Dan D. GÎRJOABĂ - poezii

                                                      

I. În pragul tăcerii

E o liniște în văzduh ca o rugă de copil adormit.
Zăpada cade ca o lumină ce-și caută rădăcina.
În mine, gândurile se rotesc ca îngerii în jurul unei icoane nevăzute.
Și simt cum timpul nu mai curge, ci se închină.
În această clipă, Fiul se naște iar — nu în Betleem,
ci în umbra fiecărui suflet ce a uitat să creadă.
Pământul respiră în genunchi,
iar cerul își deschide coasta pentru a primi lumina.
Știu, Doamne, că Taina nu se poate înțelege,
ci doar trăi,
ca o rană dulce în inima care s-a lăsat răstignită de dor.
În pragul Crăciunului, tot ce e viu
devine rugăciune.

II. Despre gândul care se roagă

Gândul omului e o flacără prinsă între două suflări:
una de lut, alta de Duh.
În ajunul Nașterii, flacăra se face stea
și caută Pruncul din noi.
Uneori credința e doar un pas făcut pe zăpadă,
care nu lasă urmă — dar încălzește.
Mă gândesc la Magii care nu știau unde merg,
dar știau Către Cine.
Și-mi dau seama că tot ce e adevărat se naște în neștiință,
în acel loc dintre întuneric și har,
unde sufletul tace și învață să asculte.
Acolo, în adânc, Crăciunul nu e o sărbătoare,
ci o taină de respirație între om și Dumnezeu.
O singură bătaie de inimă —
și veșnicia se face trup.

III. Noaptea care luminează

E noapte.
Dar noaptea aceasta nu e a întunericului.
E o noapte care arde dinăuntru,
ca un tăciune sub cenușa lumii.
Mă plimb prin tăcerea ei ca printr-un templu de abur.
Simt cum stelele sunt doar gânduri
ale lui Dumnezeu despre om.
Și fiecare suflet e o icoană care încearcă să-și amintească
cum arată chipul ce a fost zidit din lumină.
În ieslea minții mele,
cugetele se pleacă,
și, pentru o clipă, înțeleg:
nu omul se naște în lume,
ci lumea se naște iarăși în om,
de fiecare dată când Hristos intră în el.
Atunci și moartea tace,
și cerul se deschide ca o rană vindecată.

IV. Cuvântul care se face suflet

La început a fost Cuvântul,
dar nimeni nu știe că la sfârșit tot El rămâne.
Toate gândurile noastre sunt ecouri ale acelui început,
bucăți de Logos rătăcite în labirintul trupului.
De Crăciun, Cuvântul nu doar vorbește,
El se întrupează în tăcerea care învăluie pruncul.
El coboară până în frica noastră,
și o face lumină.
El se atinge de rana omului
și o numește dragoste.
Și în clipa aceea,
gândurile nu mai caută sensul,
ci devin rugăciune.
Pentru că numai atunci înțelegi:
credința nu e o idee,
ci o naștere perpetuă a lui Dumnezeu în om