luni, 27 noiembrie 2017

Dana Banu - „Cartea Singurătății” - Editura Platytera

Încă un volum semnat Dana Banu, „Cartea Singurătății”, editura Platytera, 2017. Încă un prilej de bucurie pentru iubitorii de poezie. O artistocrată a cuvântului Dana Banu își continuă drumul literar. Scriitorul ca să existe trebuie să scrie. Dana Banu există în discreția ei impunătoare, în rafturile literaturii. Luați și citiți!
Mulțumesc pentru carte!













din volum:

       spre grădinile de vis și lumină 
                    ale nostalgiei

doar ochii închiși pot să vadă
cum pe ramul uscat în zilele palide ale unui anotimp
       nesfârșit
înfloresc mici flori pentru aduceri aminte
de nimeni cunoscută cu adevărat trecerea noastră
doar cel care tace îndelung poate în cele din urmă
să cuprindă esența cuvintelor aruncate la întâmplare
și pierdute apoi într-o lume de fum și cenușă
doar însinguratul poate sta liber și fără vreo vină în
      mijlocul mulțimii
ca într-o groapă cu lei gata să-l sfâșie la prima lui
     tresărire
atât de multe dimineți în așteptarea nopții
atât de multe nopți în așteptarea dimineții
suntem ziduri dar într-o zi vom deveni ferestre
candelă abia pâlpâind prin vântul cel negru sufletul
     nostru
dincolo de vizuinele unei umanități împovărate se
     deschid
grădinile de vis și lumină ale nostalgiei
nespus de blând ele ne vor ucide
flamură la catargul corăbiilor noastre
amintirea zilelor în care am trăit în tăcere cu ochii
     închiși
vom ajunge însă în cele din urmă
la țărmul unde noapta înfloresc tamarinii
și fiecare tresărire a noastră va deschide prin lume
ferestre luminate discret de toate cuvintele
pe care le-am scris și-apoi fără vreo vină și din iubire
le-am aruncat prin lume spre mai departe


         palida stea a singurătății

la masa ta singurătatea n-am stat decât un veac
și acela mort nostalgic îmbrăcat în versuri seci de
     nimeni înțelese
chiar te-am iubit deși au fost atâția ani în care din
     tinerețe și inocență te-am uitat
la masa ta singurătate am învățat să fac din spadă torță și
    din cuvinte felinare stinse
ca fulgerul răzleț prin bezna unei lumi
deprinsă cu praful cenușa pulberea și sufletul sărac
îmi reapari acum imperial-măiastră mai vie decât mine
mai albă decât poetul ce înflorește-n alb copacii
    primăvara
palida stea călăuzind pirații pe-ntinsul unor mări care se
    vor oceane
mereu ascunsa-n mine blazonul tău îl port
și printre norii iubirii pătimașe și-n subterana aspră a
    viciului și-a morții


          cântec pentru prieteni

hei voi amirali ai flotelor de păpădie
iscălitori preagrabnici de versuri printre nori
iată munții-s tociți și prefăcuți în nisip
luna-i agrafă prinsă într-o buclă rebelă
soarele râde ascuns în buzunar
să începem deci vânătoarea din zori
alergând prin cercuri de ape
dați-i și primăverii o șansă
o eșarfă albastră și un nod la batistă
pornim iată umăr la umăr
pești aurii cu trei dorințe ascunse-n acvariu
traversăm la întâmplare ani cuminți
apoi întoarcem clepsidra
și salutăm cu o floare la rever
norii care trec și ei împreună cu noi
spre mai departe

duminică, 26 noiembrie 2017

Teodora Lungoci- Premiul revistei Literadura la concursul pentru elevi „V.Voiculescu-Arc de suflet peste timp”





Teodora LUNGOCI (Suceava)



a (nu) aparţine

azi mi-am dat seama că sunt mai nebună decât
vecina cu moațe. o ştiam cumva, dar nu mi-am dat voie
să o cred
le-am zis: “când o sa fiu mare, o să fiu un felinar”
ei au râs m-au întrebat dacă sunt bătută în cap. “asta nu e o meserie”

aşa că am venit acasă am început să caut leacuri
pe google. oamenii normali n-au descoperit asa ceva
probabil n-au timp din cauza normalităţii
(care ocupă foarte mult spaţiu pe harddisk
mie îmi place să şterg fişierele inutile)

am scris pe caietul de notiţe “nimic”. am aruncat pixul
s-a lovit surd de veioză. focul încarcerat a tremurat, întinzându-mi mâna
mi-am zis că aici voi aparţine cu siguranţă
m-am aşezat pe spate
ca să simt cât mai repede cum mă integrez
am încercat să mă bag în jocul flăcărilor
pentru că afară era frig, dar nu ştiam regulile
de fapt nu erau reguli

poate că era doar o joacă de-a oxidarea
focul e atât de imatur de ciudat
nici aici nu aparţii cuiva chiar nu

cleaner is active

cine vrea să fie otrăvit mărul
să fie bun

dorinţa de a deveni simetrică. niște imagini
într-un cimitir de realităţi
e prea târziu să-mi pară rău că am profitat
de plăceri interzise

vreau să găsesc repede înecatul în mare
pe care niciun salvamar n-ar încerca
să-l resusciteze

aşa e scris: stabilopozii vor fi pietre de moară
valuri (ab)surde vor tăia orizontul
oasele altui timp vor decora priveliștea
marea va țipa ca o turmă de elefanți

cum să juri pe toţi dumnezeii
că trecerea n-o să doară
când tu  

                                             ***                             

abel 2017

se uită pe furiş la mine şi-mi şoptește
că-i place universul meu
fiindcă e un număr iraţional,
spre deosebire de celelalte pe care le-a străbătut.

i-am zis să-şi stăpânească privirea aceea vulgară
pentru că nu mi-aş imagina cum am emite împreună lumină
dând viaţă sistemului nostru solar.

ca să dea refresh la discuţie, mi-a explicat
cum identifică el pe un clişeu infraroşu 
ceva între noi,
iar eu l-am îndemnat să se lase bătut:
fragmentul ăsta de galaxie e prea slab

“o să-mi iau un spectoscop mai bun”, mi-a zis rânjind
am plecat/ am simțit că
cei 13.2 mld de ani lumină dintre noi sunt o distanţă
prea mică

Felicitări!