luni, 18 iulie 2022

Dumitru Ion Dincă-cronică









Supremaţia logosului

Rodul unor îndelungi gestaţii în care autorul a cunoscut sau, mai mult
decât atât, a fost direct implicat, dând relief ferm unor „exerciţii” de
introspecţie şi, deopotrivă, perspectivă asupra lumii, Ştefan Iovan dă în „A
doua cădere în Paradis – despre cuvânt şi nume în vremuri neprielnice pentru
comunicare” (Ed. MAD Linotype, 2021) măsura supremă a unei rostiri
dincolo de imaginarul cu care operează majoritatea cercetătorilor. Pentru că,
aşa după cum mărturiseşte, „abordează cuvântul în care locuim ca parte a
Creaţiei, textul în sine resimţindu-se însă de formaţia cuiva care are exerciţiul
filologic şi pledează pe această cale pentru identitate”
În paleta ideatică, instrument pe care Ştefan Iovan îl îndrăgeşte, logosul
este reflexul tutelar al puterii divine, al forţei de gândire şi de creaţie, care
defineşte în fond sensul iniţiatic al chemării programate. Nimic nu se produce întâmplător în viziunea
acestui autor înzestrat cu un pătrunzător spirit, care ţinteşte numai către profunzimi, adică spre acele
zone mai puţin cunoscute sau cercetate, dar de o mare forţă cognitivă.
În accepţia lui Ştefan Iovan vorba, ca vehicul al comunicării şi deci al cunoaşterii nu are nimic
colectiv, numai limba fiind comună. De altfel, lingvistica a fascinat mai înainte de toate creatori de
mare forţă, analiza limbii aducând în impresionanta sferă a comunicării interpretări dintre cele mai
diverse şi spectaculoase.
Un gânditor adevărat nu poate fi încadrat în tipare rigide. Nu putem rupe cuvântul de formă.
Se pot crea alte limbi dar tot pe baza cuvintelor, de aceea multe experimente, cel puţin în domeniul
literaturii, chiar dacă au dominat un timp, au eşuat. Cazul textualismului care nu a abordat decât o
situaţie statică, momentană a formei, când de fapt aceste componente sunt într-o mişcare şi dezvoltare
perpetue.
Pentru a fi mai convingător autorul simte nevoia să releve faptul că a înţelege limpede
irealitatea spaţiului şi timpului, faptul că aceste concepte, numai aparent abstracte, sunt în fond limite
ale propriei noastre forţe de înţelegere. Spaţiul şi timpul pe care îl percepe individul sunt infinit mai
mici în comparaţie cu marele infinit şi infinit mai mari în comparaţie cu raţionamentele.
De remarcat la Ştefan Iovan eleganţa discursului interpretativ, în special după separarea
limbilor, la Babilon, o primă exegeză în opinia cronicarului (D.I. Dincă) asupra acestor evenimente
care au marcat devenirea gândirii din Antichitate. Evoluţia spre conturarea mai multor limbi, în fond
extinderea teritoriului comunicării, pare a fi „secretul unui început lingvistic, autorul prin «A doua
cădere în Paradis» făcând un demers fascinant pentru a desemna diversitatea lingvistică, inaugurând
prin acceptarea despărţirii apelor de Babilon, naşterea omului social.”
Semnul devine cheia în care descifrăm sensul lumii, evoluţia limbajului relevând forţa cuvântului ca
vehicul al comunicării, indiferent de spaţii geografice sau de categoriile şi conceptele cu care se
operează. Tăcerea poate fi, ca la Iov, o categorie sau concept al cunoaşterii în descifrarea sensurilor
existenţiale. Prin extensie, tăcerea ca o categorie fundamentală care defineşte însăşi existenţa
individului, raţiunea lui de a fi.
Gândim şi chiar rostim: de ce forţa divină nu ne spune prin cuvinte ceea ce vrea de la noi? Dar
uităm că numai noi, oamenii, vorbim prin cuvinte inexacte, insuficiente, unilaterale. Divinitatea, sunt
convins, operează cu alt limbaj, alt mijloc de transmitere a voinţei sale. Acest mijloc poate fi întreaga
viaţa a lumii exterioare şi tot ceea ce a acumulat existenţa în sufletul nostru.
Numai o simplă lectură a sumarului cărţii este în sensul celor afirmate mai sus revelatoare.
„Diversitatea ca pedeapsă divină. Sau aruncarea adevărului în exil; Semina verbi. Sau viaţa ca o nuntă
fără sfârşit; Creanţa ideală. Sau despre eroarea care ne tulbură destinul; Rebecca. Sau mitologia
feminităţii etc.” Şi un Jurnal (atipic) de autor – „Despre interpretare; Pelerin la biserica Sf. Silvestru;
Amintiri despre Saint-John Perse, Michel Foucoult, Amintiri despre George Steiner.” Se detaşează
pregnant „Turnul Babel. Amestecarea limbilor; Seminţia lui Sem; Saint-John Perse”.
Conceptele sunt pentru Ştefan Iovan nu instrumente cu care încearcă sau cu care îşi construieşte
discursul ideatic, ci norme clare prin care se autodefineşte procesul existenţial şi, mai ales, cel al
cunoaşterii. Fineţea observaţiilor, acurateţea ideilor, asocierile pe care le produce plasând o serie de
evenimente din evoluţia omenirii în teritoriul lingvistic, deci al comunicării şi cuvântului, fac din
această carte una de referinţă în gândirea contemporană. Ştefan Iovan poate fi aşezat în galeria unor
exegeţi de talia lui Petru Creţia, Ioan Petru Culianu, Constantin Noica.


 

Alexandru Cazacu - Poezii



O poveste

Poate nu se va ști niciodată
unde ajung zilele
în care am fost fericiți
pe care mări sau pământuri
li se poate afla cenușa
când noi mai căutăm încă
o poveste care să le prelungească sfârșitul
așa cum obiectele emancipate de utilizarea lor
mai se lasă folosite o dată

Doar amiaza se stinge
în așteptarea unei alte amiezi
pariul cu hazardul
este aproape cunoscut
și nu ai nimic să adaugi
acestui dor mărturisit
ce va despărți mereu apele


Lucruri esențiale

Iluziile de care avem mare nevoie primăvara
se aglomerează
în balada spusă de arcușul unei viori
și crengile măceșului dintre blocuri
când petreci cu singurătatea
cu voluptățile și idiomurile ei
știute aproximativ
ca și cum ai învăța cât se poate de repede
o limbă străină în care nu vrei dar trebuie
să comunici lucruri esențiale
Statuile fug de pe socluri
într-o mină de sare
iar portretul istoriei
are ceva din grația unei femei
ce nu te-a iubit și care de la o zi la alta
devine tot mai frumoasă
ca o scânteie albă
ce rămâne în ferestre
asemeni prafului de pușcă
peste mâinile ce nu au folosit mânuși


Atunci

Nimic nu este adevărat atunci când iubești
iar Octombrie își amână plecarea
odată cu puful de pielea fructelor
și fărâmițarea lucrurilor vechi din poduri și
grădini
când avem încredere în judecata
acestei zile suferinde
și-n numărul anilor trecuți
cu mult mai mic
decât cel al țintelor pe care nu le-ai ajuns
sau nu te-au ajuns ele
în mișcarea browniană a istoriei
ce nu ține mereu să facă dreptate
celor încântați de cunoștință
sub cerul oglindit în tăblăria
acoperișului în două ape
peste care soarele
în fiecare toamnă cade învins


Păsări de fum

Anduranța noastră la tot ce este posibil
se poate încerca
călătorind incognito cu trenul
ce taie în diagonală câmpia peste care plouă
când orele primăverii sunt
femeile tinere și tăcute întâlnite demult
zărite acum de la fereastra vagonului prin gări
mici unde seara bate ca o inimă
în sălile de așteptare
iar tufele de liliac se scutură
de-a lungul peroanelor ce se termină brusc
și încep maidane, pâlcuri de pădure,
buruieni sălbatice, cătunele abia menționate
în tomuri de sociologie și geografie umană
unde poți privi în față
masca neutră a tot ce nu vrea să se schimbe
când istoria prea rar ne dă dreptate
și păsări de fum se înalță peste lapidarul zilei.