joi, 17 decembrie 2020

Muzica zilelor noastre


Gabi și Horia...









 ...plecat-au iar prin țară să cânte. Și să-i încânte, cu siguranță, pe tot mai puținii împătimiți de clasic. De Beethoven, mai exact, în cazu` de față. Că tot se-mplini sfertu` de mileniu de la nașterea lui. Norocoasă, sigur, pentru pământeni. Căci Ludwig le-a lăsat ca zestre mulțime de sunete pline de har. Ordonate melodios, armonios, excelent pe portative nemuritoare. Ce stau neclintit, cu maxim folos, pe pupitre oricând și oriunde pe glob...

 Au stat, în ăst Brumărel, și p-ale muzicienilor noștri faimoși. Gabriel Croitoru și Horia Mihail. Care-au tălmăcit iscusit trei sonate ale Marelui Surd. Toate mândre și plăcute auzului cert. Fiindcă-s construite superb și proaspete se țin și-n ziua de azi. Mai cu seamă-n redarea celor menționați chiar în titlu. Oameni pricepuți la claviatură și corzi. Gabi având în posesie o ceteră veche și faină. Cândva, mânuită de însuși Enescu. Ce sună splendid ș-acu`. Croitoru o pune la treabă, de fiece dată, fertil. Și-n astă toamnă, neîndoios. E violonist de soi, neavând componistul omagiat a se plânge cumva. Întrucât minunat i-a redat cele trei creații strălucitoare diamantin...

 A făcut-o din nou, în supertandem, cu Mihail. Pianist de vârf în acest moment, deplin meritat. Sunt prieteni, colegi cu amplu respect pentru note. Colaborează vrednic, rodați, sudați fructuos. O mai spun o dată: pe lume-s veniți pentru-așa ceva. În sală am fost și mă pun chezaș pentru ce afirm. Mi-au bucurat sufletu` mult și-am uitat norocos de covid. Le voi fi aproape cât se va putea, convins mie-n sută că nu voi greși. Poate, și voi cititori ai tabletei, la fel...

 

                                                                                                  Adrian SIMEANU


foto internet




 

marți, 15 decembrie 2020

Mihaela Roxana Boboc - Lampioane de vată de zahăr - proză scurtă


„pe cerul ca un carusel         

pe cerul ca o Golgotă

dăm drumul cuvintelor”


Î


ngânam versurile, fără să-mi dau seama. Alex mă privea cu expresia aceea pe care o cunoșteam atât de bine. Nici aprobare, nici dezaprobare. O ironie subtil mascată sub platoșa curiozității.

- Așadar, azi ești poetă? m-a întrebat cu un glas ușor grav. Să știu cum să-ți vorbesc.

- Ce relevanță are? îi întorc imediat întrebarea. Sunt cine sunt. Ieri, azi, mâine – tot atâtea secvențe posibile ale aceluiași stăpân.

- Aha, carevasăzică, recunoști că te stăpânește. În sfârșit, aruncă el spre mine un zâmbet triumfător.

- Te naști poet. Poezia nu este o devenire. Este ceea ce este. De nediscutat, de neargumentat. În plus, este un stăpân credincios, îi întorc eu zâmbetul și mă îndepărtez de fereastră.

Mă enervau și mă amuzau, deopotrivă, aceste discuții, cu jumătate de gură. Nu lăsam să se vadă, nu voiam să îi ofer vreo satisfacție. Dar el știa. Știa mereu pe ce butoane să apese.

Trecuseră trei ani de când aflasem că îl iubesc. De altfel, era cel mai nesuferit bărbat întâlnit în cei treizeci și opt de ani, de când alunecam în lumea aceasta. Nimic nu ar fi anunțat pasiunea care îmi stăpânea cele mai intime simțiri. Nimic. Îmi semăna, pe cât de mult nu-mi doream să recunosc. O fire dificilă, schimbătoare și atipică.

A fost prea târziu să dau înapoi în fața evidenței. El și-a dat seama înaintea mea ce simt. Aș fi vrut să-i urlu că nu e adevărat. Că se înșală, că îmi induce o idee complet falsă și fără fundament. Am rămas, în schimb, pe gânduri și am început să mă bâlbâi. Am pus vina pe poezie și pe starea mea artistică.

Cum că îl proiectasem greșit într-un loc doar al meu, la care nimeni nu mai avusese acces până atunci. Și aveam să-l scot, fie și cu cleștele de acolo. El a râs, oh, cum a râs, cu vocea aceea puternică, a râs și mi-a urat succes.

Am ajuns aproape împleticindu-mă acasă în seara aceea. Inima îmi bubuia în piept, fusesem descoperită și nu știam cum să reacționez.

El n-a făcut ulterior nimic. Niciun pas în vreo direcție, erau acele discuții despre poezie, presărate pe alocuri cu umor. Și atât. Știam că simte la fel. Pur și simplu știam.

În seara aceasta este festival de muzică la Brașov. În Centrul Vechi, în frumoasa Piață a Sfatului, scaunele albe stau distanțate conform măsurilor anti-Covid 19. Om și mască, laolaltă, om și albul din spatele retinei.

Sunt cazată la o pensiune rustică, camera spațioasă dar intimă îmi aduce aminte de acasă. De două zile pictez neîntrerupt și din când în când, scriu.

Azi Alex ajunge în oraș. Am vorbit să ieșim împreună, să ne bucurăm de festival și de weekend. Să ne enervăm reciproc, așa cum numai noi suntem în stare. Când el va vorbi despre inutilitatea măștii și eu îi voi spune despre statisticile seci, iar el se va enerva că sunt făcături, și adevărul este altul. Va face cuta aceea orizontală între ochi și va scăpăra furie, eu voi reacționa, ca întotdeauna, numindu-l conspiraționist. El se va ridica, nervos, și mă va lăsa vorbind, iar eu voi mări pasul să-l ajung, schimbând subiectul. Pentru că totuși, e început de toamnă. E cântec și în pântec se simte viața. El se va opri, la un moment dat și va spune o glumă, care să șteargă discuția anterioară. Este același nesuferit pe care îl iubesc și pe care îl strâng vizual în brațe, chiar dacă rareori îl ating. Și atunci, ca prin întâmplare.

Mâinile noastre nu cunosc alinare, gurile noastre nu cunosc sărutul, trupurile noastre nu cunosc astâmpăr.

Așa a fost să fie. Să ne fi întâlnit, deja cunoscându-ne, fără a mai fi nevoie de etichete. Al meu, a lui, a cuiva. Am fi ars, ca o văpaie, am fi mistuit și ultimul dor. Am fi fost împreună un trup de care te dezbraci și pe care îl dai uitării și te scuturi. Așa suntem două suflete, absolut îndrăgostite unul de celălalt, care vom trece prin viață separat. Pentru a nu ne răni prezența, preferăm absența.

Ce este absența? Când sufletul vine înaintea trupului și își ia partea sa de adevăr, dar ce este adevărul? Cine este Adevărul?

Meditez de ceva timp, în timp ce mă pregătesc pentru plecarea spre festival. Retușez machiajul, aplic ceva ruj și zâmbesc oglinzii cu generozitate. Mașina lui este în fața pensiunii. Un claxon scurt, după care mă grăbesc, să nu mă aștepte.

Zâmbesc în continuare în timp ce ne salutăm și începem discuția despre orice.

Ajungem în Piața Sfatului, plină ochi. Om și mască. Nu, n-am început acea discuție, dar va urma. Îi simt deja neastâmpărul și nemulțumirea. Din modul în care se uită de jur-împrejur, și oftează.

Nu spune nimic totuși, ne ocupăm un loc pe scaunele albe și curând, muzica începe să pătrundă liniștea. Două ore de răgaz și neliniște, de zâmbete furate și chicoteli, între melodii.

Vreau de ceva timp să-i spun că nu-l mai aștept. Că în lumea mea nu mai este loc de îndoială. De lucruri spuse și făcute pe jumătate. Ceva mă oprește, însă. Nu poate fi vorba despre teamă. Am ajuns deja cu gândul dincolo de această stare atât de familiară. Zilele care se succed monoton, ritmul lor cadențat, apoi hăul care se cască și înghite totul în jur. Casele, copiii, părinții, amintirile. De undeva, dintr-o cutie neagră, plânge copilul cu traumă de abandon. Cel pe care l-ai lăsat singur și ai plecat la sticla ta cu vodcă, negare și rușine. Copilul nemângâiat, copilul visător, copilul fără copilărie.

Mă uit la el cum se bucură. Văd copilul din el, pe care l-aș ocroti, până la epuizare. Văd libertatea și spiritul pus pe șotii, mă văd și nu știu cum să îi dau drumul.

Așa că nu spun nimic, merg doar de-a lungul Străzii După Ziduri, după încheierea concertului. Este început de toamnă și de-a lungul râului, pașii noștri răsună pe asfalt. Se oprește deodată și scoate, de nicăieri, un lampion. Vom face precum în poemul tău. Cum era? Lampioane din vată de zahăr... Pe cerul ca un carusel /  pe cerul ca o Golgotă / dăm drumul cuvintelor, adaug eu, cu emoție în glas. El ignoră privirea mea, se concentrează pe aprinderea lampionului și îi reușește. Lumina alb-gălbuie chiar seamănă cu o vată de zahăr, concluzionez eu, urmărind zarea care devine, pentru o clipă, poezie. El mă privește, în sfârșit, și mă trage în brațe, spre sărutul care ne unește gurile, în miez de septembrie.

Ia ce știe că e al lui, ia din mine și nu pune nimic în loc, mă gândesc mai târziu. Eu voi pune totul la loc, ca și când n-ar fi fost. Poem după poem. Acuarelă după acuarelă. Tu, ia promisiunile care nu se țin, ia iubirea care nu se dăruiește, ci doar este!

- Așadar, azi ești poetă? aud din nou vocea care mă răscolește.

- Sunt, dragul meu, sunt.


 

Bucuria lecturii la o cafea - Mioara Băluță - Frunze sub un ștergător de parbriz

 Un glob de pus în bradul literar













Într-un brad literar, unul dintre globurile pe care le-aș pune să strălucească în bucuria iernii

ar fi volumul poetei Mioara Băluță - Frunze sub un ștergător de parbriz, editura Rovimed, 2020.

Prefața  este semnată de Dan Bogdan Hanu.

O carte de citit, de sorbit odată cu înghițituri mici de cafea/ ceai,   nu doar în dimineți de iarnă.


din volum:

***

ne naștem cu dorința de a merge.
trăim cu o imensă foame de a fi.
dacă ne-am opri
am rămâne unii în fața celorlalți
cuprinzând cu privirea
labirintice prăpăstii.
câteodată cerul
și trecerea vânturilor.
altădată lacuri imense
    munți
        aproape invizibili.

aer tremurat
sub granițele lumii.


***

iarba a crescut.
sunetul ei a trecut
prin ferestre...

ne-au spus că zeii noștri
au îmbătrânit. ne-au spus că nu
ne putem împotrivi. că lupta trebuie
dusă cu mănuși. cu măști și cuvinte
împrăștiate ca muniție. ave maria!

m-am rugat pentru liniște
cu liniștea la tâmplă.
ape negre au venit 
să-mi încerce pragul.

aș fi vrut
să-mi sfărâm cubul. aș fi vrut să pot opri
căderea unei singure frunze pe zăpadă
într-o noapte
în care nu era nimeni prin preajmă.


Mulțumesc autoarei pentru acest frumos cadou de sărbători!

„iarba a crescut.
sunetul ei a trecut
prin ferestre...” 

memorabile versuri.


Teo Cabel