Îl consider pe Emil Niculescu un spirit cu totul special, singular din multe privințe în cercurile literare buzoiene. Am frecventat împreună cenaclul de odinioară al ziarului „Viața Buzăului”, prezenți săptămânal câțiva ani la ședințele de lucru, când se citeau și se comentau creațiile membrilor cenaclului. Intervențiile sale aveau substanță, deveneau sentințe bine argumentate, greu de contrazis, pentru că erau expresia unei inteligențe artistice dublate de o cultură literară temeinică. Destul de rezervat în manifestări vocale, cu un soi de timiditate din care ieșea adesea printr-o remarcă ironică, uneori chiar acidă, Emil Niculescu își dezvăluia adevărul ființei prin ceea ce scria, poezie, eseu, cronică literară. Bibliotecar la „Casa Armatei”, era el însuși o bibliotecă vie, un ghid autorizat prin labirintul literaturii din toate epocile și de pe diverse meridiane, mereu dovedind o înțelegere superioară, sintetizatoare a istoriei literare. S-a identificat mai mult cu dimensiunea nostalgic – elegiacă a „Crailor de Curtea Veche”, consonant cu Mateiu Caragiale prin rafinament estetic și printr-o filozofie a contemplării crepusculului existențial. Majoritatea motivelor lirice din poeziile sale conturează un topos de burg medieval, cufundat în clar obscurul unei disoluții transformate într-un spectacol urmărit cu ochi de estet.
În anii postdecembriști ne-am
întâlnit rar, ocazional, tot ocazional am scris despre cărțile sale. Relația noastră
s-a oprit la limita admirației. Tocmai de aceea am fost deosebit de plăcut
surprins când ,spre ultimul său an de viață, am ajuns destinatarul câtorva
epistole ale sale, devenite, iar veritabile documente de istorie literară.
Toate au caracter memorialistic, cu trimitere la oameni și locuri cu care și-a
intersectat biografia, uneori la experiențe/aventuri în care consideră că noi
doi ne-am întâlnit, având în vedere copilăria oarecum comună desfășurată în
sate apropiate de pe valea Buzăului. După un început dialogat, corespondența a
devenit unidirecțională, scrisorile lui Emil nesolicitând neapărat un răspuns.
Am bănuit un timp că autorul lor îmi trimitea pagini dintr-o istorie literară
locală, dar acum știu că el nu avea această intenție, ci doar consemna fleshuri
ale memoriei dintr-o nevoie de recuperare a timpului trăit. Cu desăvârșire discret
în privința problemelor sale de sănătate, epistolele erau ancorele necesare pe
marea tot mai frământată a existenței lui. Când ironic sau autoironic, când
amuzant, când sarcastic, dar mereu spiritual, Emil Niculescu practica epistolar
un gen de terapie, dacă nu salvatoare, cel puțin în stare să anestezieze frisoanele
sfârșitului.
Am ales spre ilustrare două
scrisori din 2021 primite la distanță de o lună, una de alta, ambele relatând o
„aventură poetică” ocazionată de un schimb de experiență cu un grup de scriitori în Italia,
în 1994, când el împlinea 50 de ani. Textul este lung, redau din el doar
fragmentar secvențe relevante atât pentru stil, cât și pentru modul său de a
reacționa în contextul călătoriei. Distanța intervenită între „timpul trăirii” și „timpul mărturisirii”, între data excursiei, și cea a redactării scrisorii, îi permite autorului
un plus de detașare, teren fertil pentru abordări istorice sau pentru inserări
de sintagme și de trimiteri livrești din care se desprinde imaginea omului
cult, spiritual, spectaculos intelectual și stilistic.
29 iunie 2021
Dragă Paul,
În insularitatea mea, deocamdată fără niște cărți noi cu care să îmi omor
timpul, îmi iau libertatea să-ți povestesc puțin din aventura mea italiană,
datată septembrie 1994.
Niște pensionari din Thelesse Terme, vreo 30 de kilometri de Napoli, își
descoperiseră, cu chiu cu vai, vocația pentru lirică. Și-au încropit o
societate literară, după care s-au gândit și la frații lor latini de la
Danubiu. Au născocit o întâlnire (sub semnul lirei – „Poesia senza frontiere”) și au convocat o sumă de scriitori bucureșteni ce,
conform „lanțului slăbiciunilor”, aveau prieteni și în provincie, eu eram unul dintre aceia.
Întâlnirea, vreo 12 zile, a avut loc în
septembrie. „Vedi Napoli e puoi mori!”… Acolo am ajuns în preajma miezului nopții, (cerul spuzit de stele sau,
apud Vieru, „sub un cer cu stele sudice”) pentru a ni se face o istorie a canzonetei napolitane. Începând cu
secolul al XVII-lea, de când orașul a părăsit această specie exotică (chiar și
pentru Italia), fiecare epocă era ilustrată de dansatori și cântăreți/cântărețe
îmbrăcați după moda timpului. Spectacolul, cu totul magnific,…a durat vreo
patru ore, timp în care, prin grija cenacliștilor, băuturile de la mesele
românilor se schimbau „senza-pagare”(?).
Ar fi
momentul să tragem un ochi și prin culisele acestui mare festin
muzicalo-coregrafic. Locotenentul colonel Vasile Modovan, bucureștean de-al
nostru, încercase să adapteze la solul național o gingașă specie niponă, hai-ku-ul.
Luase și câteva premii naționale, drept care își căpătase cognomenul ”regele hai-ku-ului”. La un moment dat, a
dispărut și n-a catadicsit să mai apară în următorul sfert de oră. Trebuie
adăugat că, de naturelul său, era un tip foarte stângaci și aiurit. Mie îmi
povestea soția lui (.....) că într-o dimineață, în drum spre cazarmă, își
încălțase pantofii invers. În tramvai/autobuz a văzut o domnișoară destul de
frumoasă (el nestrălucind prin prezentabilitate), ce îl privea cu o insistență
destul de ciudată. Inițial a crezut că a uitat să se încheie la șliț și, cât se
poate de discret, a controlat pe lângă veston, posibilitatea unei purtări ce ar
fi adus o notă de oprobiu cadrelor militare. Nu era nimic. A coborât privirea
mai jos și a observat că pantofii prezentau un motiv de contrarietate și
atunci, pentru a drege busuiocul, și-a încrucișat gambele în așa fel, încât
încălțările să pară la locul lor.
Tocmai acest personaj, parafrazând pe
Bolintineanu, „a plecat la budă și n-a mai venit”. Un companion s-a dus să-l
recupereze. A venit anunțând că ușa e blocată și regele hai-ku-ului s-a încuiat
în sala tronului. (.....). În cele din urmă, prin cine știe ce capriciu al
tehnicii, ușa s-a deschis. Moldovan era ud din cap până în picioare; la prima
vedere am opinat că nu știuse să utilizeze robinetul de la baie și se stropise
ca dracu; nu era asta, emotiv, transpirase prin toți porii, încât puteai jura
că a fost scos din baia de aburi.
Totul e bine când se termină cu bine. În
fond, un poet, indiferent de naționalitate, trebuie să difere, poate tocmai
ăsta să fi constituit ghinionul. Alții spun că detaliul face diferențele. Chiar
și grotesc? Frica este, oricum, un nemilos satrap. (......) Frică la un ofițer?
Transcriu, din jurnalul meu, câteva notații
de ironie buzoiană:
Vreme severă
Motto: Ploaia asta-i
bună după atâtea călduri drobicale (I.L.Caragiale)
Și norii ăștia grei călcând teribil
Pe depresivi și
meteosensibili
Regres: bacovienele
lacustre,
Coșmaruri cu meduze
și languste,
Iar, dacă viața s-a
născut din ape,
Se pare, tot sub ele
o să crape.
Tratație
Motto: Azi o să fie o
căldură ...
mai teribilă decât ieri…
S-a pus pe călduri…
O să ne topim în vara
asta. (I.L. Caragiale)
Calm plat nu mișcă-n
arbori nicio frunză
Indice de umiditate
basculat.
Primari montează
corturi, să răspunză,
Cu bănci, cu aer, cu
apă rece. Nu rahat!
28 iulie 2021
Dragă Paul,
Încerc să termin relatarea „episodului
italian” înainte de a mă interna (2 august)
Profitând de
pașapoartele albastre din microbuz, care făceau ca controlul (sic) vamal să fie
mai mult formal, luasem la mine vreo 7 sticle de ”Stalinskaia” , neștiind ce
prețuri au băuturile pe acolo, unde urma să împlinesc și semicentenarul.
Marius C. Nica s-a
gândit să sufle cireașa de pe tort, drept care a dăruit (unui italian) cu
dedicație ultimul volumaș de versuri, cuprinzând precaut și câteva poezii
traduse în italiană. Macaronarul, fără măcar a-l răsfoi, l-a făcut sul și l-a
înfipt sub curea; mi-a evocat revoluționarii ardeleni, de la Avram Iancu la
tribuni, care țineau pistoalele la brâu, cum și un vechi cântec popular;” care
este om voinic/iese seara pe colnic/fără brâu, fără pistoale/ numai cu mâinile
goale”.
(…) Într-o după
amiază am fost și la Veneția, am dat porumbeilor fărămituri de pâine în piața
San Marco. Era prea departe pentru a ne întoarce, am dormit la Sabaudia,
dincolo de unul din brațele lagunei. Pe locul unei mlaștini…. În vreme de
cîteva luni, a fost ridicat un orășel satelit Veneției, una din „minunile”
arhitecturale ale Europei. Și acolo am avut parte din grațioasa atenție a
gazdelor, de o carte, pe care, spre rușinea mea, n-am citit-o.
Cu prietenie, Emil Niculescu
