joi, 17 decembrie 2020

Muzica zilelor noastre


Gabi și Horia...









 ...plecat-au iar prin țară să cânte. Și să-i încânte, cu siguranță, pe tot mai puținii împătimiți de clasic. De Beethoven, mai exact, în cazu` de față. Că tot se-mplini sfertu` de mileniu de la nașterea lui. Norocoasă, sigur, pentru pământeni. Căci Ludwig le-a lăsat ca zestre mulțime de sunete pline de har. Ordonate melodios, armonios, excelent pe portative nemuritoare. Ce stau neclintit, cu maxim folos, pe pupitre oricând și oriunde pe glob...

 Au stat, în ăst Brumărel, și p-ale muzicienilor noștri faimoși. Gabriel Croitoru și Horia Mihail. Care-au tălmăcit iscusit trei sonate ale Marelui Surd. Toate mândre și plăcute auzului cert. Fiindcă-s construite superb și proaspete se țin și-n ziua de azi. Mai cu seamă-n redarea celor menționați chiar în titlu. Oameni pricepuți la claviatură și corzi. Gabi având în posesie o ceteră veche și faină. Cândva, mânuită de însuși Enescu. Ce sună splendid ș-acu`. Croitoru o pune la treabă, de fiece dată, fertil. Și-n astă toamnă, neîndoios. E violonist de soi, neavând componistul omagiat a se plânge cumva. Întrucât minunat i-a redat cele trei creații strălucitoare diamantin...

 A făcut-o din nou, în supertandem, cu Mihail. Pianist de vârf în acest moment, deplin meritat. Sunt prieteni, colegi cu amplu respect pentru note. Colaborează vrednic, rodați, sudați fructuos. O mai spun o dată: pe lume-s veniți pentru-așa ceva. În sală am fost și mă pun chezaș pentru ce afirm. Mi-au bucurat sufletu` mult și-am uitat norocos de covid. Le voi fi aproape cât se va putea, convins mie-n sută că nu voi greși. Poate, și voi cititori ai tabletei, la fel...

 

                                                                                                  Adrian SIMEANU


foto internet




 

marți, 15 decembrie 2020

Mihaela Roxana Boboc - Lampioane de vată de zahăr - proză scurtă


„pe cerul ca un carusel         

pe cerul ca o Golgotă

dăm drumul cuvintelor”


Î


ngânam versurile, fără să-mi dau seama. Alex mă privea cu expresia aceea pe care o cunoșteam atât de bine. Nici aprobare, nici dezaprobare. O ironie subtil mascată sub platoșa curiozității.

- Așadar, azi ești poetă? m-a întrebat cu un glas ușor grav. Să știu cum să-ți vorbesc.

- Ce relevanță are? îi întorc imediat întrebarea. Sunt cine sunt. Ieri, azi, mâine – tot atâtea secvențe posibile ale aceluiași stăpân.

- Aha, carevasăzică, recunoști că te stăpânește. În sfârșit, aruncă el spre mine un zâmbet triumfător.

- Te naști poet. Poezia nu este o devenire. Este ceea ce este. De nediscutat, de neargumentat. În plus, este un stăpân credincios, îi întorc eu zâmbetul și mă îndepărtez de fereastră.

Mă enervau și mă amuzau, deopotrivă, aceste discuții, cu jumătate de gură. Nu lăsam să se vadă, nu voiam să îi ofer vreo satisfacție. Dar el știa. Știa mereu pe ce butoane să apese.

Trecuseră trei ani de când aflasem că îl iubesc. De altfel, era cel mai nesuferit bărbat întâlnit în cei treizeci și opt de ani, de când alunecam în lumea aceasta. Nimic nu ar fi anunțat pasiunea care îmi stăpânea cele mai intime simțiri. Nimic. Îmi semăna, pe cât de mult nu-mi doream să recunosc. O fire dificilă, schimbătoare și atipică.

A fost prea târziu să dau înapoi în fața evidenței. El și-a dat seama înaintea mea ce simt. Aș fi vrut să-i urlu că nu e adevărat. Că se înșală, că îmi induce o idee complet falsă și fără fundament. Am rămas, în schimb, pe gânduri și am început să mă bâlbâi. Am pus vina pe poezie și pe starea mea artistică.

Cum că îl proiectasem greșit într-un loc doar al meu, la care nimeni nu mai avusese acces până atunci. Și aveam să-l scot, fie și cu cleștele de acolo. El a râs, oh, cum a râs, cu vocea aceea puternică, a râs și mi-a urat succes.

Am ajuns aproape împleticindu-mă acasă în seara aceea. Inima îmi bubuia în piept, fusesem descoperită și nu știam cum să reacționez.

El n-a făcut ulterior nimic. Niciun pas în vreo direcție, erau acele discuții despre poezie, presărate pe alocuri cu umor. Și atât. Știam că simte la fel. Pur și simplu știam.

În seara aceasta este festival de muzică la Brașov. În Centrul Vechi, în frumoasa Piață a Sfatului, scaunele albe stau distanțate conform măsurilor anti-Covid 19. Om și mască, laolaltă, om și albul din spatele retinei.

Sunt cazată la o pensiune rustică, camera spațioasă dar intimă îmi aduce aminte de acasă. De două zile pictez neîntrerupt și din când în când, scriu.

Azi Alex ajunge în oraș. Am vorbit să ieșim împreună, să ne bucurăm de festival și de weekend. Să ne enervăm reciproc, așa cum numai noi suntem în stare. Când el va vorbi despre inutilitatea măștii și eu îi voi spune despre statisticile seci, iar el se va enerva că sunt făcături, și adevărul este altul. Va face cuta aceea orizontală între ochi și va scăpăra furie, eu voi reacționa, ca întotdeauna, numindu-l conspiraționist. El se va ridica, nervos, și mă va lăsa vorbind, iar eu voi mări pasul să-l ajung, schimbând subiectul. Pentru că totuși, e început de toamnă. E cântec și în pântec se simte viața. El se va opri, la un moment dat și va spune o glumă, care să șteargă discuția anterioară. Este același nesuferit pe care îl iubesc și pe care îl strâng vizual în brațe, chiar dacă rareori îl ating. Și atunci, ca prin întâmplare.

Mâinile noastre nu cunosc alinare, gurile noastre nu cunosc sărutul, trupurile noastre nu cunosc astâmpăr.

Așa a fost să fie. Să ne fi întâlnit, deja cunoscându-ne, fără a mai fi nevoie de etichete. Al meu, a lui, a cuiva. Am fi ars, ca o văpaie, am fi mistuit și ultimul dor. Am fi fost împreună un trup de care te dezbraci și pe care îl dai uitării și te scuturi. Așa suntem două suflete, absolut îndrăgostite unul de celălalt, care vom trece prin viață separat. Pentru a nu ne răni prezența, preferăm absența.

Ce este absența? Când sufletul vine înaintea trupului și își ia partea sa de adevăr, dar ce este adevărul? Cine este Adevărul?

Meditez de ceva timp, în timp ce mă pregătesc pentru plecarea spre festival. Retușez machiajul, aplic ceva ruj și zâmbesc oglinzii cu generozitate. Mașina lui este în fața pensiunii. Un claxon scurt, după care mă grăbesc, să nu mă aștepte.

Zâmbesc în continuare în timp ce ne salutăm și începem discuția despre orice.

Ajungem în Piața Sfatului, plină ochi. Om și mască. Nu, n-am început acea discuție, dar va urma. Îi simt deja neastâmpărul și nemulțumirea. Din modul în care se uită de jur-împrejur, și oftează.

Nu spune nimic totuși, ne ocupăm un loc pe scaunele albe și curând, muzica începe să pătrundă liniștea. Două ore de răgaz și neliniște, de zâmbete furate și chicoteli, între melodii.

Vreau de ceva timp să-i spun că nu-l mai aștept. Că în lumea mea nu mai este loc de îndoială. De lucruri spuse și făcute pe jumătate. Ceva mă oprește, însă. Nu poate fi vorba despre teamă. Am ajuns deja cu gândul dincolo de această stare atât de familiară. Zilele care se succed monoton, ritmul lor cadențat, apoi hăul care se cască și înghite totul în jur. Casele, copiii, părinții, amintirile. De undeva, dintr-o cutie neagră, plânge copilul cu traumă de abandon. Cel pe care l-ai lăsat singur și ai plecat la sticla ta cu vodcă, negare și rușine. Copilul nemângâiat, copilul visător, copilul fără copilărie.

Mă uit la el cum se bucură. Văd copilul din el, pe care l-aș ocroti, până la epuizare. Văd libertatea și spiritul pus pe șotii, mă văd și nu știu cum să îi dau drumul.

Așa că nu spun nimic, merg doar de-a lungul Străzii După Ziduri, după încheierea concertului. Este început de toamnă și de-a lungul râului, pașii noștri răsună pe asfalt. Se oprește deodată și scoate, de nicăieri, un lampion. Vom face precum în poemul tău. Cum era? Lampioane din vată de zahăr... Pe cerul ca un carusel /  pe cerul ca o Golgotă / dăm drumul cuvintelor, adaug eu, cu emoție în glas. El ignoră privirea mea, se concentrează pe aprinderea lampionului și îi reușește. Lumina alb-gălbuie chiar seamănă cu o vată de zahăr, concluzionez eu, urmărind zarea care devine, pentru o clipă, poezie. El mă privește, în sfârșit, și mă trage în brațe, spre sărutul care ne unește gurile, în miez de septembrie.

Ia ce știe că e al lui, ia din mine și nu pune nimic în loc, mă gândesc mai târziu. Eu voi pune totul la loc, ca și când n-ar fi fost. Poem după poem. Acuarelă după acuarelă. Tu, ia promisiunile care nu se țin, ia iubirea care nu se dăruiește, ci doar este!

- Așadar, azi ești poetă? aud din nou vocea care mă răscolește.

- Sunt, dragul meu, sunt.


 

Bucuria lecturii la o cafea - Mioara Băluță - Frunze sub un ștergător de parbriz

 Un glob de pus în bradul literar













Într-un brad literar, unul dintre globurile pe care le-aș pune să strălucească în bucuria iernii

ar fi volumul poetei Mioara Băluță - Frunze sub un ștergător de parbriz, editura Rovimed, 2020.

Prefața  este semnată de Dan Bogdan Hanu.

O carte de citit, de sorbit odată cu înghițituri mici de cafea/ ceai,   nu doar în dimineți de iarnă.


din volum:

***

ne naștem cu dorința de a merge.
trăim cu o imensă foame de a fi.
dacă ne-am opri
am rămâne unii în fața celorlalți
cuprinzând cu privirea
labirintice prăpăstii.
câteodată cerul
și trecerea vânturilor.
altădată lacuri imense
    munți
        aproape invizibili.

aer tremurat
sub granițele lumii.


***

iarba a crescut.
sunetul ei a trecut
prin ferestre...

ne-au spus că zeii noștri
au îmbătrânit. ne-au spus că nu
ne putem împotrivi. că lupta trebuie
dusă cu mănuși. cu măști și cuvinte
împrăștiate ca muniție. ave maria!

m-am rugat pentru liniște
cu liniștea la tâmplă.
ape negre au venit 
să-mi încerce pragul.

aș fi vrut
să-mi sfărâm cubul. aș fi vrut să pot opri
căderea unei singure frunze pe zăpadă
într-o noapte
în care nu era nimeni prin preajmă.


Mulțumesc autoarei pentru acest frumos cadou de sărbători!

„iarba a crescut.
sunetul ei a trecut
prin ferestre...” 

memorabile versuri.


Teo Cabel


sâmbătă, 7 noiembrie 2020

Ramona Müller - „Atacă și fugi! (Confesiunile păpușii vodoo)

 

 Cu volumul „Atacă și fugi! (Confesiunile păpușii vodoo), editura Neuma, 2020, Ramona Müller rupe șirul volumelor cu puternice tușe ezoterice.   Cuvântul vodoo tot la ezoterism  ne trimite, dar  scrisul este altul decât în cărțile precedente. O concepere  și o viziune maturizată îl face aparte.

Autoarea a dat frâu trăirii să facă salturi, tonouri, să se avânte în carnea cuvintelor cu
voluptatea iubirii. Se face una cu zvâcnirea sensului, îl mână în locuri inedite, îl lasă liber, dar  strunește iureșul prin pasul inegal al versului. 
Pe coperta a patra editorul Horia Gârbea girează volumul.

(din volum)

 

universală

țipătul meu

este o gaură neagră

și totuși

ecoul sună a femeie

 

să nu lași lumina aprinsă

îmi spunea tata în fiecare seară

după ce mă îmbrățișa

mă trezeam speriată

călcând pe cămașa lungă de noapte

din finet

 

visul apăsa pe clanța ușii de la baie

se deschide

la nord o stea

atunci când virgina își caută zorii

inorogi de gheață

topesc copite de amurg

duminica poemului

 

spre asfințit roadele sunt gratis

 

 

made în școală

 

în afara faptului că nu am mustrări de conștiință

totul este ok

condiția umană rămâne totuși necondiționată

 

port munții în rucsac

și câmpiile în buzunarul pantalonilor de trekking

casa mea încape într-un cort

mă pot muta chiar pe Arca lui Noe

dar ce folos

fiecare ne purtăm potopul

 

mână lângă mână

tâmplă lângă tâmplă

așa te-am învățat să gândești copile

sădind un pom

iubind o floare

 

trăind lucrurile în matca lor

peste linia oscilantă a gândului

dincolo de harta fizică a lumii

există lumea celor mulți

din care facem și noi parte

 

ți-am purtat biserica vieții

la orice pas

și la foc de tabără

am șters tabla de mai  multe ori

decât te-ai rugat tu

pentru nota din catalog

 

extrașcolar nu înseamnă extradragoste

ți-am fost dascăl

prin cuvânt și faptă

poți șterge multe

dar în catalogul vieții îți rămân

întâmplările și caracterul

chiar și media la purtare

 

curând totul se va termina

vom motiva absențe

și vom călători departe

spre Câmpiile Elizee

 

 

despăgubirea duminicilor furate

 

am extins noaptea din sufletul meu

azi e luni

dar trăiesc un rest de duminică

pe sofaua unui hotel părăsit

 

închiriem spațiul dintre facturile neplătite

cu și mai multă solitudine

ții minte când am petrecut ceasurile amiezii

într-o gară a realității

iar visele noastre  împrumutau

tirajul clipelor de chihlimbar

 

tocurile  mele flamingo pășeau pe

acoperișurile barbare de dorințe

îmi ofereai nuci verzi la colțul oriental

 

iarna mea are încă șuvițe roșcate

doar rădăcinile albe

obosite de povestea amantului rătăcitor

o cale ferată

o cale întoarsă

un du-te de-aici

vino mai încoace

repetitiv și adânc

ca un fermoar tras din reflex

 

azi e luni

nerăbdarea tainic miriapod se strecoară

prin pereții craniului refuzat la inventar

ești încă aici

 

râdem amândoi

admirând stelele

pe care le torn în pahar

și le beau și le trăiesc

cotă parte în despăgubirea secetei mele

o mare secetă de lacrimi

și de duminici furate

miercuri, 7 octombrie 2020

Cartea zilelor noastre

 


 

Un dʼArtagnan moldav

 

          Mândru cavaler, isteţ şi cu fler. Minte vie, luminată, şi spadă neînfricată. Dorit de femei, spaimă la mişei. Vorbitor abil şi oştean util de atâtea ori. Deplin înzestrat, multe-a rezolvat. Trecut prin atâtea, mereu cu virtutea. Mereu cu dreptatea şi cu bunătatea. Vrednic om de stat, pildă de urmat. Os de voievod, iubit de norod. Principele Barbu, bun de domnitor...

          Dar nedoritor de rangul aist. Ci, mânat de soartă dup-un exemplar femeie mai rar. Nobilă şi ea, cu pielea de nea. Frumoasă nespus, jună din Apus. Şi de la valahi. Dură creatură, rea peste măsură. În a sa gândire, veşnic de mărire. Plănuind omoruri, cucerind favoruri. Iscând câte-n lună, să fie, nebună, a lumii stăpână...

          Dar pe Barbu întâlnind, se pomeneşte pe dată iubind. O dragoste mare şi neiertătoare. Vrea să mi-l omoare de atâtea ori. S-alege, în schimb, cu zâmbet şi flori. Şi cu noi dorinţi, mai adânc fierbinţi. Înspre el, model de om, de bărbat cum n-ar fi visat, n-ar fi meritat...

          Odiseea lor amplă, fascinantă este, pân-acuma, scrisă-n două cărţi*. Groase, groase şi mustoase. De istorie, aventură, literatură, mister. Romane de capă şi spadă, din plin. Amintind alte creaţii faimoase de gen. De autori renumiţi, îndrăgiţi. D-aci, de la alţii, alʼdatʼ. Dumas, cel mai cel. Eroul nostru, autohton dʼArtagnan, creat iscusit de mămuca-i bucureşteancă inspirată vădit. Trăitoare-n străinătate şi cu-îndemn binevenit la condei. Cu enormă putere de muncă, deoarece tomurile sale nu-s deloc subţiri. Povestea curge pe larg, cu amănunte, descrieri şi dialoguri nenumărate. Într-o înlănţuire de întâmplări captivante intens. Acţiunea curge firesc de la Suceava la Stambul şi Veneţia Serenissima. Înfăţişând locuri celebre în veci. Monumente arhitectonice strălucite. Peisaje splendide. Îndeosebi o epocă cu-aʼ sale tradiţii, obiceiuri şi cotidiene caracteristice. Putându-se spune că, în pofida unor deficienţe de redactare şi corectură, chimista Carmela Boila-Göckel are mare merit. Întreprinderea sa, nicicum de neglijat. Atrage, pasionează şi convinge mai dihai ca un manual. Pe mine unuʼ m-a ţinut cu ochii pe foaie vreo patru nopţi pline. Trăind cu prisosinţă alături de prinţuʼ moldav. Ca să dau de ştire, cu îndreptăţire, despre aste opuri nu numa` cu-adrenalină, ci şi cu-nvăţăminte de fond. Datorăm respect pentru forţa de creaţie clar şi nu-l dovedim decât cetindu-le nesăţios. Ne împlinim, vă asigur, neîndoios...

Adrian SIMEANU

 

  *Carmela Boila-Göckel, Străjerul Domnului şi Augusta, Ed. Zodia Fecioarei, 2017, 2018



luni, 7 septembrie 2020

Cartea zilelor noastre - Adrian Simeanu despre Sorin Călin - „Ora de Muzică”

                                                        Patru nume cu renume

 

 Yes, Queen, Toto, Sting. Două supertrupe de prin Albion, un solist asemeni și-un grup de calibru nord-american. A postat despre toți consecvent, competent colegu` Sorin Călin. A scotocit, povestit, explicat și comparat îndelung și avizat despre ce-au creat și lăsat pân-acu niște ani. Înnebunit chibzuit după pop, rock  jazz și simfonic de soi cum nu-s mulți pe la noi. Cunoscător avansat clar documentat, în teoria, tehnologia de gen. Căutător îndârjit de nume și date despre discografii, concerte și interpreți, tehnicieni, studiouri, producători. Încercând, izbutind a etala nimerit virtuțile de neclintit ale unor creații de vârf în domeniu. Ce au adunat, la-nregistrare și prezentare, instrumentiști, vocaliști care mai de care. Unii, răposați între timp, alții, activi încă în varii formule pe diverse scene. Sorin reușind astfel să dea informații utile celor curioși, loiali, serioși. Iubitorilor de rock, în mod special. E o midienciclopedie în muzica asta și-i socot efortu` de apreciat, neîndoielnic de lăudat. Meritoriu cert pentru pentru urbea sa, Râmnicu Sărat. Ce se mândrește, de pildă, cu Vali Sterian și Flori Cristoforeanu, etern îndreptățit...

 Păcat însă, greu păcat, că n-a mai lucrat și n-a corectat, când a adunat textele în op*. Aș fi putut afirma, aproba, garanta că sunt chiar o carte de învățatură. Nu doar o strânsură într-un volum gros, pe ici și pe colo ușor arțăgos. Sau malițios. De-ar fi regândit și revizuit materialu` tot, cred c-ar fi ieșit produs reușit. Pe de-a-ntregul împlinit și deplin binevenit. Oricum, l-am citit covârșit de interes și voi stărui să se-ntâmple asta. Că nu e tardiv...

 

                                                                                              Adrian SIMEANU

 

 * Sorin Călin, Ora de Muzică,Editgraph, 2018 










 

miercuri, 5 august 2020

Teatrul zilelor noastre




Haz de necaz

  La Veber, prostia porni comedia. Folosind ca pretext un dineu. Pentr-un tăntălău. Adăugând și-o criză lombară. Ca să strice treaba. Și piesa să iasă ca pe la Paris. Intriga-i ok. Croită cu tâlc, gradată isteț. Cu lipici la lume. Și renume, cert. Astfel ajungând s-o vedem și noi. Să râdem în hohot de eroii ei. De încurcături în care se vâră. Haioase fățiș, hazoase bogat. Larg deconectante, viu aplaudate...
  Francis scrise textul. Alții punându-l în scenă apoi. Pe plai românesc, acum, Caramitru. Nu numai ca regizor, ci și ca actor în rol principal. Cu Mălăele-n tandem, nimerit. Strașnici amândoi, intens agreați. Companioni în joc, potriviți, fiindu-le Bindea, Andone, Cheyrouze, Marinescu, Georgescu. Cu toții echipă formând izbutit. Că-s artiști specialiști, cu șarm și entuziasm. Comicului dând exact ce-i nevoie. Spontaneitate, savoare, impact. Dineul cu proști în cazu` de față, mărturie stând elocvent, vesel, permanent...

                                                                                                    Adrian SIMEANU   

joi, 23 iulie 2020

Muzica zilelor noastre




„Concertino”, pe la Dolj...

 Filarmonica „Oltenia” inspirat invitându-i să cânte, mai an, pe băieții de peste Prut. Acordeoniști, vreo cinci. Un baterist flautist. Lângă ei, un pianist, apoi un violonist. Sigur, un contrabasist. Cu toți, o trupă spectaculoasă. Sudată, rodată, onorată cu aplauze pe măsură. Negruță și-ai lui evoluând excelent. Pregnant, impresionant. Incandescent, eficient. Peste așteptări...
 Sunt muzicieni de clasă cert. Virtuozi, vădit. Programu` lor, unu` divers. Și deloc facil. De la clasic, la etno jazz. Cu știme de Vivaldi, Rota, Bizet, Haciaturian, Piazzolla, Galliano. Plus ceva folclor prelucrat minunat. Ce ne-a săltat în picioare imediat. Ingeniozitate, virtuozitate, eleganță interpretativă bogat etalând. Știința notelor întrutotu`, dorință de-a cânta clocotitoare. Improvizații chibzuite, potrivite, iscusite. Energie nestăvilită, vibrație necontenită. Fluență, acurateță, precizie. Alegere a partiturilor nici că se poate mai nimerită. Redare-a lor nici că se poate mai izbutită, în asemenea formulă...
 Cu Sandu Iosub alături, dirijorul amic avizat, am ascultat nemișcat, captivat, entuziasmat ce-au dat din ei moldovenii. Apoi, firesc, am comentat. Mulțumindu-i meritat că util a insistat să vin în Bănie, la o așa muzichie. Nereligioasă, aleasă, frumoasă. Cuceritoare nespus, cel puțin la noi. Fraților, dotaților, de la Chișinău, luați filarmonicile române la rând! Că sigur le onorați de vă prezentați pe scenă ca să concertați. Publicul o să-l captați nu doar la Craiova deplin. Nu mă îndoiesc, defel nu glumesc și-o să vă găsesc dac-o fi și-o fi iară de-ți veni. Că pohtesc la voi din plin și nu mă rețin s-o mărturisesc...

                                                                                                      Adrian SIMEANU
foto: trupa „Concertino”din Chișinău.
         sursa internet