luni, 10 martie 2025

Premiul Revistei Literadura - Alexandra Iulia Zecheru - Ediția a IV-a a Concursului de creație „O, mamă, dulce mamă!”

 Premiul Revistei Literadura a fost decernat de către Mihaela Roxana Boboc, senior editor al revistei, elevei  Alexandra Iulia Zecheru, clasa a IX-a H, Colegiul Național „Bogdan Petriceicu Hașdeu, Buzău.







Cerceii mamei
   
   Întotdeauna mi-am dorit să port cerceii mamei. Pentru că nu puteam să-mi schimb culoarea părului, a ochilor, forma buzelor, îmi doream să port cerceii ei. Măcar cerceii m-ar fi făcut să semăn cu ea. Mereu m-am întrebat cu cine semănăm atunci când nu semănăm cu nimeni.
De ce părul meu e ca o pagină de carte veche, îngălbenită, aspră și al ei e negru, atât de negru că ai zice că noaptea a vrut să ațipească în buclele ei mari? De ce ochii mei căprui sunt mai închiși decât ai ei? Mi-ar fi plăcut ca un amestec de caramel și cafea să-și găsească rostul în irisul meu.
Cu aceste gânduri în minte m-a găsit mama când a venit de la serviciu.
    – Vrei să facem o plimbare prin parc? mă întreabă.
    Am dat din cap că da, cugetând la câtă energie și putere are mama mea. După 10 ore de muncă ea zâmbea și era dornică să meargă pe străzile reci. Eu când vin de la școală, după 6 ore, nu după 10, mă simt extenuată și abia aștept să mă întind în pat. Nu știu cum fac, dar vin mereu ciufulită, cu o figură ștearsă, fără vlagă. Dar mama, care mai și gătește după serviciu sau face cumpărături, are de fiecare dată un chip senin și privirea-i luminoasă aduce puțină bucurie și în sufletul celor care nu mai zâmbesc.
    – Mă lași să port cerceii tăi în parc?
    –Nu, ți-i voi da mai târziu. Și eu îi am de la mama mea. Cu siguranță îi vei purta și tu. Doar ai răbdare să mai crești.
    Aș fi vrut să-i spun că voiam să-i iau cerceii ca să semăn mai mult cu ea. Poate dacă cerceii ei ar sta în urechile mele aș fi și eu mai caldă, mai generoasă. Aș zâmbi mai mult. Negreșit aș fi mult mai frumoasă.
    Și în parc mama nu înceta să mă surprindă. Ce pas domol avea, cât de liniștită mergea și de ce grație se bucura fiecare mișcare a ei! Eu sunt mereu grăbită, înaintez cu pași mari și stau tot timpul puțin cocoșată. Dar mama știa că o plimbare se face fără să te uiți la ceas sau la vârful pantofilor. Ea urmărea zborul păsărilor, asculta foșnetul frunzelor, admira culorile copacilor și formele norilor. Ea continua să viseze, deși viața a încercat de multe ori să o trezească la realitatea dură. Eu cred că visul moare odată cu copilăria. Chiar dacă îmi place să mă consider un copil mai mare, îmi dau seama că nu am știut niciodată să visez. Nu mi s-a spus niciodată să nu visez, dar nimeni nu mi-a explicat cum să-mi las gândul să cutreiere printre nori.
    În crângul adormit am avut ocazia de a vedea și alte mame împreună cu copiii lor. Ei, în comparație cu mine, chiar erau copii. Unii abia învățau să meargă. Făceau cinci pași și cădeau, dar mamele îi ridicau. Mai făceau trei pași și iar cădeau. Mamele îi ridicau din nou. Pe mame cine le ridică atunci când cad?
    Ele par veșnic neobosite, dar poate că au și ele nevoie de o pauză. Ele ne ascultă mereu, ne ajută cu un sfat, ne înțeleg când nimeni nu o face și ne sunt alături necondiționat. Dar lângă ele cine stă când au febră? Lor cine le încălzește mâncarea? Cine le învelește noaptea? Mă înfioară ideea că ar putea exista o lume fără mame, fără aceste ființe atât de puternice care au atât de multă răbdare. Se spune că fiicele își întrec mamele în toate, însă mereu mi s-a părut că mama e mai frumoasă decât mine. Are ochii mult mai pătrunzători, ageri, expresivi. Cred că sinceritatea le dă ochilor frumusețea. Sau poate empatia. Sau poate intensitatea trăirilor care se revarsă în ei. De aceea, n-am să-mi iert privirea. Poate că nu-mi pot schimba culoarea sau forma ochilor, dar aș putea privi lumea cu mai multă căldură și duioșie, să culeg ingenuitatea din ai mamei și să o aștern printre genele mele. Dar ochii reprezintă oglinda sufletului. Iar în inima mea nu este așa de mult soare ca în a mamei...
    La câteva săptămâni după plimbarea noastră în parc, mama m-a anunțat că trebuie să facă o intervenție chirurgicală. M-am speriat foarte tare, am simțit cum se strânge ceva în mine și cred că în ziua aceea am avut cei mai expresivi ochi. Se adunase prea multă emoție înăuntrul meu care avea nevoie să curgă. Ea avea nevoie să curgă, iar eu să mă eliberez de acel sentiment neplăcut de teamă și suferință. Așa că am plâns. Deși știam că ar trebui ca totul să fie bine, prin minte îmi treceau tot felul de scenarii întunecate cu final sumbru.
    Emoția a devenit și mai puternică în clipa în care am găsit cutiuța cu cerceii ei cu un bilet lângă. „Să ai curaj și încredere că ziua de mâine va fi mai bună. Să porți cerceii mei. Au să-ți poarte noroc”. Întotdeauna am vrut să port cerceii mamei. Dar acum aveam nevoie de prezența ei, nu de cercei. Totuși, i-am pus în urechi și m-am privit în oglindă. Mi s-a părut instant că sunt mai frumoasă. Parcă începeam să semăn cu mama. Nu știu dacă mă făceau și mai norocoasă, dacă puteau să-mi schimbe destinul, dar măcar aduceau puțină lumină pe chipul meu posomorât.
    Poate ca cerceii au făcut ca operația să decurgă bine și ca mama să se întoarcă acasă peste zece zile. Deși adoram acei cercei de aur, am vrut să-i înapoiez mamei la venirea ei. Ea a refuzat, spunându-mi că par mai optimistă cu ei în urechi. Nici nu aveam cum să nu fiu, căci mi s-a luat o piatră de pe inimă când am văzut-o. Nimic nu se compară cu fericirea de a te cuibări la pieptul mamei și de a fi recunoscător că o poți îmbrățișa când vrei. Întotdeauna mi-am dorit să port cerceii mamei.







marți, 8 octombrie 2024

Corina Dragomir debutează cu poezie sub pseudonimul Maria Tisa


Cămaşa


Într-o zi oarecare, purtam o cămaşă anume,

O ştii foarte bine... cea cu fluturi şi zâne…

Într-o zi oarecare, şezând pe fotoliu cu pixul în mână

Inima-n piept al tău nume-l îngână…

Şi bate şi bate şi pixul din mână începe a scrie

Amintiri şi poveşti, dorinţe şi rugi, pe hârtie…

Şi mă rog şi strig în tăcerea din mine

Să-mi scrii, să-mi fii soare în zile senine.


Şi scriu un vers, două sau câte mai simt

Şi-ţi trimit telepatic un gând de alint…

Şi-mi rog telefonul şi-i spun: haide, sună!

Empatizează şi cântă-mi în strună!


Uneori mă ascultă, alteori mă ignoră.

Oricum îi sunt prizonieră din oră în oră…

Da’ ce? Crezi că-ndrăznesc să mă supăr?

În el ţin comori, vocea ta, amintiri, ca-ntr-un cufăr…


Şi totuşi, de tehnologie să nu-ţi mai vorbesc,

Nu-i pentru mine punctul meu forte şi chiar obosesc.

Deja am păţit-o, clipesc aşa… des

Nici ochelarii nu ştiu unde sunt, nu-i găsesc

Dar nici nu-i mai caut, nici nu-i doresc.

Pe bune! Nu-mi trebuie ochii să-ţi spun „Te iubesc!”

Constantin Petcu - selecție din volumul în pregătire, in memoriam, „Rugă de iubire”

 



















Profesor, poet, Constantin Petcu s-a născut la 16 mai 1949 în orașul Pogoanele.
Activitatea didactică:
La Școala normală Spiru C Haret, Buzău.
Activitatea literară:
Cenaclul „Al. Sahia” Buzău din 1979, cenaclul reluat la C.CSB sub coordonarea doamnei Ecaterina Nedriță în 1975 (vezi ziarul „Viata Buzăului”
Nr. 2001 din 30 septembrie 1975)
La cenaclul „Al. Sahia” a publicat în perioada 1980-1985 „Foaie literară” în 8 numere, membrii acestuia: Marin Ifrim, Girel Barbu, Ion P. Iacob, Sorin Lalu, Sorin Masievici, Mihai M. Macovei, Constantin Bucur, Grigore Buga, Doina Benescu Tărchilă.
Mentor al cenaclului „V. Cârlova” al Școlii normale „Spiru Haret”, a publicat „Pagini literare”, 1991, „Acs”, 1995, „Agora” 1995.
Volume publicate:
În așteptare - Editura Litera 1987;
Luciri de curcubeu - Editura litera 1988;
Adieri de piatră- editat de Fundația Amprenta 1998;
Pământul va fi carnea mea - 1998 Fundația „Amprenta”;
A plecat dintre noi la Cluj în noaptea de șase spre șapte noiembrie 1998.
Postum apare antologia Anotimpul plecării de Marin Ifrim, ediție îngrijită de Lucian Mănăilescu, apărută în cadrul proiectului cultural „Biblioteca scriitorilor Buzoieni”, editura Rafet, 2005.
Manuscrisul a fost păstrat 26 de ani de către poetul Mihai M. Macovei, la el acasă.
După mai multe căutări l-a găsit pe fiul poetului și i-a arătat manuscrisul, pe care a fost de acord să îl publice în memoria tatălui său.

Poezii
Din volumul în pregătire „Rugă de iubire”.

Și dacă ochii tăi
se-nchid
și nu vor mai fi
să mă privească
este
ca și cum ai fugi
din raza mea de gravitație
și te-ai pierde
- nu o rachetă, ci o planetă -
- în spațiu.
***
Orice zâmbet este o sabie.
El lovește aici
și sânge, mult sânge
va curge.
Orice zâmbet
este amintirea ta
Iar sângele meu
ești tot tu.

***
Nu te voi regăsi niciodată
în poem
Acesta te primește
ca pe o lovitură sub centură
ca o casă de oaspeți
căreia i-ai dat foc
sau
ca o stație interplanetară
care apoi/ fără soare
o să piară.
Și chiar mă rogi
să nu mă întorc.
Cred că ți-e teamă
că prezența mea
te-ar arde. Și ești arsă.
Tu încerci să găsești
o altă lumină.
Atunci/ eu
ce poem
ți-aș mai putea scrie

Ruga lui Manole pentru Ana
Eu numai ți-am trimis-o înainte
eu nu am jertfit-o
pe ea nu a durut-o decât/ ființa de pământ
știu că pleacă/ să te vestească așa:
că eu am împlinit porunca ta
eu am încheiat rostul meu pământesc
(între oameni de lut)
și îmi pregătesc ființa cea de lumină
să se înalțe la Tine.
Nu puteam să vin eu primul.
Trebuia/ să deschizi porțile de soare
și ți-am trimis-o.
Găsește-i Doamne locul de pace de gând
voi veni îndată și eu.
Ți-am ridicat mănăstirea
coloană de raze/ spre inima ta
cea nesfârșită de bine și lumină.
Ți-am ridicat-o/ sunt gata
să părăsesc lumea de cârpă
să vin la picioarele tale din cer
să te rog:
iart-o că m-a iubit atât
că aproape uitase de Tine.
Ia-mi sufletul de raze/ ce mi l-ai dăruit
dă-i-l ei/ și primește-o lângă tine
iar pe acesta/ pe mine
aruncă-mă/după ce îmi vei asculta
rugămintea
aruncă-mă din nou pe pământ
să mai înalț
o altă mănăstire
și pentru Ea.

 Plecare IV
nici tu nici nimeni nu poate identifica
starea aceasta
pe care ți-o injectează/ o melodie
amintire melancolie nostalgie durere
nu știi dacă e sensibilitate
că îți amintești/ așteptările drumurile
prăfuite și trecute/ nimeni nu sosea
seara/ ra
sau este pur și simplu o rememorare
secolul acesta este răspunzător
că nu mai descoperi cuvintele
pentru a-ți (de)numi stările
secolul timpul care se așterne pe sufletul tău
ca o ștampilă ca...
vei știi numai că îi aparții/ sfârșitului/ lui
vitralii incolore
dincolo de care te vezi
flacără înghețată
ce-și caută forma și-o caută încă
Casa sufletului
există/ spun bătrânii țărani
o casă a sufletului
un punct nu un centru iradiant
și nimeni nu știe unde/ în tine
acolo unde bucuria poate fi supremă
pe stradă ies acum/ aceasta
poate fi oricând interioară
numai să caut/ un alt unghi/ pur și simplu
să îmi privesc fericirea
poate aceasta este/ dincolo de gard
în stradă vasăzică/ sau pe acel câmp
acel vârf de munte/ oricum într-o casă
cel mai probabil/ unde există un loc gol
acum acela pe care l-am părăsit
pentru a sălășlui în alt loc mai departe
unde/ nu mă va găsi săgeata otrăvită
a concretului
acelor patru pereți închiși
spre casa sufletului de
dinainte.

  Plecare VII
niciodată în niciun fel
nu îți poți retrage cuvintele
gloanțe de lumină de întuneric
nici acestea scrise nici acelea zise
sunt valurile mării mari
dintre casele de pe țărmuri
și marea atunci rămâne rănită
de propria furie
o rană deci niciodată cicatrizată
așa cum luna s-a rupt de pământ
în urmă o vină
dar dacă tu / ești astrul
cel ce provoacă ruptura prin atracție
chiar dacă eu nu am nicio vină
chiar dacă vreodată le voi opri
ele nu mă vor ucide pe dinăuntru
așa cum cele din afară
se vor întoarce/ cu pedeapsa lor






Francisco Stoica - Gânduri în 77 de cuvinte

 


A rămas singur, atât de singur...
Am în baie într-un sertar o bucată de săpun de casă. Chiar nu mai știu exact de când este acolo, cred că de peste 15 ani, probabil mi l-a dat o rudă de la țară. Pe timpul bunicilor mei nu ar fi rezistat atât de mult timp, era singurul folosit... Ce să-ți fac bătrâne, i-am spus în gând, nu vezi ce este acum în jurul tău, ce concurență serioasă, atât de diversificată? Probabil vei mai sta acolo...

Ce o fi fost?
Eram în clasa a patra, aveam o colegă de bancă pe care o țineam de mână în timpul orelor. O conduceam până acasă tot așa, ținând-o de mână, mama ei intrase la păreri, chiar a venit să vorbească cu părinții mei. Anul următor am picat în clase diferite, nu ne-am mai căutat. Am întâlnit-o după mulți ani, se muta cu familia în Spania, am uitat să o întreb dacă-și mai amintește de acele vremuri. Straniu, dar frumos...

Dorinţe care dor

Nu ştiu ce-mi veni în această dimineaţă să compar dorinţele cu ţânţarii. Vin, se învârt pentru a studia terenul, bâzâie şi atacă. Şi dacă nu reuşim să-i îndepărtăm reuşesc să ne înţepe şi suferim, nu? Cam aşa ar fi şi cu dorinţele nerealizabile. Nu le chemăm noi, vin doar ca să ne facă în necaz, ne întorc pe toate părţile, nouă ne rămâne doar să le uităm. Uneori cu tristeţe. Probabil fără ele nu ar fi bine.

Te joci...
Iubirea... Ia spune-mi tu, iubire, cine ești? Sau ce ești? Ești o enigmă... Te joci cu noi... La început ești năvalnică, în jur nu mai există nimic, doar tu. Apoi începi să te ascunzi, puțin câte puțin, te lași copleșită, nu mai ești doar tu, problemele vieții îți închid din ferestre, reușesc să te domine, dar ești acolo, nu? Îți ascunzi frumusețea, ești tristă, te întrebi cum putem trăi fără tine. Sau ești prezentă sub alte forme?

Gânduri în sens giratoriu
În urmă cu ceva ani am făcut un calcul pentru a afla cât am dat eu statului pentru a-mi asigura sănătatea. Din curiozitate. Ei bine, suma ce a rezultat m-a uimit, mi-aș fi putut cumpăra cu acei bani un apartament. M-am gândit atunci să adun și taxele, impozitele, banii dați pentru asigurarea locuinței și a automobilului. Am renunțat. Multe întrebări îmi circulă de atunci prin minte, circulă în sens giratoriu însă, nu ies din el, n-au unde...

Îmi este teamă să răspund
Tu duci o viaţă de mâna a doua, aceste cuvinte, de fapt o replică pe care am auzit-o într-un film în urmă cu multă vreme, se tot învârte în mintea mea şi nu îmi dă pace. În urma căror criterii să ajungi la o asemenea concluzie? Să fie vorba de bani, oare nu trăirile interne sunt cele mai importante? Şi dacă trăim, nu din vina noastră, o viaţă de mâna a doua? Îmi este teamă să răspund...

Nerisipirea zilei
Probabil există puțini care nu-și fac un plan în minte dimineața, măcar sumar, în care să fie ce și-au propus să facă în cursul zilei. Este posibil să vină și din urmă lucruri nefăcute, este posibil să apară unele neplanificate... Și trece ziua, înainte de a adormi facem bilanțul, toate se amestecă în mintea noastră, oare ne-am propus prea multe? M-am gândit la toate acestea când am auzit pe cineva spunând cu regret că și-a risipit ziua.

Numerele, o pedeapsă?
Ce vârstă ai? Răspunzi, să zicem, 40 de ani. Mă întreb cum ar fi fost dacă nu ar fi existat numerele. Nu ar mai fi fost nevoie nici de cuvintele an, lună, zi, oră, secundă. Am mai fi avut vârstă? La întrebarea câte stele sunt pe cer nu se poate răspunde cu un număr. Când este vorba de univers cifrele nu au niciun rost. Noi nu putem trăi fără ele. Ar fi un dezastru. Chiar ar fi?