1. „Diavolul o invită la dans pe Ileana Cosânzeana”/ 2023, ed. Antim Ivireanul, Rm-Vâlcea
Având înzestrarea acelui creator de a se folosi de atributele naraţiunii biografice și adevărul istoric, dar și mult apropiat de proza cu accente memorialistice, Ioan Barbu strânge prin cele 14 povestiri, scrise cu ușurința stilistică a naraţiunii, întâmplările prin care tocmai a trecut fiinţa sa în căutarea unor eroi care să-i ostoiască sufletul cu povestea nescrisă a neamului său și viața celor ameninţaţi cu amânarea unor soluţii rămase a fi şi „verificate” în ecuaţia viaţă/moarte. Acest gen de scriere e o expresie a totalității ființei omului-care-scrie. Spectacolul vastității lumii surprinse în aceste schițe, precum și dorința naratorului de a aduna toate amănuntele vieții personajului după care pornește în lumea largă, spre a-i da o judecată finală cât mai corectă, ne dă imaginea unui prozator-jurnalist înzestrat cu limpezimea rostirii, care-și toarce firul poveștii spre înțelegerea „pecetei” unei lumi trecute și puse în discuție. Stilul direct al narării pune în continuă priză cititorul prin modul în care îl preocupă şi tratează sufletul unor personaje, identificabile în realitate, devenite de-acum literatură. Schița „Eroul de la Olt” îl are ca protagonist pe sublocotenentul Alexandru Costeanu, care tocmai își pierduse o mână pe front, dar cere insistent superiorilor săi să intre din nou în focul luptei contra nemților din primul război mondial. Scenele luptelor sunt succint redate: „Vaiete de-o parte și de alta a frontului... Dealul e pârjolit de arșiță și înecat în sânge”. Moartea sblt. pe câmpul de luptă pare țintuită, de camaradul care „îi trase pleoapele în jos”, printr-o frază care ne va părea glasul revoltei, ţipătul unui veac pustiit: „Doamne, cât de scumpă este viața!” „Diavolul o invită la dans pe Ileana Cosânzeana” e povestea unui convoi de femei, prizoniere, pornite din comandoul de la Krumow spre Ungaria, „la mijlocul lunii decembrie 1943”. Agonia femeilor din convoi ia accente dramatice după un popas în care un ofițer neamț, beat criță, „smulge cu forța” o tânără de numai nouăsprezece ani de lângă mama ei, și după câteva „învârteli” de dans, o duce pe fată în bezna nopții de afară, o siluiește mai întâi, după care o omoară. La repornirea convoiului, mama îi cară trupul inert al fetei pe o sanie, alături de neputința celorlalte femei din convoi, singurele care îi înțelegea suferința, sentimentele, rușinea și furia. Toate povestirile sunt realiste și emoționante; sunt adevărate parabole despre creaţie, sacrificiu și destin. Și povestea lui Traian Golea din „Chipul unui dac”, emigrat în America, după „lungul și chinuitorul interogatoriu” al tatălui, chiar după arestarea sa în plină noapte a anului 1948, este o parabolă despre speranță și destin. Dincolo de asprimea şi ciudăţenia personajelor sale, suntem copleşiţi de sensibilitatea cu care această poveste cu nuanţe parabolice, despre prietenie şi destin, a fost scrisă. Bun cititor de oameni, intenția i-a fost de a devoala visul-speranţă, ca fiind, de fapt, o himeră. Povestea soției lui Traian, Nadejdea, din „Ancheta” e captivantă, dar mai presus de toate este şocantă. Căutând a descifra istoria unor emigrați în America, schița „Bătrânul orb” e povestea unor „vieți învolburate de amarul suferințelor”, care au trăit cu „moartea deasupra lor” cât au stat „sub tirania comunistă”. În finalul povestirii „Clopotul în lacrimi”, când coșciugul cu „răzvrătitul” Cristache ce îndemnase oamenii a nu se înscrie în colectivă fu coborât în pământ, auzim cum peste sat se stinse „și ultimul dangăt de clopot”.
Stilul scrierii se apropie de cel jurnalistic, dar autorul se detaşează de această specie literară, acordând toate privilegiile, în exclusivitate, emoţiei, fără a specula tipologia caracterelor narate şi a se pierde în teorii. E o călătorie printr-un veac lipsit de speranţă şi iluzoriu ca și visul celor care se agățau de orice pentru a supraviețui unui veac al minciunilor și trădărilor de orice fel, comunismul. Așadar, o carte constituită din „firimituri” de proză: schiţe, impresii, evocări, eseu şi alte întâmplări sub forma unor pilde. Rostul acestor bucăţi de proză e să pună rotiţa „sufletelor” în mişcare şi să atragă atenţia şi altora.
2. „Între mine și noi” (ed. Armonii Culturale/2024) de Marilena Răghinaru
Poeziile ei, scrise ca de pe un tărâm al sufletelor fărămițate și aflate în suferință după o iubire pierdută, mai toate, explorează cu subtilitate resorturile tensiunilor lăuntrice ale sufletului feminin. Am spune că natura și iubirea se simt bine împreună în poezia ei, iar coabitarea pare de lungă durată. Materia acestor poeme de o limpezime firească aparține strigătului revoltat și cântecului erotic. Gândirea poetică din volum pare evident marcată de suferința unei iubire mai vechi, opțiunea fiind pentru o poetică a realului combinat cu cea a discursului pseudo-autobiografic despre condiția poetului în lumea deșertăciunilor de tot felul. Avem în față, iată, un volum care pune dinaintea cititorului o poezie „naturală” care se ferește de excesul de zorzoane stilistice, mizând pe limpezimea versului.
Avem așadar o poetă care scrie cu inima spre a se apropia de cel care îi va citi poezia. Un prim capitol al volumului, intitulat „Nostalgic sfârșit”, ne dă percepția că lumea în care trăim și alergăm, uneori, prea tare după fericire e doar un vis iluzoriu: „În poemul ce-l scriu, nu mai suntem noi doi/ Ci doar umbra stârnind aberantul război/ Dintre ură și-alean. Prin tăceri zăbovind,/ Vâlvătaia distrusă pentru ce s-o aprind?/.../ Te invoc în zadar într-un stih desuet/ Cu un dor aiurit de nostalgic poet,/ Un parfum demodat, având iz învechit/ De ecou lăcrimând a nostalgic sfârșit.” Dar aceasta e lumea privită în agonia unei zile alungite până la disperare, iar sentimentul e doar de tristețe: „Nu mai sunt, pentru tine, regina... E scena demult părăsită.” Acum memoria poetei nu-i decât un tărâm de ruine psihanalitice, un fel de adunătură de amintiri, ca un ghem, dar trecutul nu mai poate lămuri nimic, chiar dacă se întoarce și caută ceva concret în labirintul memoriei: „Cum pot să merg prin viață fără tine?/ Mi-e stihul doar un strigăt de durere...” Acestui strigăt i se adaugă, când și când, ceea ce percepe acum, cu simţurile, în realitatea zilei. Să înțelegem că e doar mâna destinului căreia poeta îi alătură, imprevizibil, răzbunarea și trădarea, ori dorința de împlinire exitențială care n-a mai venit niciodată? „Surâd văzând în slăvi cum mă ridici,/ Dar nu te iert, prea mult am așteptat/ Să te întorci umil, apoi să-mi zici:/ De mă iubeai atât, de ce-ai plecat? (Iertare). În acest prim ciclu poeta postulează existența a doi visători în universul interior al zbuciumului ei neostoit. Unul e al celui care visează visul și al doilea e al celui care înțelege visul. Poezia ei este și despre fericirea încoronării poeziei în visare, cu acest decor/peisaj elansat sub intenția acelui sacrificiu edenic: „Invită-mă apoi pe crestele-nghețate,/ Cu troica să gonim prin albele troiene,/ Șoptește-mi la ureche povești norvegiene,/ Zidește-mi din omături angelice palate!” (Invită-mă!). Cap. 2 intitulat „Zâmbitoareanotimpuri” ne aruncă pe teritoriul unor semnificații profunde ale vieții, unde retrăiește trecutul toamnelor pierdute: „Nu-i târziu, chiar dacă-i toamnă la mine să poposești,/ C-un pahar de must în față, să ne-ntindem la povești,/ Apoi, îmbătați de-aroma strugurilor înăspriți,/ Să valsăm în ritmul toamnei, ca doi vechi îndrăgostiți.” O undă de optimism, atunci când viața nu înseamnă numai tânguire zadarnică, o prinde la timp, cum se spune, întrucât pare a da mai multă atenție în a descoperi acele gânduri descătușate de angoasele trecutului: „Iubite, fi-va iarnă-n calendare,/ Ne-om risipi în reverii de gheaţă,/ Zâmbind, vom aștepta prima ninsoare/ Ca pe o agonie plângăreață.// Închiși în candelabrele tăcerii,/Ne-om pierde printre versuri uneori./ Ademeniți de dorul primăverii,/ Vom îmbrăca zăpezile-n culori.” (Vis de iarnă). Cap. al III-lea „Ultimul demers” este despre revolta împotriva sorții care i-a spulberat visele. Acum consonează și cu structura narativă a unui discurs poetic împachetat în tristeți fine și punctează câte ceva din mesajul „omului revoltat”. Avem conturat în poezia Cine sunt? tabloul acestui autoportret proustinian, aflat „în căutarea timpului pierdut”. Singurătatea pare să-i comprime ideile în aceeași imagine a deșertăciunii din primul capitol. Pentru a convinge că „exprimă ceea ce simte” poeta și-a pus în tablouri lirice visele, spaimele, trăirile și speranțele.
