Dan D. GÎRJOABĂ - poezii

                                                      

I. În pragul tăcerii

E o liniște în văzduh ca o rugă de copil adormit.
Zăpada cade ca o lumină ce-și caută rădăcina.
În mine, gândurile se rotesc ca îngerii în jurul unei icoane nevăzute.
Și simt cum timpul nu mai curge, ci se închină.
În această clipă, Fiul se naște iar — nu în Betleem,
ci în umbra fiecărui suflet ce a uitat să creadă.
Pământul respiră în genunchi,
iar cerul își deschide coasta pentru a primi lumina.
Știu, Doamne, că Taina nu se poate înțelege,
ci doar trăi,
ca o rană dulce în inima care s-a lăsat răstignită de dor.
În pragul Crăciunului, tot ce e viu
devine rugăciune.

II. Despre gândul care se roagă

Gândul omului e o flacără prinsă între două suflări:
una de lut, alta de Duh.
În ajunul Nașterii, flacăra se face stea
și caută Pruncul din noi.
Uneori credința e doar un pas făcut pe zăpadă,
care nu lasă urmă — dar încălzește.
Mă gândesc la Magii care nu știau unde merg,
dar știau Către Cine.
Și-mi dau seama că tot ce e adevărat se naște în neștiință,
în acel loc dintre întuneric și har,
unde sufletul tace și învață să asculte.
Acolo, în adânc, Crăciunul nu e o sărbătoare,
ci o taină de respirație între om și Dumnezeu.
O singură bătaie de inimă —
și veșnicia se face trup.

III. Noaptea care luminează

E noapte.
Dar noaptea aceasta nu e a întunericului.
E o noapte care arde dinăuntru,
ca un tăciune sub cenușa lumii.
Mă plimb prin tăcerea ei ca printr-un templu de abur.
Simt cum stelele sunt doar gânduri
ale lui Dumnezeu despre om.
Și fiecare suflet e o icoană care încearcă să-și amintească
cum arată chipul ce a fost zidit din lumină.
În ieslea minții mele,
cugetele se pleacă,
și, pentru o clipă, înțeleg:
nu omul se naște în lume,
ci lumea se naște iarăși în om,
de fiecare dată când Hristos intră în el.
Atunci și moartea tace,
și cerul se deschide ca o rană vindecată.

IV. Cuvântul care se face suflet

La început a fost Cuvântul,
dar nimeni nu știe că la sfârșit tot El rămâne.
Toate gândurile noastre sunt ecouri ale acelui început,
bucăți de Logos rătăcite în labirintul trupului.
De Crăciun, Cuvântul nu doar vorbește,
El se întrupează în tăcerea care învăluie pruncul.
El coboară până în frica noastră,
și o face lumină.
El se atinge de rana omului
și o numește dragoste.
Și în clipa aceea,
gândurile nu mai caută sensul,
ci devin rugăciune.
Pentru că numai atunci înțelegi:
credința nu e o idee,
ci o naștere perpetuă a lui Dumnezeu în om

Camelia Iuliana RADU - Jucării vintage pentru o viață întoarsă pe dos

Jucării vintage pentru o viață întoarsă pe dos

Târgurile de carte se succed, pentru că scriitorii își onorează promisiunile cu orice sacrificiu. Fie ele exagerate. Fie ele amânate. Storși de puteri, uneori se topesc de parcă nici nu ar fi fost. Rămâne un vraf de cărți în urma lor și nu se știe unde vor ajunge. Sau vin la târg să își prezinte cel mai nou volum. Încă respiră, încă își fac datoria, deși cititorii par că nu prea mai sunt interesați de cărți. Nici măcar de cele premiate cu Nobel. Editurile traduc mult, e mai sigur, iar poeții deja se gândesc la tiraje foarte mici pentru anul viitor. Cititorii încă mai vin la târgurile de carte, pentru a fi informați - zic ei; și se comportă ca în anii 90. Cumpără cărți de specialitate – eventual, cărți pentru copii, de Crăciun și de Paște, și cam atât. Buget de familie mic. Salariul pare că a intrat la apă, presat de inflație. Totul a devenit deodată foarte scump. Acum un an, cu banii dați azi pe o carte, puteai cumpăra două volume de beletristică. Ce va fi la anul nici nu ne mai gândim. Să ajungem noi la anul! - aud în spatele meu o voce de bărbat tânăr care deja a început să învețe că pe meleagurile mioritice ori nu găsești ce cauți ori, dacă găsești, are preț prea mare.

Altceva? A, da! Se oprește apa. Se oprește curentul, scoatem de la naftalină rețetele de criză ale bunicii, o luăm înapoi, în timp, ne rostogolim repede, printre politrucii ineficienți (și de o parte și de alta). Printre pensiile speciale fără sfârșit; ne iese figura asta, pentru că între ei și noi, Groapa Marianelor e tot mai adâncă. Dar hei, unii încă își aduc amintesc de vremurile ghetoului comunist, așa că nu mor caii când vor câinii, vom reuși, vom fi strălucitori, veseli, bășcălioși (poate vom citi mai multe cărți?). Le vom lua de la ofertă, unde prețul este mai apropiat de bugetul alocat sărbătorilor acestui sfârșit de an. Vorba lui Vasilache, salariul meu nu-i gumilastic, așa că va fi nevoie să fim creativi. Cât de creativi? Punem sub brad jucării din lemn, luate de prin târgurile de vechituri? Oferim cadou cărți bune de la anticariat? De ce nu? Mi se pare atât de fain să îți găsești volumul de poezii la anticariat, intrat în circuitul lecturilor populare! Cineva a considerat că merită să îl dea mai departe? E de-a dreptul frumos! Probabil, începând de anul viitor, tot mai mulți vor opta pentru varianta publicării online. Nu doar cei tineri, chiar și cei înveterați în viciul scrisului. Viața merge mai departe. Sau nu...

Între timp, un tânăr și talentat poet (autor și de romane, artist vizual cu multe premii primite în ”putredul Occident”), a plecat dintre noi. Fără preaviz, s-a stins pur și simplu. Avea 42 de ani. Stabilit în Franța, tată a doi copii minunați (rodul unei iubiri împărtășite, totale), Dan Ciupureanu trăia sub o mare presiune. Materială și de imagine. Tristețea că era ignorat de confrați, mulți dintre ei invidioși, alții la fel de săraci, geniali și ignorați ca și el. Venise în țară, într-o mică vacanță, la prietenul lui Damian, retras și el pe jumătate la marginea unei păduri, unde și-a împlinit visul de a trăi într-o casă mare, într-un univers interbelic, creat chiar de el, în acel stil eclectic atât de drag românilor colecționari din toate timpurile. Ca în Scrinul negru. Doi fugari din ciudatul urban al acestor ani, vorbind despre literatură, făcând filozofie, bucurându-se de prietenii patrupezi ai gazdei, gătind, bucurându-se haiducește de micul foc, făcut în curtea prietenului său, scriind pe Facebook (și exemplificând cu fotografii entuziaste) că este, se simte, pentru o clipă, eliberat, fericit. Și totuși, în acel paradis temporar, inima lui Dan a încetat să bată. Ca un fulg de nea topit în palma destinului. Ca o boare care trece, până să te lămurești, a fugit. Dan Ciupureanu avea, pe lângă talentul uriaș, un detector de minciuni în privirea ca de ciocolată, depistând tot ce nu este autentic, fals, devenind incomod. Pentru o săptămână, timpul s-a oprit în loc, oferindu-i fericire, eliberare, pace. Inima lui a vrut să rămână acolo, în acea fericire. Și nu este singurul. Anul acesta, Moartea iubește arta.