești arsă.

Tu încerci să găsești

o altă lumină.

Atunci/ eu

ce poem

ți-aș mai putea scrie

Ruga lui Manole pentru Ana

Eu numai ți-am trimis-o înainte

eu nu am jertfit-o

pe ea nu a durut-o decât/ ființa de pământ

știu că pleacă/ să te vestească așa:

că eu am împlinit porunca ta

eu am încheiat rostul meu pământesc

(între oameni de lut)

și îmi pregătesc ființa cea de lumină

să se înalțe la Tine.

Nu puteam să vin eu primul.

Trebuia/ să deschizi porțile de soare

și ți-am trimis-o.

Găsește-i Doamne locul de pace de gând

voi veni îndată și eu.

Ți-am ridicat mănăstirea

coloană de raze/ spre inima ta

cea nesfârșită de bine și lumină.

Ți-am ridicat-o/ sunt gata

să părăsesc lumea de cârpă

să vin la picioarele tale din cer

să te rog:

iart-o că m-a iubit atât

că aproape uitase de Tine.

Ia-mi sufletul de raze/ ce mi l-ai dăruit

dă-i-l ei/ și primește-o lângă tine

iar pe acesta/ pe mine

aruncă-mă/după ce îmi vei asculta

rugămintea

aruncă-mă din nou pe pământ

să mai înalț

o altă mănăstire

și pentru Ea.

 Plecare IV

nici tu nici nimeni nu poate identifica

starea aceasta

pe care ți-o injectează/ o melodie

amintire melancolie nostalgie durere

nu știi dacă e sensibilitate

că îți amintești/ așteptările drumurile

prăfuite și trecute/ nimeni nu sosea

seara/ ra

sau este pur și simplu o rememorare

secolul acesta este răspunzător

că nu mai descoperi cuvintele

pentru a-ți (de)numi stările

secolul timpul care se așterne pe sufletul tău

ca o ștampilă ca...

vei știi numai că îi aparții/ sfârșitului/ lui

vitralii incolore

dincolo de care te vezi

flacără înghețată

ce-și caută forma și-o caută încă

Casa sufletului

există/ spun bătrânii țărani

o casă a sufletului

un punct nu un centru iradiant

și nimeni nu știe unde/ în tine

acolo unde bucuria poate fi supremă

pe stradă ies acum/ aceasta

poate fi oricând interioară

numai să caut/ un alt unghi/ pur și simplu

să îmi privesc fericirea

poate aceasta este/ dincolo de gard

în stradă vasăzică/ sau pe acel câmp

acel vârf de munte/ oricum într-o casă

cel mai probabil/ unde există un loc gol

acum acela pe care l-am părăsit

pentru a sălășlui în alt loc mai departe

unde/ nu mă va găsi săgeata otrăvită

a concretului

acelor patru pereți închiși

spre casa sufletului de

dinainte.

  Plecare VII

niciodată în niciun fel

nu îți poți retrage cuvintele

gloanțe de lumină de întuneric

nici acestea scrise nici acelea zise

sunt valurile mării mari

dintre casele de pe țărmuri

și marea atunci rămâne rănită

de propria furie

o rană deci niciodată cicatrizată

așa cum luna s-a rupt de pământ

în urmă o vină

dar dacă tu / ești astrul

cel ce provoacă ruptura prin atracție

chiar dacă eu nu am nicio vină

chiar dacă vreodată le voi opri

ele nu mă vor ucide pe dinăuntru

așa cum cele din afară

se vor întoarce/ cu pedeapsa lor

Francisco Stoica - Gânduri în 77 de cuvinte

 

A rămas singur, atât de singur...

Am în baie într-un sertar o bucată de săpun de casă. Chiar nu mai știu exact de când este acolo, cred că de peste 15 ani, probabil mi l-a dat o rudă de la țară. Pe timpul bunicilor mei nu ar fi rezistat atât de mult timp, era singurul folosit... Ce să-ți fac bătrâne, i-am spus în gând, nu vezi ce este acum în jurul tău, ce concurență serioasă, atât de diversificată? Probabil vei mai sta acolo...

Ce o fi fost?

Eram în clasa a patra, aveam o colegă de bancă pe care o țineam de mână în timpul orelor. O conduceam până acasă tot așa, ținând-o de mână, mama ei intrase la păreri, chiar a venit să vorbească cu părinții mei. Anul următor am picat în clase diferite, nu ne-am mai căutat. Am întâlnit-o după mulți ani, se muta cu familia în Spania, am uitat să o întreb dacă-și mai amintește de acele vremuri. Straniu, dar frumos...

Dorinţe care dor

Nu ştiu ce-mi veni în această dimineaţă să compar dorinţele cu ţânţarii. Vin, se învârt pentru a studia terenul, bâzâie şi atacă. Şi dacă nu reuşim să-i îndepărtăm reuşesc să ne înţepe şi suferim, nu? Cam aşa ar fi şi cu dorinţele nerealizabile. Nu le chemăm noi, vin doar ca să ne facă în necaz, ne întorc pe toate părţile, nouă ne rămâne doar să le uităm. Uneori cu tristeţe. Probabil fără ele nu ar fi bine.

Te joci...

Iubirea... Ia spune-mi tu, iubire, cine ești? Sau ce ești? Ești o enigmă... Te joci cu noi... La început ești năvalnică, în jur nu mai există nimic, doar tu. Apoi începi să te ascunzi, puțin câte puțin, te lași copleșită, nu mai ești doar tu, problemele vieții îți închid din ferestre, reușesc să te domine, dar ești acolo, nu? Îți ascunzi frumusețea, ești tristă, te întrebi cum putem trăi fără tine. Sau ești prezentă sub alte forme?

Gânduri în sens giratoriu

În urmă cu ceva ani am făcut un calcul pentru a afla cât am dat eu statului pentru a-mi asigura sănătatea. Din curiozitate. Ei bine, suma ce a rezultat m-a uimit, mi-aș fi putut cumpăra cu acei bani un apartament. M-am gândit atunci să adun și taxele, impozitele, banii dați pentru asigurarea locuinței și a automobilului. Am renunțat. Multe întrebări îmi circulă de atunci prin minte, circulă în sens giratoriu însă, nu ies din el, n-au unde...

Îmi este teamă să răspund

Tu duci o viaţă de mâna a doua, aceste cuvinte, de fapt o replică pe care am auzit-o într-un film în urmă cu multă vreme, se tot învârte în mintea mea şi nu îmi dă pace. În urma căror criterii să ajungi la o asemenea concluzie? Să fie vorba de bani, oare nu trăirile interne sunt cele mai importante? Şi dacă trăim, nu din vina noastră, o viaţă de mâna a doua? Îmi este teamă să răspund...

Nerisipirea zilei

Probabil există puțini care nu-și fac un plan în minte dimineața, măcar sumar, în care să fie ce și-au propus să facă în cursul zilei. Este posibil să vină și din urmă lucruri nefăcute, este posibil să apară unele neplanificate... Și trece ziua, înainte de a adormi facem bilanțul, toate se amestecă în mintea noastră, oare ne-am propus prea multe? M-am gândit la toate acestea când am auzit pe cineva spunând cu regret că și-a risipit ziua.

Numerele, o pedeapsă?

Ce vârstă ai? Răspunzi, să zicem, 40 de ani. Mă întreb cum ar fi fost dacă nu ar fi existat numerele. Nu ar mai fi fost nevoie nici de cuvintele an, lună, zi, oră, secundă. Am mai fi avut vârstă? La întrebarea câte stele sunt pe cer nu se poate răspunde cu un număr. Când este vorba de univers cifrele nu au niciun rost. Noi nu putem trăi fără ele. Ar fi un dezastru. Chiar ar fi?

Andreea Zaleschi-poezie

 

A absolvit Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași – grafică publicitară (licență și master), masterand, la SNSPA București – Putere executivă și administrație publică.

A debutat în 2022 cu primele poeme publicate în antologia de proză și poezie contemporană România-Australia – ”STREET MUSICIANS”, volumul 7, editori Mihaela Cristescu & Sue Crawford.

Este inclusă în antologia clubului de lectură Noise Poetry, alcătuită de Mihai Marian: „Ce-ți spui noaptea înainte de culcare”, Editura Cartex.

22.3 duhul furtunii

Furtuna este pentru calm și nostalgii.

Cu soarele ne pavăm unele căi,

chiar dacă haosul stă la masa tratativelor cu razele sale.

o pereche de idei duhul

a ieșit din lampă dorința e acolo

iureș de apă un râu năvalnic

un președinte

fugind către Casa Albă și

cerul luminându-se de ziuă.

liniștea îmi e pe partea

stângă

iar inima, o carte de joc pe margini

arsă

arlechinii dansează pe scena

teatrului de valori

iar el mă privește tăcut cu

gânduri străvechi.

întregul stă în acea tăcere

din ochii lui

infuzând Necuvintele

jumătăți de soare și

nopțile cu luna albastră sunt bagaje

de vorbe

uitate pe vioara veche

când furtuna își tună gândurile

cerul nu ne mai aparține.

21.0 prezent și Cluj

ultimele amintiri

tălăzuiesc în ape care se evaporă

nu au reprezentat

nimic. Îmi pun sufletul

pe raftul din

biblioteca veche, la locul lui,

iar cerul sub pod stă încolăcit între stele

căderi de Perseide și credințe, o speranță inutilă

și o plecare

când sosești aici

e un capăt de lume mică

dar cuprinzătoare

de ce să cauți bătăi de inimi cunoscute

pe o graniță din ape uitate?

zilele viitoare am vorbit… nu chiar, scuze.

Zilele trecute vorbim în viitor.

17.2 căsuța

lucrurile funcționează alene

în tandem

cu tăcerile cu mașinile zgomotoase iarna

cu verile călduroase sau

chiar cu paginile cărții

date una câte una

una câte una

găsești cuvinte

care construiesc

căsuțe în interiorul inimii tale tăcute

poate pereții sunt puțin strâmbi și ai aruncat

degeaba vorbe aievea în ei și stările bat

neinvitate la ușa mică din lemn

și căsuța pare neterminată.

oricum - îți zici -

e ok și așa câteodată

mai ales când îți dai seama că acea Căsuță

din interiorul tău va avea mereu

un locatar

chiar și în zilele în care lași ploaia

să te conducă pe drumuri fericite.

Tudor Cicu/ Cartea din bibliotecă/ Literadura nr. 33

 

1. „Diavolul o invită la dans pe Ileana Cosânzeana”/ 2023, ed. Antim Ivireanul, Rm-Vâlcea

    Având înzestrarea acelui creator de a se folosi de atributele naraţiunii biografice și adevărul istoric, dar și mult apropiat de proza cu accente memorialistice, Ioan Barbu strânge prin cele 14 povestiri, scrise cu ușurința stilistică a naraţiunii, întâmplările prin care tocmai a trecut fiinţa sa în căutarea unor eroi care să-i ostoiască sufletul cu povestea nescrisă a neamului său și viața celor ameninţaţi cu amânarea unor soluţii rămase a fi şi „verificate” în ecuaţia viaţă/moarte. Acest gen de scriere e o expresie a totalității ființei omului-care-scrie. Spectacolul vastității lumii surprinse în aceste schițe, precum și dorința naratorului de a aduna toate amănuntele vieții personajului după care pornește în lumea largă, spre a-i da o judecată finală cât mai corectă, ne dă imaginea unui prozator-jurnalist înzestrat cu limpezimea rostirii, care-și toarce firul poveștii spre înțelegerea „pecetei” unei lumi trecute și puse în discuție. Stilul direct al narării pune în continuă priză cititorul prin modul în care îl preocupă şi tratează sufletul unor personaje, identificabile în realitate, devenite de-acum literatură. Schița „Eroul de la Olt” îl are ca protagonist pe sublocotenentul Alexandru Costeanu, care tocmai își pierduse o mână pe front, dar cere insistent superiorilor săi să intre din nou în focul luptei contra nemților din primul război mondial. Scenele luptelor sunt succint redate: „Vaiete de-o parte și de alta a frontului... Dealul e pârjolit de arșiță și înecat în sânge”. Moartea sblt. pe câmpul de luptă pare țintuită, de camaradul care „îi trase pleoapele în jos”, printr-o frază care ne va părea glasul revoltei, ţipătul unui veac pustiit: „Doamne, cât de scumpă este viața!” „Diavolul o invită la dans pe Ileana Cosânzeana” e povestea unui convoi de femei, prizoniere, pornite din comandoul de la Krumow spre Ungaria, „la mijlocul lunii decembrie 1943”. Agonia femeilor din convoi ia accente dramatice după un popas în care un ofițer neamț, beat criță, „smulge cu forța” o tânără de numai nouăsprezece ani de lângă mama ei, și după câteva „învârteli” de dans, o duce pe fată în bezna nopții de afară, o siluiește mai întâi, după care o omoară. La repornirea convoiului, mama îi cară trupul inert al fetei pe o sanie, alături de neputința celorlalte femei din convoi, singurele care îi înțelegea suferința, sentimentele, rușinea și furia. Toate povestirile sunt realiste și emoționante; sunt adevărate parabole despre creaţie, sacrificiu și destin. Și povestea lui Traian Golea din „Chipul unui dac”, emigrat în America, după „lungul și chinuitorul interogatoriu” al tatălui, chiar după arestarea sa în plină noapte a anului 1948, este o parabolă despre speranță și destin. Dincolo de asprimea şi ciudăţenia personajelor sale, suntem copleşiţi de sensibilitatea cu care această poveste cu nuanţe parabolice, despre prietenie şi destin, a fost scrisă. Bun cititor de oameni, intenția i-a fost de a devoala visul-speranţă, ca fiind, de fapt, o himeră. Povestea soției lui Traian, Nadejdea, din „Ancheta” e captivantă, dar mai presus de toate este şocantă. Căutând a descifra istoria unor emigrați în America, schița „Bătrânul orb” e povestea unor „vieți învolburate de amarul suferințelor”, care au trăit cu „moartea deasupra lor” cât au stat „sub tirania comunistă”. În finalul povestirii „Clopotul în lacrimi”, când coșciugul cu „răzvrătitul” Cristache ce îndemnase oamenii a nu se înscrie în colectivă fu coborât în pământ, auzim cum peste sat se stinse „și ultimul dangăt de clopot”.

Stilul scrierii se apropie de cel jurnalistic, dar autorul se detaşează de această specie literară, acordând toate privilegiile, în exclusivitate, emoţiei, fără a specula tipologia caracterelor narate şi a se pierde în teorii. E o călătorie printr-un veac lipsit de speranţă şi iluzoriu ca și visul celor care se agățau de orice pentru a supraviețui unui veac al minciunilor și trădărilor de orice fel, comunismul. Așadar, o carte constituită din „firimituri” de proză: schiţe, impresii, evocări, eseu şi alte întâmplări sub forma unor pilde. Rostul acestor bucăţi de proză e să pună rotiţa „sufletelor” în mişcare şi să atragă atenţia şi altora.

2. „Între mine și noi” (ed. Armonii Culturale/2024) de Marilena Răghinaru

   Poeziile ei, scrise ca de pe un tărâm al sufletelor fărămițate și aflate în suferință după o iubire pierdută, mai toate, explorează cu subtilitate resorturile tensiunilor lăuntrice ale sufletului feminin. Am spune că natura și iubirea se simt bine împreună în poezia ei, iar coabitarea pare de lungă durată. Materia acestor poeme de o limpezime firească aparține strigătului revoltat și cântecului erotic. Gândirea poetică din volum pare evident marcată de suferința unei iubire mai vechi, opțiunea fiind pentru o poetică a realului combinat cu cea a discursului pseudo-autobiografic despre condiția poetului în lumea deșertăciunilor de tot felul. Avem în față, iată, un volum care pune dinaintea cititorului o poezie „naturală” care se ferește de excesul de zorzoane stilistice, mizând pe limpezimea versului.

Avem așadar o poetă care scrie cu inima spre a se apropia de cel care îi va citi poezia. Un prim capitol al volumului, intitulat „Nostalgic sfârșit”, ne dă percepția că lumea în care trăim și alergăm, uneori, prea tare după fericire e doar un vis iluzoriu: „În poemul ce-l scriu, nu mai suntem noi doi/ Ci doar umbra stârnind aberantul război/ Dintre ură și-alean. Prin tăceri zăbovind,/ Vâlvătaia distrusă pentru ce s-o aprind?/.../ Te invoc în zadar într-un stih desuet/ Cu un dor aiurit de nostalgic poet,/ Un parfum demodat, având iz învechit/ De ecou lăcrimând a nostalgic sfârșit.” Dar aceasta e lumea privită în agonia unei zile alungite până la disperare, iar sentimentul e doar de tristețe: „Nu mai sunt, pentru tine, regina... E scena demult părăsită.” Acum memoria poetei nu-i decât un tărâm de ruine psihanalitice, un fel de adunătură de amintiri, ca un ghem, dar trecutul nu mai poate lămuri nimic, chiar dacă se întoarce și caută ceva concret în labirintul memoriei: „Cum pot să merg prin viață fără tine?/ Mi-e stihul doar un strigăt de durere...” Acestui strigăt i se adaugă, când și când, ceea ce percepe acum, cu simţurile, în realitatea zilei. Să înțelegem că e doar mâna destinului căreia poeta îi alătură, imprevizibil, răzbunarea și trădarea, ori dorința de împlinire exitențială care n-a mai venit niciodată? „Surâd văzând în slăvi cum mă ridici,/ Dar nu te iert, prea mult am așteptat/ Să te întorci umil, apoi să-mi zici:/ De mă iubeai atât, de ce-ai plecat? (Iertare). În acest prim ciclu poeta postulează existența a doi visători în universul interior al zbuciumului ei neostoit. Unul e al celui care visează visul și al doilea e al celui care înțelege visul. Poezia ei este și despre fericirea încoronării poeziei în visare, cu acest decor/peisaj elansat sub intenția acelui sacrificiu edenic: „Invită-mă apoi pe crestele-nghețate,/ Cu troica să gonim prin albele troiene,/ Șoptește-mi la ureche povești norvegiene,/ Zidește-mi din omături angelice palate!” (Invită-mă!). Cap. 2 intitulat „Zâmbitoareanotimpuri” ne aruncă pe teritoriul unor semnificații profunde ale vieții, unde retrăiește trecutul toamnelor pierdute: „Nu-i târziu, chiar dacă-i toamnă la mine să poposești,/ C-un pahar de must în față, să ne-ntindem la povești,/ Apoi, îmbătați de-aroma strugurilor înăspriți,/ Să valsăm în ritmul toamnei, ca doi vechi îndrăgostiți.” O undă de optimism, atunci când viața nu înseamnă numai tânguire zadarnică, o prinde la timp, cum se spune, întrucât pare a da mai multă atenție în a descoperi acele gânduri descătușate de angoasele trecutului: „Iubite, fi-va iarnă-n calendare,/ Ne-om risipi în reverii de gheaţă,/ Zâmbind, vom aștepta prima ninsoare/ Ca pe o agonie plângăreață.// Închiși în candelabrele tăcerii,/Ne-om pierde printre versuri uneori./ Ademeniți de dorul primăverii,/ Vom îmbrăca zăpezile-n culori.” (Vis de iarnă). Cap. al III-lea „Ultimul demers” este despre revolta împotriva sorții care i-a spulberat visele. Acum consonează și cu structura narativă a unui discurs poetic împachetat în tristeți fine și punctează câte ceva din mesajul „omului revoltat”. Avem conturat în poezia Cine sunt? tabloul acestui autoportret proustinian, aflat „în căutarea timpului pierdut”. Singurătatea pare să-i comprime ideile în aceeași imagine a deșertăciunii din primul capitol. Pentru a convinge că „exprimă ceea ce simte” poeta și-a pus în tablouri lirice visele, spaimele, trăirile și speranțele.

Camelia Iuliana Radu/ poezii/ Literadura nr.33

                                  

Arlechinii lui Picasso sunt în cartier

colorați

cu chipuri trăsnite

și gesturi țâșnite din sevă medievală

arlechinii zburau dintre pânze uitate

direct pe străzi

în cartierul rău famat

un clovn gras în pantalonași scurți

sărea prin bălți în vreme ce un altul

lung și flămând sorbea în tihnă

o bere

un boschetar cu pălăriuță îi făcea cu ochiul

unei curve păroase

iar trei adolescenți slăbuți stăteau în rând

la o tarabă

dintr-un gang îngust

țâșni un arlechin trist

costumat în nuanțe de albastru și maroniu

frisonul tragediei înteți cheful de circ

într-o clipă se făcu horă în mijlocul drumului

răsunau chiote și glasuri

care nu mai știau cum să cânte

dar cântau totuși

- a venit Țăndărică în vesta lui roșie

șomoiogită! Hai, Picasso, vino

să ne închiriezi pe toți pentru o friptură!

însă nenea Pablo rămase singur

în cercul lor dănțuitor

oftând prefăcut

printre umbrele lor înmulțite

- de ce vă mai frământați?

vecina va veni azi în atelierul meu

și nu va mai pleca așa curând

până nu o voi stoarce

ca pe o lămâie

în paharul poftelor mele

din depărtare

pândea ochiul unei femei colțuroase

cu lacrimi istorice pe obrazul pomădat

Picasso contură cu negru trupul ei spart

în bucăți și o expuse

arlechinii tăcură

otrăviți cu gheață de Alaska

adusă special pentru Pablo

și ginul lui sec

Redon visează în visele altor visători

un bărbat subțire și palid

cu fruntea aplecată

strecura sub cerul dimineții înfrigurate

fantasme și umbre

din somnul lui nedormit

molipsind realitatea încremenită

cu vise și ecouri negre

pribeagul își făcea apariția prin cotloane uitate

pe șantiere părăsite

prin subsoluri sau șoproane

oriunde întâlnea vreun loc de dormit

căzut în uitare

așezându-se cuminte într-un ungher

și privind

își apleca fruntea de ceară

deasupra lumilor onirice

în ochii adânciți în orbite se nășteau

viziuni îngălbenite

monștri

himere

creaturi stranii

ființe fabuloase

ciudate

foșnind în surdină

prin somn

năluci vanitoase sau umile

străjeri de umbre groase

și remușcări

vinovății neștiute

priviri adânci petroliere

șopteau încet

Odilon Odilon

toate inexistențele

se năpusteau asupra visătorului

invadându-i odihna precară

duhuri felinare

măști și ochi înspăimântători

zgâriați de neliniște

ca de o așchie încinsă

cei adormiți se trezeau în miez de noapte

cuprinși de un fior

nedumeriți priveau în jur

- ce se întâmplă?

A fost cineva aici? A fost cineva?

praful zăcea nemișcat

neputincios

Kandinsky părăsește Moscova și îl întâlnește

pe Cioran în tren

- și tu ai plecat bătrâne? Știu motivul

criza tiranului la bătrânețe

nu mai vrea să convingă a uitat de seducție

ca o buturugă veche uscată rigidizată de putere

pietrificată în obsesie

pe unde trece însângerează

toți fug toți se depărtează

dezvăluirea dinților i se pare firească

rictus

așa începe sfârșitul

doar îl știm pe Ceaușescu înnegrit de ură

serios ca un buștean părăsit

a sfârșit printre rechinii pe care i-a crescut

a fost suficient ca unul să muște

și mirosul de sânge i-a incitat pe toți

e o boală

unii nu vor să o recunoască ca boală

încă mai cred că e strategie

este obsesia oarbă

cu direcție de vector rigid

una singură

ca un țipăt uscat

fără sevă

zilele tiranului la bătrânețe sunt numărate

oricât de sănătos ar părea

steaua lui neagră îl aruncă în pași galopanți

foamea l-a înghițit demult

cu cât are mai multă putere

cu atât îi este mai foame de putere

și cu cât obține mai multă

tot mai rece, mecanic

uimire perplexitate blocaj

ochii privesc și parcă abia acum văd

om să fie? ce să fie?

- realismul socialist voia mușchi

detaliile veseliei deșucheate

la voi a ajuns bancul ăla?

- care? că au ajuns multe

- un câine din SUA spune: în ţara mea dacă latri

şi tot latri

până la urmă vine cineva şi îți dă carne

câinele din Polonia întreabă ce-i aia carne?

și câinele din Uniunea Sovietică întreabă

ce-i aia lătrat?

- ha-ha bancul lui Ronald Reagan

dar știi că după Maslow

până la urmă tot singur vei fi

bătrâne

Van Gogh întâlnește benzile desenate

cu pălăria lui neagră mototolită

de vânt

desculț și cu părul vâlvoi

Vincent strângea în mână

un sul de hârtii care se desfăcuse

bărbatul masiv cu barbă stufoasă

pășea cu greu pe acostament

agitat ca un câmp de grâu în furtună

din stânga țâșni

un râu de benzi desenate

gălăgioase

toate culorile deveniseră șiruri

bezmetice

în purgatoriul de luciri frenetice

Vincent își zise

- o lume asurzitoare îmi tăia calea

credeam că

doar eu sunt într-o ureche

Literadura nr.33/septembrie/2024