ION STRATAN
(1955-2005), unul
dintre cei mai importanţi poeţi „optzecişti“.
A absolvit cursurile Facultăţii de Filologie
din Bucureşti (1981) şi a debutat în acelaşi an cu volumul Ieşirea din
apă (debut publicistic în 1972, în revista Amfiteatru). Membru al
cenaclului „Amfiteatru“, al „Cenaclului de Luni“ condus de Nicolae Manolescu și
al cenaclului „I .L. Caragiale” din Ploiești, membru al conducerii revistei Contrapunct
și bibliotecar la Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga“ din Ploiești. A
colaborat cu poezie, critică literară, eseuri, traduceri la numeroase reviste
literare din ţară. Semnatar, alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei şi
Florin Iaru, al volumului Aer cu diamante (1982), care a marcat
consacrarea „generaţiei optzeciste”. Distins cu numeroase premii literare,
între care Premiul Fundației „Nichita Stănescu“ (1990), Premiul Uniunii
Scriitorilor din România (1993), Premiul „Mihai Eminescu“ al Academiei Române
(1995), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (2001).
Cărţi publicate: Ieșirea din apă
(1981), Aer cu diamante (împreună cu Mircea Cărtărescu, Traian T.
Coșovei și Florin Iaru, 1982), Cinci cântece pentru eroii civilizatori
(1983), Lumina de la foc (1990), Lux (1992), Ruleta
rusească (1993), Desfacerea (1994), O zi bună
pentru a muri (1995), Cântă, zeiță, mânia (1996), Mai
mult ca moartea (1997), De partea morților (1998), Cafeaua
cu sare (1998), Apa moale (1998), Crucea verbului
(2000), Zăpadă noaptea (2000), O lume de cuvinte
(2001), Spălarea apei (2001), Biserica ploii
(2001), Jocurile tăcute (2001), Biblioteca de dinamită
(2001), Pământ vinovat (2003), Ţara dispărută
(2003), Cartea ruptă (2005), Cimitirul de maşini (2005).
-
Camelia Iuliana Radu – interviu
„Aer cu diamante” pentru Nichita Stănescu
Într-o literatură națională, poezia este
asemeni pietrei prețioase. Ascunsă în adâncuri neumblate, misterioasă și
perfectă, întruchiparea geometriei pure a gândului; ea așteaptă căutătorul de
sensuri, de comori ale sufletului care, în genunchi, strecurându-se în abisul
trăirilor omenești, o va culege și o va pune pe catifeaua paginii albe, pentru
bucuria noastră. Poeții nu trebuie uitați niciodată.
Vorbind
despre poeți, poeții înșiși au glasul scăzut, scufundați fiind în lumea
nevăzută a unei cunoașteri de sine doar de ei înțeleasă. De aceea, amintirile
lor sunt la fel de prețioase, ca și cărțile pe care le semnează cu penelul
înmuiat în cerneala propriei vieți. Amintirile le sunt pline de inedit, pentru
că surprind, inevitabil, nuanțele afective pe care ceilalți nu le observă sau
nu știu să le dea înțeles. Când un poet a plecat dintre noi, despre el, cel mai
bine poate povesti tot un poet.
De ce vă aprecia așa mult Nichita Stănescu? Pentru că a făcut, de-a
lungul timpului, câteva aprecieri cu totul aparte, față de poemele pe care
le-ați scris.
Nichita
m-a apreciat pentru că versurile din antologia „Aer cu diamante”, editată în
1982, cum spunea el, „au frânt gâtul dogmatismului”.
Pe vremea aceea, în literatura contemporană, era o
mare victorie a unui poet, iar dacă acesta mai era și tânăr... Cum s-a
întâmplat?
Îmi
aduc aminte, se plimba prin cameră – uneori în pas de dans – și spunea:
„Bătrâne, i-ai regulat pe inculți”. Vedea în acțiunea de respingere a
demagogiei și închistării ceaușiste o proiecție a propriului său ego, care nu
s-a putut dezvolta și manifesta ca atare, dat fiind sistemul de referință
extrem de inchizițional al Uniunii Scriitorilor de atunci. El, crescut alături
de D. R. Popescu și Constantin Chiriță, nu putea să repudieze o latură
demagogică a ideologiei, acel stâlp – cum spunea el – pe care se înfășura
iedera artei, pentru că altfel s-ar fi frânt.
Cu toate acestea, proiecția poetului peste timp este aceea a unui
rebel.
Pentru
generația din care făcea parte, da.
Preferințele sale literare?
Iubea
mult pe Gheorghe Tomozei și Petre Stoica, iar dintre prozatori, pe Breban și
Preda, Ivasiuc. Pe Traian T. Coșovei.
Cum aprecia tinerii poeți?
Era
foarte selectiv cu poeții tineri.
Totuși, a fost un fel de modă printre tineri în a-l imita.
Da...
Din felul de a fi al lui Nichita, mulți și-au croit un reper, dar pentru foarte
mulți, vai, nu au rămas decât aburii euforizanți și nopțile pierdute fără
progres estetic.
Erau renumite serile și atmosfera de mansardă boemă din apartamentul
său.
Dincolo
de atmosfera colocvială, destinsă, Nichita avea o intuiție sigură a valorii.
Știa că, dacă ascultă declamațiile și mărturisirile a o sută de convivi, totuși
poetul tăcut și necunoscut din colțul camerei, poate fi purtătorul marii torțe
a lirismului.
Era totuși diferit când apărea uneori la televizor, deși îi cam lua
peste picior pe reporteri; firește, dacă nu era vorba de Sânziana Pop, o mare
prietenă!
Ceea
ce rememorăm noi, postum, despre Nichita, este – paradoxal – o utopie. Nimeni
nu își poate închipui și nu poate reface o existență petrecută de la naștere și
până la moarte, exclusiv sub zodia poeziei.
În ce a constat saltul optzeciștilor, de la Nichita spre altă poezie?
Părea, cel puțin pe moment, imposibil. Unii nu recunosc acest pas estetic nici
astăzi.
Noi,
tânăra generație de atunci, am avut datoria să ne pronunțăm asupra comunismului
muribund, a trebuit să ne câștigăm existența ca profesori, muncitori sau
soldați ai esteticului, în timp ce Nichita, ca director al „Magazinului
literar”, avea timp să se pronunțe asupra marilor entități naționale și
ideologice. Este o diferență de experiență a vieții, care aduce după sine o
altă viziune în elaborarea ritmurilor poetice.
Care este legătura dintre Nichita Stănescu și Ploieștiul copilăriei
sale?
Problema
Nichita și Ploieștiul este o problemă complexă. Mulți colegi de școală – care
l-au citit fragmentar – acum, și-l revendică, de aceea, părerile sunt
împărțite.
Cum apreciați Festivalul ploieștean de poezie „Nichita Stănescu”?
Eu
am luat – în 1990 – Premiul Nichita Stănescu al Fundației de atunci,
condusă de Rodion Galeriu, dar nu mai particip la ședințele și la acțiunile
fundației, după o gafă publică a omului de bine Mircea Gociman.
Pe vremea lui Nichita se citea poezie. Acum?
Problema
tinerei generații și a receptării poeziei este și ea complexă. În vremurile
ceaușiste, poezia a fost singura supapă de ieșire din limba de lemn a
discursurilor politice oficiale. Visam, scriam, ca și cum la TV nu ar fi fost
doar două ore de discursuri stupide, iar idealurile nu ar fi fost exclusiv
aservite. După `90, acest câștig estetic a fost preluat de alte domenii ce au
spart totalitarismul.
Astăzi, când se caută subiecte inedite despre toate personalitățile –
fiind gustate mai ales cele jenante – este judecat poetul Nichita Stănescu?
Da,
firește, nu scapă nimeni! Nichita a
scris și s-a afirmat în timpul lui Ceaușescu, iar acum, se vrea o schimbare cu
orice preț a tot și toate. Odată cu apa din copaie, a fost aruncat și copilul.
Este adevărat că Nichita – ca fenomen intelectual – a fost încurajat de unii
factori ai puterii, dar nu poezia lui e vinovată pentru strângerea șurubului
ceaușist și pentru groaza de frig, de foame și de prigonirea continuă din acele
vremuri. Trebuie să fim inteligenți, să privim și cu ochii minții această creație,
faptul că ea a fost făcută cu multă dăruire și talent, dar și că a avut
condiții de dezvoltare, la care noi nici nu visam. Nichita a petrecut mult timp
la München, îl știa mai bine ca Bucureștiul, și a avut recitaluri strălucite în
Italia, Anglia sau Franța, dar Nichita credea în omenie, o formă aparte a
bunului simț social și premiile Herder sau Struga au încununat un poet care, la
sfârșitul vieții, încerca să supraviețuiască, bântuit de crimele grandorii,
fastului și strălucirii tinereții și maturității sale inconfundabile. A fost un
om înalt, ca să spun așa... Ferice de literatura care are parte de asemenea
priviri, ce pot scruta lumea de sus.
(Interviul a apărut în cotidianul Jurnalul de Prahova, în anul
2001 și fost primul interviu oferit de
Ion Stratan, după 20 de cărți de poezie scrise. Înainte de acesta, a mai
acordat un singur interviu, poetei Constanța Buzea, pentru Viața
Studențească, în 1987, care îi remarcase debutul,. Am recuperat acest
interviu împreună cu alte patru,
publicate în același an, pentru că Jurnalul de Prahova nu are exemplare la Biblioteca Națională
Română, ci doar la Biblioteca Județeană Nicolae Iorga, din Ploiești, iar
asta ar însemna ca aceste cuvinte, publicate atunci, să rămână aproape
necunoscute.)
TV - o prescurtare de la „Te Vede – Te
Aude”
Florin Dochia în dialog cu
Nino Stratan
De-a lungul anului
2005, atât cât a mai durat el pentru Nino, ne-am întâlnit aproape săptămânal,
în apartamentul său de la etajul întâi al blocului ploieştean cu şapte etaje.
Cu reportofonul între noi, pe masa încărcată cu file de hârtie, reviste,
scrumiere, pixuri, pahare cu băuturi răcoritoare, eu transcriind apoi
înregistrarea şi oferindu-i textul imprimat pentru eventualele corecturi şi
adăugiri.
Florin Dochia
- Trăim într-o lume în care tentaţiile mediilor diverse de comunicare sunt
aproape înrobitoare… Domnia imaginii (în mişcare) nu este contestabilă… Ce
libertate ne mai rămâne? Ce mai rămâne pentru poezie, pentru literatură?
Ion
Stratan: Într-un poem recent, am
subliniat un paradox: dacă are televiziunea dreptul la libertate. Se va fi
uimit o parte a cititorilor, pentru că televiziunea pare a fi adus libertatea
prin, să zicem, „revoluţia în direct”. Lucrurile nu stau chiar aşa. Dincolo de
traseul nu foarte sinuos al autoritarismului politic, până-n ’96 şi după 2000,
televiziunea a fost în umbră şi proiectând, sprijinind toate gesturile
definitive şi tranşante, fără nici un fel de
echivoc şi drept la răspuns, ale puterii. Deci, cred că televiziunea, aşa cum
s-a întâmplat şi în viaţa socială, aşa cum s-a întâmplat şi în presă, aşa cum
s-a întâmplat şi în cultură, a fost, după ’92, un factor de ne-libertate.
Să lansezi ideea „prima televiziune din viaţa ta”, când este vorba de
prima televiziune care a făcut ideologie şi manipulare de opinie, este dincolo
de o dovadă de cinism, este o dovadă de considerare în zodia prostiei a
cititorului, ascultătorului, privitorului. Problema este dacă televiziunea
poate să se prezinte acum, bine mersi, zâmbind, că ea nici usturoi n-a mâncat,
nici gura nu-i miroase. Deci, n-a fost în ’92 - ’96 agent iliescian, n-a fost
în 2000-2004 agent pentru PSD. În afara celor trei mari ţări comuniste - China,
Coreea şi Cuba -, discreţionarismul până la şantaj nu a fost prezent în vreo
televiziune. De aceea, ceea ce se numea procesul comunismului trebuie să
înceapă, totuşi, și cu un proces al televiziunii.
Ţin minte că, în ’56 -’57, până în anii ’60, când începuseră să apară
televizoarele, şi noi ne-am dus în vizită la o familie şi am văzut un număr de
circ, la televizor, care părea extraordinar. Şi un văr de-al nostru, Constantin
Stratan, care a murit, Dumnezeu să-l odihnească (după plecarea fiicei sale
Manuela la Chicago, n-a mai fost stăpân pe sufletul lui), pusese celofan în
trei culori pe ecran, ca să pară transmisiunea colorată. Nu putem să ne facem
că televiziunea nu a eludat marile tensiuni existente în societate, nu a
manipulat, schimbat şi prezentat cum le convenea personalităţilor puterii, şi
nu a ridiculizat, obstrucţionat şi cenzurat orice opinie liberă, venită cu
argumente, corectându-se rareori, după ce apărea în presă scandalul sau în urma
intervenţiei CNA. Pe mine nu mă interesează că domnul Ralu Filip e o
prescurtare de la Raluca. Pe mine mă interesează ca TV să nu fie o prescurtate
de la „Te Vede – Te Aude” al lui Big Brother.
Florin
Dochia: Şi ce şanse are literatura în acest „meci” cu televiziunea?
Ion Stratan: În privinţa literaturii şi
televiziunii, aici este un domeniu mass-media
foarte interesant şi prietenul nostru Mircea Nedelciu, Dumnezeu să-l
odihnească, marele prozator, a zis despre asta. Problema este a tipului de om
pe care-l propune televiziunea şi [cel pe care] îl propune literatura. Deci,
omul anilor ’60, când la noi pătrundea televiziunea, era omul construcţiei
socialiste. Aşa că niciodată nu vom vedea, chiar şi în perioada ’67-’68, la
pseudo-deschiderea ideologică, persoane care erau reticente faţă de elanul
comunist. Ceea ce este foarte straniu este faptul că cei care veneau şi debitau
solemnităţi, ori adeziuni şi articole encomiastice despre starea de fapt, erau
cei care deveniseră boieraşii roşii, care învârteau, în prefigurarea lui
Ceauşescu, averi, petreceri şantante, un fel de mini-desfrâu de castă, în care
chepengul puterii economice şi politice era bine strâns, prin discursuri
ideologice de doi bani, pe care le-am numit, chiar în [volumul] „Aer cu
diamante”, discursuri jegoase.
Ceea ce este foarte grav, iată: îmi aduc aminte acum de o seară când,
venind de la Bucureşti, de la redacţie, tata aştepta ştirile de la ora şapte,
era chiar Melinescu, cel care acum e în America şi e mare democrat, care a
prezentat trei minute numai ştiri catastrofale. Bătrânul era îngrozitor de
deprimat. Zicea, dom’le, numai atâtea să fi fost? Ei au întors acum
dogmatismul pe dos. Au zis: televiziunile occidentale caută (cum ştiţi prea
bine, nu-i un lucru nou pe care-l spun) senzaţionalul, noi dăm numai senzaţionalul, care este, evident,
al unui fenomen dur, distructiv şi neliniştitor. După trei ştiri mortuare,
televiziunea se putea închide, ei şi-au făcut, în mintea lor de şobolani,
datoria de a prezenta trei ştiri aşa-zis libere. Vă daţi seama că numai libere
nu sunt; în lumea liberă nu se întâmplă aşa ceva.
Eu consider televiziunea este unul dintre cei mai cumpliţi factori de
dictatură mediatică, reflex al dictaturii politice; şi, dacă ziarele sunt
proaste, noi trebuia să avem o structură de oameni care să analizeze mai în
amănunt topica ziarelor; am fost formaţi cu o matrice de lectură care nu ne
poate face
1. să ne bucurăm de ştiri,
2. să ne dăm seama că ştirile sunt cernute special printr-o anume grilă
din puncte de conducere sau din conjunctura politică,
3. nu au legătură cu evenimentele în „coerenţa” pe care trebuie s-o
aibă, ca-ntr-o bandă desenată, cu o societate
coerentă, cum se întâmplă în Occident.
Deci, nu poţi să spui că jurnalul e bun, când lumea pe care o reflectă e
discontinuă sau catastrofică.
În acest sens, putem porni de la două laturi: ce fel de om prezintă
televiziunea - şi vedem de la Mutu şi Ştefan Bănică Junior, până la nu ştiu ce
cântăreţ; eu pot să spun că nu agreez televiziunea, prezenţa mea la
televiziune; dar, în acelaşi timp, nu pot să nu văd grosiera pledoarie în
favoarea unor grupuri politice şi economice (care sunt prezentate tot timpul
pozitiv) şi obturarea altor mişcări
(vezi PUR, la Antena, e numai un exemplu). În sensul acesta, eu consider că
televiziunea este în continuare ideologică; deci nu avem o televiziune liberă,
până astăzi, 24 ianuarie (n.r. 2005), când vorbim. Consider că avem o
televiziune ideologică, tendenţionistă şi plină de diversiuni.
Florin Dochia: Cum rămâne cu
literatura, în tot acest concert de zgomote?
Ion Stratan: În privinţa literaturii,
raportate la televiziune, singurul lucru minunat în televiziune sunt
ecranizările. Poţi să vizualizezi personajele din „La răscruce de vânturi”, din
„Pe aripile vântului”, toate minunile literaturii, de la „Quo vadis” până la,
ştiu eu, „Vă place Brahms”. Acesta este lucrul care poate bucura sufletul
telespectatorului, faptul că, în imageria paralelă a regizorului, cărţile care
ne-au înaripat sufletul pot să capete chipuri detectabile între parametrii
psihologici ai personajelor din carte. Aceasta place foarte mult şi, dacă ar fi
după mine, aş urmări numai serii de ecranizări, pentru că există serii cu mari
actori, de la Josef K. până la Lolita, de la Scott Fitzgerald până la atâtea
alte tipuri interesante.
Nimeni nu poate să spună că ecranizarea după „Marele Gasby” nu este o
capodoperă. Sunt numeroase cărţile pe care filmele le fac celebre şi le fac să
fie recitite, repuse în circulaţie, cu o aură sporită. Exemplele sunt foarte
multe. Există filme care sunt egale cu cartea, dar e clar că un grad de
comercialitate există în film. „Magicianul” lui Fowels! Este foarte interesantă
cartea şi marii actori fac din film unul excepţional. Eu consider că nu este
încurajată cultura cinematografică a telespectatorului. În mare măsură, după
modele străine, era un raport între informaţie şi destindere, care să poată
ţine în cercul de spectatori cât mai multe persoane.
Acum cred că ar fi, după cum spunem odată, alegerea între Rafael şi
răfuială. Dacă ne centrăm pe răfuială, este cine să se ocupe de aşa ceva. Ar
trebui scris despre cum au făcut acel clown trist, numit Tatulici, şi acel
clown trist numit Dinescu, cum au făcut de nu s-a înţeles nimic din o sumă
întreagă de comentarii politice.
Trebuie făcută educaţia „privirii” unei generaţii sau două de după noi,
pentru filmul de artă. Nu numai TVR Cultural… Cred că distracţia asta e cam
scumpă, cu filmele cu împuşcături şi jafuri. E cam scumpă. Şi ne costă de la
blocarea limbajului tinerilor, care nu mai ştiu să spună decât beton, mişto,
haios şi altele, până la infracţionalitatea juvenilă. Una erau anii ’70, când
apărea Alain Delon în „A fost cândva hoţ” şi se lua, romantic, apărarea omului
care poate să se găsească (raportul opus contelui de Monte Cristo), alta este
între Stallone, Schwartzeneger şi Van Dame, să fie ocupate toate primele trei
locuri.
Nu este obligatoriu, din sutele de mii de filme care se fac în lume, ca
selecţia să fie „a reflectării lumii în care trăiesc”, cu vechea formulă. Cred
că televiziunea, fără să fie evazionistă, fără să fie turn de fildeş, fără să
fie elitistă, trebuie să educe, în sensul frumos, să implice omul în formarea
unui telespectator de film, chiar dacă nu de artă exclusiv, că nu numai
Visconti trebuie să urmărim, dar există filme care pun marile probleme – Killing Fields (Câmpiile ucigaşe), de la
kampuchieni, până la Rollerball, cu James Caan, care umplu lumea omului
în situaţie limită. Acum, o să spună cineva că nu are rating. Păi, dacă are
rating şi otrăveşte populaţia, vorba bancului aceluia, „aţi încercat cu
cianură?” Nu ştiu de ce trebuie să se
investească bani în ceva care face rău moralei publice. Chiar nu înţeleg.
Dacă ei cred că asta e libertatea, atunci libertatea e şi să-ţi arunci
televizorul pe fereastră. Dacă ei îşi permit, înseamnă că, în mintea lor, sunt
oameni liberi. Numai că sub fereastră trebuie să se afle unul dintre
conducători de la CNA, pentru ca televizorul să-şi atingă ţinta, iar conduita
televiziunii să fie eficientă.
