Camelia Iuliana Radu
În doi ani de restricții pandemice s-a scris
mult, dar au lipsit târgurile de carte, lansările de volume și întâlnirile cu cititorii;
s-a trăit din rezerva de prestigiu câștigat anterior; au crescut vânzările librăriilor
online, dar multe din spațiile reale pentru vânzarea cărții au dat faliment. Statisticile
arată, paradoxal, că s-a citit mult mai puțin, în tot acest timp, așa că multe edituri
au practicat reducerile de preț la carte. Altele, au preferat să pună autorilor
cărțile în brațe și să se spele pe mâini de orice obligație; în condițiile în care
autorul și-a plătit, în cele mai multe cazuri, tirajul.
Scriitorii cu notorietate câștigată înainte
de 89, când un tiraj modest de carte era de cel puțin 10 mii de exemplare, beneficiază
și acum de ecoul renumelui lor printre cititori. Pentru ei a fost mai simplu. Cu
mici excepții, cei publicați în perioada postdecembristă se chinuie și azi cu tiraje
mici (300 de exemplare, în cel mai bun caz),
cu notorietate mică (de cele mai multe ori, locală); totul la scară mică, de rezistență;
fără a avea contracte cu bibliotecile, cu școlile, cu alte instituții care le-ar
putea mări tirajele; scriitorii postdecembriști au preferat autopromovarea pe rețelele
de socializare.
Curios este că toți acești scriitori, unii chiar
foarte buni, au avut o vizibilitate mai mare în pandemie; fiind inventivi, și-au
cucerit cititorii prin persuadare în afara zonei literare; vechea cutumă a scriitorului
care tace și așteaptă semnale de la alții - critici, mass-media, recenzori - a sărit
în aer. Decesul literar a fost ocolit, arătând cititorilor nu doar opera, ci și
calitatea lor umană. Glume, povești de viață, fragmente din noile volume, coperte
sugestive, uneori chiar și opinii politice, linkuri către blogurile personale au
umplut spațiile Internetului, spre deliciul internauților, spre plictisul altora
și spre o nouă considerare a statutului de scriitor.
Pe de o parte, aceste practici au fost dezavuate
de cei care consideră că doar opera trebuie să vorbească; pe de altă parte, datorită
lor, scriitorul și-a ameliorat statutul social, el începe să nu mai fie considerat
un ciudat, un nebun, un marginal. Iată, scriitorul pregătește masa, are opinii politice,
merge la shopping, are copii, frați, surori și bunici, are un serviciu, de cele
mai multe ori; el glumește, știe să fie prieten, are nevastă sau soț și, uneori,
se ceartă cu autoritățile sau face covid. Are, deci, o viață. În tot acest timp,
el scrie la gazetă, are proiecte literare, are tot felul de idei care nu îl lasă
să doarmă noaptea, își desăvârșește proiectele, are nostalgii, are dileme, are inspirație
și cunoaște tehnici de scris. Hai, că nu e chiar așa de rău! Uneori, se mai înduplecă
și câte un cronicar să își amintească de el. Sigur că cest comportament nu garantează
o operă de excepție, dar a pus umărul la vizibilitatea asupra acestei bresle, intrată
pe ușa din spate în mentalul colectiv.
Ridicându-se, în sfârșit, restricțiile sanitare,
lumea literară descoperă că există iar târguri de carte, lansări de volume, cititori
vii. Cum era de așteptat, scriitorii au sărit din vizuina lor ca din arc. Doar că,
din pandemie, au sărit direct în realitatea războiului. Un război urât, la graniță,
fără implicarea directă a românilor pe front, dar cu mult ajutor și cu o problematică
nouă pentru societatea românească. Multă empatie firească pentru suferința poporului
ucrainean, dar și cu voci răzlețe de cârcotași. Unii poeți s-au grăbit să se „antologheze”
în volume colective „despre război”, la nici o lună de la declanșarea acestui eveniment
devenit internațional, alții au mai publicat prin reviste diferite creații pe temă
dată, dar cea mai bună abordare a fost a celor care au scris eseuri sau articole
despre schimbarea realității. Îi aștept pe cei întârziați, pe cei care, instinctiv,
respectă în actul de creație perioada de incubare a unui subiect, a unei teme, a
unei experiențe de viață. Nu mă grăbesc să trag nicio concluzie, dar pot observa
că, deși graba e mare (sau poate tocmai de aceea) există o anume inerție în recuperarea
realității, în sensul că activitatea literară se vrea reluată de unde și-a rupt
firul obișnuințelor. Nu a apărut încă nicio schimbare de paradigmă în metodologia
de promovare sau în modul de gândire a publicării unui volum; despre scriere, stil,
voce, imaginar literar, ritmuri poetice e încă prea devreme să vorbim.
Se anunță tot felul de crize, ca urmare a războiului
de la granița noastră estică, unele internaționale,
altele pe plan local. Nu știm încă dacă acestea vor încetini avalanșa publicării
de creație literară (s-a scumpit hârtia), dacă va determina o autocenzură drastică,
dacă se va așterne tăcerea peste multe voci literare sau dacă, râșnița socio-politică
va fi ignorată; câte edituri vor dispărea, câte vor deveni mai puternice, câți scriitori vor prefera publicarea virtuală,
în detrimentul celei pe hârtie. Deocamdată, ne bucurăm de perioada aceasta de tranziție,
ca de un mic desert nostalgic, preparat după o rețetă vintage.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu