Într-o
frumoasă dimineață de mai, dar asta demult, pe cînd la Kremlin domneau țarii nu
surtucarii și cioflingarii, Trofim Trofimovici s-a trezit cu sufletul tulburat și
mintea bîntuită de neliniști. A ridicat perna, s-a așezat în capul oaselor și a
început să-și lămurească originea neliniștilor și spaimelor sale. Fără îndoială,
totul începuse de la un vis, iar ecourile acestuia se prelungiseră pînă cînd se
hotărîse să deschidă ochii. Se făcea că era la poalele unui munte, care putea fi
Caucazul, și de undeva, de nicăieri, o voce puternică îi spunea că se va pierde,
că își va risipi identitatea, că în fiecare dimineață este deja altcineva decît
cel care fusese cu o zi înainte. Și că asta i se întîmplă de la naștere…
Își
aminti că pe cînd urma vagi studii de medicină la Sankt Petersburg, auzise un profesor,
sau citise într-o carte, că la anumite intervale de timp, toate celulele dintr-un
organism se schimbă, sînt înlocuite de altele. Atunci nu dăduse însemnătate informației,
dar acum își dădea seama cum se schimbă omul de la o zi la alta, cum își modifică
și prin urmare își pierde identitatea. Și dacă asta se petrece în trup, fără îndoială
că nu altfel stau lucrurile în ce privește sufletul și mintea, doar se știe de pe
vremea vechilor greci că tustrele sînt în legătură, se întrepătrund una cu cealaltă,
cu celelalte. Or, el n-avea nici o poftă să-și piardă identitatea, să devină o ființă
purtată de vîntul schimbării.I
Iată,
chestiunea e foarte serioasă, trebuie găsite grabnic soluțiile, trebuie făcut un
plan care să oprească degradarea ființei sale. S-a mai gîndit, s-a ridicat și a
luat de pe rafturile bibliotecii cîteva cărți rămase de pe vremea studiilor, s-a
întors în pat și a început să le răsfoiască. Își adusese și caietul de notații,
citea, se uita la ilustrații, nota ceva, făcea mici desene, gîndurile păreau să
i se limpezească. Își dădu seama că își pierde din ființă prin ceea ce risipea zilnic
din organism, dar și că trebuia să elimine pentru a face loc la ceea ce intră ca
să hrănească celulele acelea care apoi mureau, erau eliminate, se nășteau altele
într-un proces continuu care îi săpa pe dinăuntru unitatea ființei, identitatea.
Și-a
mai dat seama de un lucru important, tot ceea ce elimina din corp era otravă, iar
cum trupul său nu era făcut din otravă, că Domnul nu este otravă, rămîne că tot
ceea ce introduce în el, alimente, băuturi, poate că și experiențele noi, sînt niște
otrăvuri. Soluția era simplă, trebuia oprită alimentarea, astfel va fi stopată și
producerea și eliminarea toxinelor. Descoperise și sursa bolilor, a vieții scurte,
departe de cea a oamenilor din vremea Patriarhilor, pînă la urmă a morții. Da, soluția
părea simplă, dar nu era chiar atît de simplă. Răsucind lucrurile pe toate fețele
își dădu seama că trupul chiar nemișcat deloc are nevoie de o sursă de energie,
că este nevoie de un consum, cît mai mic posibil, dar în mod inevitabil.
A
adormit devreme, la lăsarea întunericului, cu gîndul că somnul este bun, pentru
că încetinește toate funcțiile organismu-lui. Nu găsi deocamdată un răspuns în ce
privește rolul viselor în toată această poveste. În vis, omul face tot felul de
mișcări, spațiul și timpul sînt străbătute în toate direcțiile și cu viteze de neimaginat.
Se consumă sau nu materie și energie în timpul lor? Nu putea să-și răspundă negreșit
nu de vreme ce ținea de vechea școală grecească, or aceea stabilise că trupul, sufletul
și mintea sînt laolaltă, nu pot fi despărțite. Era încă de gîndit. La trezire, reluă
problema, dar nu avu mai mult succes, așa că trecu la lucruri mai ușoare, mai la
îndemînă. Începu să calculeze minimul optim de substanțe de care este nevoie pentru
a obține un curs aproape imperceptibil al propriei sale schimbări în condițiile
unei activități reduse și aceasta la minimul posibil, mai puțină mișcare fizică
și mai multă contemplație, ba chiar și vagabondaj al gîndurilor și, desigur, o emoționalitate
absentă, măcar aproape absentă la început…
Vreme
de cîteva zile a tot socotit, a introdus și scos de pe lista cu minimul necesar
pînă cînd s-a oprit la minimul optim, care nu cuprindea decît patru produse, trei
în stare lichidă, unu în stare solidă. Dimineața, la trezire, înaintea primei ședințe
de meditație, o ceașcă de ceai neîndulcit, care mărește vioiciunea minții. După
prima ședință de meditație, o cinzeacă de vodcă pură, din cereale. Se prea poate
ca aceste prime două produse să fi rămas pe listă pentru că era rus, dar nu e motivul
esențial, ceaiul neîndulcit nu are nici o putere calorică, iar vodca pură era și
ea un fel de energie pură. A mai adăugat două cincizeci de apă de-a lungul zilei
și o felie de pîine uscată, nu mai mare de 200 de grame, la prînz. Cum nu era un
spirit revoluționar, ci doar unul meliorist, a mai înțeles că trecerea la doza optimă
trebuie să se facă treptat, eliminînd puțin cîte puțin excesul.
La
o lună de la trezirea aceea din frumoasa zi de mai, de pe vremea cînd la Kremlin
domneau țarii, nu surtucarii, a ajuns la minimul propus. În calendarul său personal,
ziua aceea a primit numele de Ziua Gîndului, iar cestălaltă, a echilibrului, ziua
Faptei. A avut o discuție cu vrednica și cinstita sa soție Elisaveta Petrovna, care
l-a înțeles pe deplin, poate și pentru că avea un ofițer care îi ținea calea, și
s-a mutat într-o izbă din pădurea de pe una din moșiile sale. Îl însoțea numai Ivan,
care avea grijă ca lucrurile să meargă conform planului. Ivan îi aducea cele trebuincioase,
cumpăra pungile de ceai și vodca pură din oraș și pîinea uscată de la un țăran de
încredere. Viața curgea, iar el rămînea neschimbat, ca și modul său de viață.
Dacă
nu i-ar fi spus Ivan cîte o vorbă, că era greu de strunit la vorbit, nici n-ar fi
aflat de Marele Război, de Rivaluție și de Războiul Civil. Așa afla, dar nu-l interesa
nici cît negru sub unghie. În timpul Ejovcăi, s-a trezit luat pe sus și dus într-un
lagăr din Siberia. Nu i-a fost niciodată clar dacă motivul era legat de originea
sa socială, de modul de viață adoptat în urmă cu aproape douăzeci de ani sau de
împrejurarea că sătenii din jur îl socoteau un sfînt. Ivan a fost ridicat odată
cu el și au ajuns în același lagăr. A stat acolo pînă la moartea lui Stalin, închis
în infirmerie. La început, l-au bătut, au vrut să-l pună la muncă, dar el nu spunea
un cuvînt și nu mișca. Ivan le-a spus gardienilor povestea și l-au lăsat în pace.
Nu neapărat din vreo formă de umanism sau pentru că l-ar fi socotit sfînt, ci pur
și simplu pentru că ofițerul care conducea lagărul se gîndise că poate fi un experiment
interesant și pentru construirea Măreței Uniuni. A primit ceaiul dimineața, pîine
la prînz, carafa cu apă, iar cum vodca pură era lucru rar, i se dădea o cinzeacă
de alcool îndoit cu apă. Nu era chiar același lucru, dar mergea, nu era o încălcare
gravă a rețetei sale. De toate se ocupa Ivan, de parcă ar fi avut o ordonanță personală!
De
altfel, în afară de el, de un medic deținut și niște infirmieri, nu mai vedea decît
pe cei bolnavi și internați la infirmerie, pînă se vindecau sau plecau în cutii
lungi de scîndură de acolo. Uneori, primea vizita comandantului, care punea să fie
măsurat și cîntărit, își nota că deținutul e neschimbat, schimba cîteva vorbe cu
Ivan și pleca în egală măsură nedumerit și satisfăcut. Experimentul, de fapt auto-experimentul
lui Trofim Trofimovici părea să meargă și se gîndea la efectul raportului pe care
avea să-l facă superiorilor, la laude, decorații, poate o avansare înspre partea
mai blîndă a Rusiei.
Diminețile
medita la cele înalte, nu neapărat sfinte dar oricum de deasupra pămîntului, în
schimb, după-amiezile cobora mai aproape de suprafața planetei. Înțelesese o mulțime
de lucruri și despre lumea aceasta neînsemnată. De pildă că numărul deținuților
și tratamentul aplicat acestora se modificau în funcție de schimbările ce interveneau
în raporturile de putere de la Kremlin, locul acela în care pe vremuri domneau țarii,
iar de aproape treizeci de ani surtucarii. A stabilit pînă și legea chelios – păros,
odată cu venirea lui Hrușciov la putere – Lenin chelios, Stalin păros, Hrușciov
chelios. Nu avea decît trei cazuri cînd a stabilit legea, dar aceasta avea să se
verifice negreșit – Brejnev păros, Andropov chelios, Cernenko păros, Gorbaciov chelios,
Elțîn păros. Cu Putin e mai complicat, a ajuns prea de tînăr la putere, dar se îndreaptă
decis spre destinul chelios, cum se și cuvine, dacă ești respectuos cu legile! Cu
umorul care îi rămăsese intact, chiar dacă nu exprimat, se gîndi că pe vremea țarilor
exista un fel de continuitate dinastică, pe cînd în vremurile noi nu mai exista
nici măcar una capilară.
După
raportul secret, dar repede ajuns în ziare, al lui Hrușciov, Trofim Trofimovici
și Ivan au fost printre primii eliberați, dar cu interdicția de a se stabili dincolo
de Urali. Așa că s-au oprit într-un sat din partea sudică a poalelor lanțului muntos.
El arăta ca în urmă cu patruzeci și cinci de ani, cînd era un bărbat de aproape
treizeci și cinci. În schimb, Ivan își arăta anii și a mai trăit puțin după eliberare.
Noroc că spusese povestea stăpânului său în sat și, după săvîrșirea lui, mai multe
femei cu frică de Dumnezeu l-au luat în grijă, asigurîndu-i cele patru feluri de
alimente necesare. Femeile acestea, celelalte femei, ba chiar puzderie de femei
și bărbați din împrejurimi voiau să propună Patriarhiei ridicarea sa la rangul de
sfînt, dar îi împiedica un singur lucru, Trofim Trofimovici nu mai știa să îmbătrînească
și nici să moară…
În
sat, îl vizitase fostul zek Alexandr Soljenițîn, care i-a ascultat povestea spusă
de Ivan, își făcuse cîteva notițe și îl pomenise într-un roman, poate și în marea
enciclopedie a Gulagului. Nu avea de unde să știe, nu-l mai interesau cărțile din
Ziua Faptei. Tot fără să vrea, auzise și de celebritatea literară a fostului său
vizitator, despre izgonirea acestuia din Rusia și apoi despre reîntoarcere, dar
lui îi erau lucruri străine, precum toate ale acestei lumi.
A
trecut Crăciunul din anul 2020 de la Nașterea
Domnului și ne îndreptăm spre un nou an. Trofim Trofimovici are 145 de ani după
calendarul lumii și numai 108 de la Ziua Faptei. Mă gîndesc să las sfîrșitul poveștii
sale deschis, în fapt doar să sugerez cele două ieșiri, ambele cît se poate de rusești.
Într-o versiune, TTT moare martirizat, poate prin crucificare, de sătenii nerăbdători
să aibă un sfînt, sfîntul lor. În cealaltă, Trofim își continuă netulburat viața
și obiceiurile, ca un fel de încarnare a spiritului rusesc, de la începuturi și
pînă la capătul timpului…
29 – 30 Decembrie 2020,
în Iași
p
