Treci, nenicule, la scris! Lenevia este plicticoasă
A publicat volume
de eseuri, studii și monografii istorice: Troia, Veneția, Roma (1998; 2007),
Lumea lui Simion Dascălul (1998),
Arpadieni, Angevini, români (2001), Realități imaginate și ficțiuni adevărate
în Evul Mediu românesc (2002), Trecutul istoric și omul Evului Mediu
(2002), Hașdeenii. O odisee a receptării (2003), Originile istorice
ale regionalismului românesc (2003; ed. a II-a: Regionalism românesc,
2009), B.P. Hasdeu istoric (2004),
Sânge și trandafiri. Cultură ero(t)ică în epoca ștefaniană (2005), Poarta leilor. Istoriografia tânără din Transilvania.
1990-2005 (2 vol., 2005-2006), Între cruciați și tătari (2006),
Istorii intersectate (2007), Ce istorie scriem (2007), Dicționarul
celor mai bune cărți de istorie românească (2008), Medievalități (2009),
Letopisețul unguresc (2010), Istoria românilor (2 vol., 2010-2011), Avalon (2011),
Pâlnia și burduful (2011), Istoria de sub covor (2013); lucrări
de europenistică: Europa, o idee în mers (1997, 1999, 2002, 2004), România
și Uniunea Europeană (2000, 2003, 2004), Acasă înseamnă Europa (2003);
antologia Europa în gândirea românească interbelică (2008); a îngrijit ediții
din Yves Ternon (Statul criminal, 2001), B.P. Hasdeu (Olteneștile,
2002), Geoffroy de Villehardouin (Cucerirea Constantinopolului, 2002), Robert
de Clari (Cei care au cucerit Constantinopolul, 2005), Simion Dascălul (Letopisețul
Ţărâi Moldovei, 2007), George Coșbuc (Comentarii la Divina Comedie, 2008,
împreună cu Laszlo Alexandru). A mai publicat romane (Eu și maimuța mea,
1990; Razzar, 1998, în colaborare cu Alexandru Pecican, premiul Nemira; Imberia,
2006; Bokia, 2011; Arhitecturi mesianice, 2012; Noaptea soarelui
răsare, 2014), volume de proză scurtă (Darul acestei veri, 2001, nominalizat
la premiile ASPRO pe 2001; Clipuri, 2001; Zilele și nopțile după-amiezei,
2005; Povești de umbră și povești de soare, 2008), teatru
(Arta rugii, 2007, editat împreună cu Alexandru Pecican, premiat de filiala
Cluj a Uniunii Scriitorilor), critică literară (Rebel fără pauză, 2004; Puncte
de atac, 2006; Sertarul cu cărți, 2007; Reuniunea anuală a cronicilor
literare, 2008), poeme (Nord. Moduri de locuire, 2008, viziune grafică
Laura Ghinea; Elefanți pe o linie de tramvai, 2018; Filosofii ingenue,
2021, viziune grafică Alexandru Pecican), a antologat un volum de interviuri cu
Nicolae Breban (O utopie tangibilă, 1994), a realizat un volum de convorbiri
polemice (Vorbind, 2004, împreună cu Gheorghe Grigurcu și Laszlo Alexandru)
și a reunit o serie de mese rotunde (Trasee culturale Nord-Sud, 2006). La
Editura Polirom a mai publicat romanul Lumea care n-a fost (2018) și a tradus
din limba franceză Istorie și cultură istorică în Occidentul medieval
de Bernard Guenée (2018).
Cum se poate? Profesor universitar, 3 reviste
literare „grele„ o emisiune tv, zeci de cărți de istorie, manuale, cursuri, volume
de proză, chiar și de poezie, legende, critică de carte, jurnalism cultural. Am
omis ceva? Un vârtej de creativitate, mai dormi? Mai respiri?
– La paisprezece ani m-am angajat muncitor (încărcător-descărcător pe o mașină din setul celor ce aprovizionau magazinele alimentare ale orașului), ca să-mi procur bani pentru cărțile râvnite, pe durata unei luni de vacanță. Am repetat figura și în anul următor, a fost bine, dar mi-am dat seama că între livratul mărfii și cărți, ultimele mă atrag mai tare. M-am învățat deci cu micul efort cotidian, cu construcțiile de durată și, de la o vreme, nu m-am mai putut opri. Dar e și multă întâmplare în peisajul ăsta pe care, când îl enumeri așa, simt că mă inhibă. Se tot adună lucrurile, apar șansele, pe urmă dispar, reapar în altă parte... Chiar, cum de s-or fi înmulțit provocările, discursurile? Dorm între șase și opt ore, ca omul, doar că mi-am deplasat orele de somn înspre dimineață, nu sunt un matinal. Cred că obțin timpul necesar pentru că duc o viață destul de predictibilă.
Modern sau clasic? Există
o viziune de ansamblu a întregii creații scriitoricești? Din afară, te vedem într-un
șpagat creator uriaș. Un Iorga contemporan? Acoperind trecutul și prezentul? Despre
viitor?
– Iorga? Hahaha! Compară-l pe un contemporan cu un mare clasic și l-ai ucis în efigie. Niciun Iorga, abia dacă reușesc să încerc să țin pasul cu mine însumi. Dintr-o dată, anii au trecut, privesc la cărțile mele și, unele dintre ele îmi par un preludiu oarecum promițător, întreb când mai apuc – dacă apuc – să le scriu pe alea „importante”, în care să mă regăsesc mai aproape de integralitatea mea.
Care este cea mai iubită
carte, din tot ce ați scris? Care este cea mai nouă? Proiecte pentru 2022? Și, de
fapt, cum, când scrii? Noaptea sau ziua? Tumultuos sau meticulos?
– Mereu următoarea. N-am distanțe de volumele terminate de scris, nici măcar după ce apar, pentru că, de fapt, le văd ca mărgelele înșiruite într-o construcție mai amplă, cu o arhitectură variabilă și, parțial, imprevizibilă. Eu n-aș fi putut scrie ca Blaga, treizeci de ani la același sistem, las mereu loc și inspirației, imprevizibilului. De aceea Blaga este uriaș, iar eu sunt un autor provincial insuficient de profilat, probabil. Scriu ziua și noaptea, toată viața m-am antrenat să o pot face la orice oră. Nu e chiar ușor. În orice caz, nu aștept pasiv inspirația. Trag la șaibă, la rindea, ca orice pălmaș al spiritului care vede în artă o muncă și înțelege munca ludic, ca pe o veselă expresie a vocației.
Ce face dintr-un om, un
scriitor? Ești adeptul muncii sau al inspirației?
– N-am idee! Păream până-ntr-o vreme un om normal, obișnuit. E drept, pierdeam cam mult vremea cu cărțile și mânuind mașini de scris, laptopuri... Dar există o explicație, nu eram gospodar, nu-mi plăcea să rezolv problemele vieții. Inspirația există și uneori vine, mai ales când nu o chemi. Dar un scriitor care s-ar dori profesionist nu poate paria pe fițe. Vine, nu vine, treci nenicule la scris! Dacă nu ai ceva anume de spus, tradu. Dacă nu poți traduce, comentează, pune mintea și condeiul la treabă. Lenevia este plicticoasă după o vreme...
Citim multe titluri de
nișă, în opera literară proprie. Despre perioade, subiecte mai puțin cunoscute sau
dificile, din istorie și cultură, îmi imaginez că este necesară o muncă titanică
de documentare. Timpul fizic este același pentru toți. Care este secretul? Cum vin ideile?
– Nu-mi vin, n-am idei. Dialoghez cu cărți, cu autori, cu documente. Acolo e substanța. Viața e prea personală ca să o expui precum o poză pornografică. Firește că nu poți fără ea, dar o presari printre toate cele. Viața e de trăit, nu de scris. O scrii ca să nu o uiți sau ca să o corectezi. În rest, lucrezi cu imaginația și cu inteligența, cu erudiția și cu răbdarea. După care te miri de ce altora le pare complicat și nu te citesc, hahaha...
– Adecvarea și performanța.
– Tinere prieten, încă mai e timp, poți face altceva. Lălăie o manea, sunt instrumente ce fac să nu se observe că nu ai voce. Pictează o chestie oarecare, tot vei găsi un snob să te laude. Nu te vârî în literatură, că e ca în fotbal, toți se pricep mai bine ca tine. Fă ce n-am făcut eu, publică o singură carte (format mic, 72 pagini) și stai în birturi, mergi la festivaluri, aplaudă geniul tuturor. Imposibil să nu izbutești. Tu vei fi cel ce va selecta supermediocrii din generația următoare, care să te acompanieze cu slujuri și să te asasineze pe la spate. Dacă scrii, se observă că ai sau nu ai talent. Nicicum nu e bine. Nu scrie, proclamă-te doar scriitor...
Un moment dificil în viață? Aparent fără ieșire?
Ce ai făcut? Și cel mai frumos, exploziv, inspirat, plin de fervoare? Au influențat
scrisul? L-au blocat? Sau au rămas fără consecințe pe hârtie?
– Dificil a fost când erau să mă omoare doctorii în spital, sărmanii, printr-o infecție nosocomială. Două operații laparoscopice degeaba. După două luni, eram în pragul dezastrului. Și, pe urmă, un medic minunat de la Fundeni, care nu m-a văzut și nu mă cunoștea, m-a vindecat prin telefon, cu pastile de o obscenă ieftinătate, în nici o săptămână. Îi sunt etern recunoscător și lui, și prietenului de departe care m-a recomandat specialistului. Cel mai frumos? Când m-am eliberat de gândul că am nevoie de public, de critică, de notorietate și am înțeles că scriu cum pot, fiindcă nu pot altfel, fiindcă mă ajută, mă menține pe linie, îmi dă o coerență și o consistență personală. N-am mai invitat lumea pe la lansări și nu am suferit că nu vine. Nu am mai așteptat ca familia să mă citească și nu le-am purtat pică acelora care mă iubesc, dar nu vor să mă cunoască mai bine. Am înțeles cât de greu de suportat sunt, oricum. Dacă toate astea m-au influențat? Dar e ceva ce nu ne influențează?
Când, cum știi că scrii ceva valoros? La început,
la definitivarea manuscrisului? La receptarea publicului, a criticii de specialitate?
Primind un premiu?
– Nu știu. Mie îmi pare că tot ce scriu are valoare, altfel n-aș da drumul textului respectiv din mână. Nu-mi bat în rest capul, valoarea cine să mi-o stabilească? Aștept nașterea celor care mă vor citi, datorită epuizării celorlalte subiecte de doctorat. Nici eu, nici ei nu vom înțelege nimic. Nu prea știu nici cum e să primești premii, n-am prea primit. Critica? Cei mai convingători critici mă tac, cum scriu despre mine de bine, pare neverosimil. Dacă sunt prea aspri, sunt nedrepți, nu-mi susțin valoarea. Cei mai nesuferiți sunt cei ce laudă merite imaginare și nu le observă pe cele reale.
Un secret neîmpărtășit
– Sunt destul de aiurit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu