Felix NICOLAU - Literadura nr. 24

 

 

 

    Este profesor invitat la Universitatea Complutense din Madrid și profesor la Departamentul de Limbi Străine și Comunicare, Universitatea Tehnică de Construcții, București, România.

   A fost profesor invitat la Facultatea de Științe Umaniste, Universitatea Lund, Suedia. Este afiliat Școlii Doctorale de Filologie a Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Și-a susținut doctoratul în Literatură română și comparată în 2003 și este autorul multor cărți de teorie literară și comunicării: Istoria nucleară a culturii. Cuante hermeneutice (2021), Ingen fara på taket / Totul e sub control. Lär dig rumänska / Învaţă limba română (2020). You Are not Alone. Culture and Civilization (2018), Morpheus: from Text to Images. Traduceri intersemiotice (2016), Take the Floor. Comunicare profesională contextualizată teoretic (2014), Comunicare culturală: abordări ale modernității și postmodernității (2014), Comunicare și creativitate. Interpretarea textului contemporan (Communication and Creativity. The Interpretation of Contemporary Text, 2014), Homo Imprudens (2006), Anticanonice (Anticanonicals, 2009), Codul lui Eminescu (Eminescu's Code, 2010) și Estetica inumană: de la Postmodernism la Facebook (The Inhuman Aesthetics: from Postmodernism to Facebook, 2013),

    Volume de poezie și romane: Tandru și rece, Editura Cartea Românească, 2007, Pe mâna femeilor, Editura Cartea Românească, 2007, Kamceatka 4x4, Editura  Vinea, 2015 . Este membru în comitetul editorial al „The Swedish Journal of Romanian Studies”. 

     Domeniile sale de interes sunt studiile de traducere, teoria comunicării, literatura comparată, studiile culturale, studiile de traducere și studiile britanice și americane și studiile românești.

 

Skulle vara

 

finețea vieții evitarea

abordărilor cruciale urgente timp

pentru gym-ul cu uși automate să fie Gerdahallen

 

din Lund lângă universitatea blocată la intrare în fiecare
miercuri de cetățeni sportivi medborgare puși în

alertă de vocea-biciușcă a unei femei emancipate vestiarul în care

lași la intrare ciubotele cam tocite și scâlciate de fapt peste tot lași

ciubotele la intrare în Suedia du gamla du fria Sverige disperarea

marșurile forțate sub ploaie și vânt cum se explică bucile și dor

salii fleșcăiți la despuierea din vestiar adevărul?

Fitnessul nemaivăzut haltere uriașe abia ridicate puternic

trântite bum buuuum important să așezi fiecare

disc disculeț la locul indicat conform culorilor ordine

și disciplină regulile

-s reguli

25% din populație ștampilată în demență vikingi împing

zilnic cărucioare cu 4 copii vikinge de carieră

deplângând în ziarul local calitatea

orgasmului

lume de macadam și prăvălii de

vaccinuri lumea cu uși automate dacă

ai cardul cu cod hej hej

 

 

Astăzi ciupim smochinul

amurg de jazz café

n-o să-ţi vină să crezi dar videopoemul din seara asta

a fost făcut în powerpoint uite în flash n-am lucrat încă

eu acum învăţ de unde

de pe youtube sunt tutoriale poţi învăţa orice chiar

şi cum să faci o bombă cu ceas?

chiar şi cum să faci sex eu însă zic s-o laşi moale

cu flash e prea complicat mai bine învaţă prezi

poţi prelua şi ce ai compus deja în powerpoint

cred că poţi edita şi video în el de imagini nu

mai zic

auzi nevastă câte ai de învăţat bagă mare că în

2017 facem prima ediţie a festivalului cânepii

aşa târziu?

păi 2 ani ia până cresc plantele cine vrea să prindă

metrou’ acu’ trebe să plece la 11 jumătate se-nchide

i-auzi mergem?

nu luăm metroul!

şi sintetizator de ce ţi-ai luat? nu mai bine ataşai o

miniclaviatură la laptop şi nu mai cărai ditai animalu’?

niet! până şi clapele au doar 6 octave faţă de 8 cât

are un pian

ce intră pe-o minitastatură?

una cu taste mici şi multe le-apăsam cu acul sau cu un joystick

mai luăm un vin? mai luăm o să vedem în fotoshop

băi aşa poză fotoshopată ca aia cu tine şi dansatoarele din

bordello! nu-i fotoşopată fată!

atunci cum naiba au ieşit alea aşa urâte?

eu-ţi zic: mai de stânga decât nevastă-mea nu e nimeni

are două mâini stângi!

încă 5 minute până când se-nchide metrou’

n-auzi mă că nu ne-ntoarcem cu metrou’?

aş mai

bea şi eu ceva din carafa lor cu vin roşu dar observ la două

mese distanţă un pahar de şampanie plin cu bere

trebuie să fie o nouă planetă în sistemul nostru solar

 

 

                             

Interviu cu scriitorul Ovidiu Pecican realizat de Camelia Iuliana Radu în Literadura nr 24

 Pe gaura cheii

Treci, nenicule, la scris! Lenevia este plicticoasă

       Ovidiu Pecican, profesor la Facultatea de Studii Europene a Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, doctor în istorie, prozator și eseist.

       A publicat volume de eseuri, studii și monografii istorice: Troia, Veneția, Roma (1998; 2007), Lumea lui Simion Dascălul (1998),  Arpadieni, Angevini, români (2001),  Realități imaginate și ficțiuni adevărate în Evul Mediu românesc (2002), Trecutul istoric și omul Evului Mediu (2002), Hașdeenii. O odisee a receptării (2003), Originile istorice ale regionalismului românesc (2003; ed. a II-a: Regionalism românesc, 2009), B.P. Hasdeu istoric (2004),  Sânge și trandafiri. Cultură ero(t)ică în epoca ștefaniană (2005),  Poarta leilor. Istoriografia tânără din Transilvania. 1990-2005 (2 vol., 2005-2006), Între cruciați și tătari (2006), Istorii intersectate (2007), Ce istorie scriem (2007), Dicționarul celor mai bune cărți de istorie românească (2008), Medievalități (2009), Letopisețul unguresc (2010), Istoria românilor  (2 vol., 2010-2011), Avalon (2011), Pâlnia și burduful (2011), Istoria de sub covor (2013); lucrări de europenistică: Europa, o idee în mers (1997, 1999, 2002, 2004), România și Uniunea Europeană (2000, 2003, 2004), Acasă înseamnă Europa (2003); antologia Europa în gândirea românească interbelică (2008); a îngrijit ediții din Yves Ternon (Statul criminal, 2001), B.P. Hasdeu (Olteneștile, 2002), Geoffroy de Villehardouin (Cucerirea Constantinopolului, 2002), Robert de Clari (Cei care au cucerit Constantinopolul, 2005), Simion Dascălul (Letopisețul Ţărâi Moldovei, 2007), George Coșbuc (Comentarii la Divina Comedie, 2008, împreună cu Laszlo Alexandru). A mai publicat romane (Eu și maimuța mea, 1990; Razzar, 1998, în colaborare cu Alexandru Pecican, premiul Nemira; Imberia, 2006; Bokia, 2011; Arhitecturi mesianice, 2012; Noaptea soarelui răsare, 2014), volume de proză scurtă (Darul acestei veri, 2001, nominalizat la premiile ASPRO pe 2001; Clipuri, 2001; Zilele și nopțile după-amiezei, 2005; Povești de umbră și povești de soare, 2008), teatru (Arta rugii, 2007, editat împreună cu Alexandru Pecican, premiat de filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor), critică literară (Rebel fără pauză, 2004; Puncte de atac, 2006; Sertarul cu cărți, 2007; Reuniunea anuală a cronicilor literare, 2008), poeme (Nord. Moduri de locuire, 2008, viziune grafică Laura Ghinea; Elefanți pe o linie de tramvai, 2018; Filosofii ingenue, 2021, viziune grafică Alexandru Pecican), a antologat un volum de interviuri cu Nicolae Breban (O utopie tangibilă, 1994), a realizat un volum de convorbiri polemice (Vorbind, 2004, împreună cu Gheorghe Grigurcu și Laszlo Alexandru) și a reunit o serie de mese rotunde (Trasee culturale Nord-Sud, 2006). La Editura Polirom a mai publicat romanul Lumea care n-a fost (2018) și a tradus din limba franceză Istorie și cultură istorică în Occidentul medieval de Bernard Guenée (2018).

 

Cum se poate? Profesor universitar, 3 reviste literare „grele„ o emisiune tv, zeci de cărți de istorie, manuale, cursuri, volume de proză, chiar și de poezie, legende, critică de carte, jurnalism cultural. Am omis ceva? Un vârtej de creativitate, mai dormi? Mai respiri?

 – La paisprezece ani m-am angajat muncitor (încărcător-descărcător pe o mașină din setul celor ce aprovizionau magazinele alimentare ale orașului), ca să-mi procur bani pentru cărțile râvnite, pe durata unei luni de vacanță. Am repetat figura și în anul următor, a fost bine, dar mi-am dat seama că între livratul mărfii și cărți, ultimele mă atrag mai tare. M-am învățat deci cu micul efort cotidian, cu construcțiile de durată și, de la o vreme, nu m-am mai putut opri. Dar e și multă întâmplare în peisajul ăsta pe care, când îl enumeri așa, simt că mă inhibă. Se tot adună lucrurile, apar șansele, pe urmă dispar, reapar în altă parte... Chiar, cum de s-or fi înmulțit provocările, discursurile? Dorm între șase și opt ore, ca omul, doar că mi-am deplasat orele de somn înspre dimineață, nu sunt un matinal. Cred că obțin timpul necesar pentru că duc o viață destul de predictibilă.

 

Modern sau clasic? Există o viziune de ansamblu a întregii creații scriitoricești? Din afară, te vedem într-un șpagat creator uriaș. Un Iorga contemporan? Acoperind trecutul și prezentul? Despre viitor?

 – Iorga? Hahaha! Compară-l pe un contemporan cu un mare clasic și l-ai ucis în efigie. Niciun Iorga, abia dacă reușesc să încerc să țin pasul cu mine însumi. Dintr-o dată, anii au trecut, privesc la cărțile mele și, unele dintre ele îmi par un preludiu oarecum promițător, întreb când mai apuc – dacă apuc – să le scriu pe alea „importante”, în care să mă  regăsesc mai aproape de integralitatea mea.

 

Care este cea mai iubită carte, din tot ce ați scris? Care este cea mai nouă? Proiecte pentru 2022? Și, de fapt, cum, când scrii? Noaptea sau ziua? Tumultuos sau meticulos?

 – Mereu următoarea. N-am distanțe de volumele terminate de scris, nici măcar după ce apar, pentru că, de fapt, le văd ca mărgelele înșiruite într-o construcție mai amplă, cu o arhitectură variabilă și, parțial, imprevizibilă. Eu n-aș fi putut scrie ca Blaga, treizeci de ani la același sistem, las mereu loc și inspirației, imprevizibilului. De aceea Blaga este uriaș, iar eu sunt un autor provincial insuficient de profilat, probabil. Scriu ziua și noaptea, toată viața m-am antrenat să o pot face la orice oră. Nu e chiar ușor. În orice caz, nu aștept pasiv inspirația. Trag la șaibă, la rindea, ca orice pălmaș al spiritului care vede în artă o muncă și înțelege munca ludic, ca pe o veselă expresie a vocației.

 

Ce face dintr-un om, un scriitor? Ești adeptul muncii sau al inspirației?

 – N-am idee! Păream până-ntr-o vreme un om normal, obișnuit. E drept, pierdeam cam mult vremea cu cărțile și mânuind mașini de scris, laptopuri... Dar există o explicație, nu eram gospodar, nu-mi plăcea să rezolv problemele vieții. Inspirația există și uneori vine, mai ales când nu o chemi. Dar un scriitor care s-ar dori profesionist nu poate paria pe fițe. Vine, nu vine, treci nenicule la scris! Dacă nu ai ceva anume de spus, tradu. Dacă nu poți traduce, comentează, pune mintea și condeiul la treabă. Lenevia este plicticoasă după o vreme...

 

Citim multe titluri de nișă, în opera literară proprie. Despre perioade, subiecte mai puțin cunoscute sau dificile, din istorie și cultură, îmi imaginez că este necesară o muncă titanică de documentare. Timpul fizic este același pentru toți.  Care este secretul? Cum vin ideile?

 – Nu-mi vin, n-am idei. Dialoghez cu cărți, cu autori, cu documente. Acolo e substanța. Viața e prea personală ca să o expui precum o poză pornografică. Firește că nu poți fără ea, dar o presari printre toate cele. Viața e de trăit, nu de scris. O scrii ca să nu o uiți sau ca să o corectezi. În rest, lucrezi cu imaginația și cu inteligența, cu erudiția și cu răbdarea. După care te miri de ce altora le pare complicat și nu te citesc, hahaha...

 

Ce iubești la un scriitor?

Opera, caracterul, longevitatea, frumusețea, consistența? Originalitatea?

 – Adecvarea și performanța.

 

Ce sfaturi ai pentru un tânăr scriitor?

Ca organizare a timpului, ca formare, ca mod în care își privește propriul scris? La ce să se raporteze? Sunt necesare relațiile în breaslă, nu sunt?

 – Tinere prieten, încă mai e timp, poți face altceva. Lălăie o manea, sunt instrumente ce fac să nu se observe că nu ai voce. Pictează o chestie oarecare, tot vei găsi un snob să te laude. Nu te vârî în literatură, că e ca în fotbal, toți se pricep mai bine ca tine. Fă ce n-am făcut eu, publică o singură carte (format mic, 72 pagini) și stai în birturi, mergi la festivaluri, aplaudă geniul tuturor. Imposibil să nu izbutești. Tu vei fi cel ce va selecta supermediocrii din generația următoare, care să te acompanieze cu slujuri și să te asasineze pe la spate. Dacă scrii, se observă că ai sau nu ai talent. Nicicum nu e bine. Nu scrie, proclamă-te doar scriitor...

 

Un moment dificil în viață? Aparent fără ieșire? Ce ai făcut? Și cel mai frumos, exploziv, inspirat, plin de fervoare? Au influențat scrisul? L-au blocat? Sau au rămas fără consecințe pe hârtie?

 – Dificil a fost când erau să mă omoare doctorii în spital, sărmanii, printr-o infecție nosocomială. Două operații laparoscopice degeaba. După două luni, eram în pragul  dezastrului. Și, pe urmă, un medic minunat de la Fundeni, care nu m-a văzut și nu mă cunoștea, m-a vindecat prin telefon, cu pastile de o obscenă ieftinătate, în nici o săptămână. Îi sunt etern recunoscător și lui, și prietenului de departe care m-a recomandat specialistului. Cel mai frumos? Când m-am eliberat de gândul că am nevoie de public, de critică, de notorietate și am înțeles că scriu cum pot, fiindcă nu pot altfel, fiindcă mă ajută, mă menține pe linie, îmi dă o coerență și o  consistență personală. N-am mai invitat lumea pe la lansări și nu am suferit că nu vine. Nu am mai așteptat ca familia să mă citească și nu le-am purtat pică acelora care mă iubesc, dar nu vor să mă cunoască mai bine. Am înțeles cât de greu de suportat sunt, oricum. Dacă toate astea m-au influențat? Dar e ceva ce nu ne influențează?

 

Când, cum știi că scrii ceva valoros? La început, la definitivarea manuscrisului? La receptarea publicului, a criticii de specialitate? Primind un premiu?

 – Nu știu. Mie îmi pare că tot ce scriu are valoare, altfel n-aș da drumul textului respectiv din mână. Nu-mi bat în rest capul, valoarea cine să mi-o stabilească? Aștept nașterea celor care mă vor citi, datorită epuizării celorlalte subiecte de doctorat. Nici eu, nici ei nu vom înțelege nimic. Nu prea știu nici cum e să primești premii, n-am prea primit. Critica? Cei mai convingători critici mă tac, cum scriu despre mine de bine, pare neverosimil. Dacă sunt prea aspri, sunt nedrepți, nu-mi susțin valoarea. Cei mai nesuferiți sunt cei ce laudă merite imaginare și nu le observă pe cele reale.

 

Un secret neîmpărtășit

 – Sunt destul de aiurit.

 

Literatura, între pandemie și război-Editorial Literadura nr. 24

 

 

Camelia Iuliana Radu

 

În doi ani de restricții pandemice s-a scris mult, dar au lipsit târgurile de carte, lansările de volume și întâlnirile cu cititorii; s-a trăit din rezerva de prestigiu câștigat anterior; au crescut vânzările librăriilor online, dar multe din spațiile reale pentru vânzarea cărții au dat faliment. Statisticile arată, paradoxal, că s-a citit mult mai puțin, în tot acest timp, așa că multe edituri au practicat reducerile de preț la carte. Altele, au preferat să pună autorilor cărțile în brațe și să se spele pe mâini de orice obligație; în condițiile în care autorul și-a plătit, în cele mai multe cazuri, tirajul. 

Scriitorii cu notorietate câștigată înainte de 89, când un tiraj modest de carte era de cel puțin 10 mii de exemplare, beneficiază și acum de ecoul renumelui lor printre cititori. Pentru ei a fost mai simplu. Cu mici excepții, cei publicați în perioada postdecembristă se chinuie și azi cu tiraje mici  (300 de exemplare, în cel mai bun caz), cu notorietate mică (de cele mai multe ori, locală); totul la scară mică, de rezistență; fără a avea contracte cu bibliotecile, cu școlile, cu alte instituții care le-ar putea mări tirajele; scriitorii postdecembriști au preferat autopromovarea pe rețelele de socializare.

Curios este că toți acești scriitori, unii chiar foarte buni, au avut o vizibilitate mai mare în pandemie; fiind inventivi, și-au cucerit cititorii prin persuadare în afara zonei literare; vechea cutumă a scriitorului care tace și așteaptă semnale de la alții - critici, mass-media, recenzori - a sărit în aer. Decesul literar a fost ocolit, arătând cititorilor nu doar opera, ci și calitatea lor umană. Glume, povești de viață, fragmente din noile volume, coperte sugestive, uneori chiar și opinii politice, linkuri către blogurile personale au umplut spațiile Internetului, spre deliciul internauților, spre plictisul altora și spre o nouă considerare a statutului de scriitor. 

Pe de o parte, aceste practici au fost dezavuate de cei care consideră că doar opera trebuie să vorbească; pe de altă parte, datorită lor, scriitorul și-a ameliorat statutul social, el începe să nu mai fie considerat un ciudat, un nebun, un marginal. Iată, scriitorul pregătește masa, are opinii politice, merge la shopping, are copii, frați, surori și bunici, are un serviciu, de cele mai multe ori; el glumește, știe să fie prieten, are nevastă sau soț și, uneori, se ceartă cu autoritățile sau face covid. Are, deci, o viață. În tot acest timp, el scrie la gazetă, are proiecte literare, are tot felul de idei care nu îl lasă să doarmă noaptea, își desăvârșește proiectele, are nostalgii, are dileme, are inspirație și cunoaște tehnici de scris. Hai, că nu e chiar așa de rău! Uneori, se mai înduplecă și câte un cronicar să își amintească de el. Sigur că cest comportament nu garantează o operă de excepție, dar a pus umărul la vizibilitatea asupra acestei bresle, intrată pe ușa din spate în mentalul colectiv.

Ridicându-se, în sfârșit, restricțiile sanitare, lumea literară descoperă că există iar târguri de carte, lansări de volume, cititori vii. Cum era de așteptat, scriitorii au sărit din vizuina lor ca din arc. Doar că, din pandemie, au sărit direct în realitatea războiului. Un război urât, la graniță, fără implicarea directă a românilor pe front, dar cu mult ajutor și cu o problematică nouă pentru societatea românească. Multă empatie firească pentru suferința poporului ucrainean, dar și cu voci răzlețe de cârcotași. Unii poeți s-au grăbit să se „antologheze” în volume colective „despre război”, la nici o lună de la declanșarea acestui eveniment devenit internațional, alții au mai publicat prin reviste diferite creații pe temă dată, dar cea mai bună abordare a fost a celor care au scris eseuri sau articole despre schimbarea realității. Îi aștept pe cei întârziați, pe cei care, instinctiv, respectă în actul de creație perioada de incubare a unui subiect, a unei teme, a unei experiențe de viață. Nu mă grăbesc să trag nicio concluzie, dar pot observa că, deși graba e mare (sau poate tocmai de aceea) există o anume inerție în recuperarea realității, în sensul că activitatea literară se vrea reluată de unde și-a rupt firul obișnuințelor. Nu a apărut încă nicio schimbare de paradigmă în metodologia de promovare sau în modul de gândire a publicării unui volum; despre scriere, stil, voce, imaginar literar, ritmuri poetice e încă prea devreme să vorbim.

Se anunță tot felul de crize, ca urmare a războiului de la granița noastră  estică, unele internaționale, altele pe plan local. Nu știm încă dacă acestea vor încetini avalanșa publicării de creație literară (s-a scumpit hârtia), dacă va determina o autocenzură drastică, dacă se va așterne tăcerea peste multe voci literare sau dacă, râșnița socio-politică va fi ignorată; câte edituri vor dispărea, câte vor deveni mai puternice, câți scriitori vor prefera publicarea virtuală, în detrimentul celei pe hârtie. Deocamdată, ne bucurăm de perioada aceasta de tranziție, ca de un mic desert nostalgic, preparat după o rețetă vintage.