Publicist și poet, Tatiana Ernuțeanu s-a născut
în România. Absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine și a unui
master în Relații Publice în cadrul SNSPA, fost profesor de limba română și
Specialist PR de peste 15 ani, Tatiana Ernuțeanu s-a făcut remarcată cu volumul
de debut Carne, Visuri și Oase triste
uitate în Hydra, editura Eikon 2020. A publicat poezii în reviste literare
din România și străinătate precum: Revista Neuma, Viața Românească, Luceafărul,
Revista Steaua, To The LiteHouse, Tastzine etc.
Senzual-misterioase, ambigue, pătrunzătoare și
intense, încercând să exploreze resorturile interioare, scrierile ei propun o
poezie expresivă, marcată puternic de vizual, suprasolicitând palierele
emoționale.
Anul trecut a fost invitată la Festivalul
Internațional de Poezie – București, ediția a XI-a cât și la Maratonul de
Poezie și Jazz, ediția a XIII-a, organizate de Muzeul Național al Literaturii
Române – București.
Iubitoare nu doar a poeziei pure, ci și a prozei
poetice, Tatiana scrie, lunar, în Revista Forbes Life, rubrica Chicstalgia, și în alte reviste ca special guest.
dacă
ne vom mai întâlni vreodată
golurile
am
să te ascult
cum
privesc casele simple săsești
cu
teama că acolo nu mai stă nimeni
deși
coșul pare că fumegă
egalitatea
se
observă
doar
din poziție superioară
spre
exemplu de la etaj
un
etaj deasupra căruia
nu
mai stă nimeni
decât
Dumnezeu
de
aici
ai
șansa să vezi în jos
perpendicular
așa
vezi cel mai bine
pe
pervaz
ceainic
mic roz fané
adus
de la KarlovyVary
fără
apă termală
deci
practic inutil ca mine
2
vaze la fel de mici
furate
(deci păcatele sunt tot mici)
dintr-un
apartament
care
nu mi-a aparținut
cum
nici vazele uitate
nu
mi-au aparținut
până
într-o zi
4
ghivece cu flori
cărora
nu le vorbesc
deși
Geta mi-a spus
că
ar trebui s-o fac
mai
jos de pervaz
pentru
unii scăparea
pentru
alți moartea
pe
asfalt urmele albastre
lăsate
de frunzele galbene
ultima
dată când te-am plâns
privind
înapoi pe geamul de la bucătărie
m-am
gândit la tine ca la un om surd cu scoici în loc de urechi
ca
la o plantă perenă care îmi va zâmbi mereu de la hubloul unui submarin
în
acest timp oameni circulă pe falia dintre noi fără să știe
că
o singură dată în istorie două gloanțe s-au întrepătruns, probabilitate de
0,01%
sunt
păstrate în muzeul de istorie britanic cum noi nu vom fi decât în memoria
telefonului
din
benzinărie radioul șoptește că urmează festivalul slăninei
un
subtitlu al viitorului
ultima
dată când te-am plâns
a
fost când te-am confundat pe stradă și mi s-a umplut tricoul de palpitații
aceeași
tunsoare, același aer stăpânit al celui care pune totul pe umărul fatalității
ultima
dată când te-am plâns a fost când după amiaza încinsă în ciorapii cu
portjartier te târa după ea și te-a întins pe mine ca pe un balsam după
bărbierit.
în
rest te-am plâns numai la jurnalul de știri, cu capul în jos, pe burtă, din
Berlin, din stația lui 178, cu buzunarele pline, proaspăt tunsă, cu pantofi uzi
și ochi uscați
*******
am
ochii ca două zile de luni care privesc înapoi cu jind
sub
prelata care ne acoperea ca pe niște hamsii expirați
zgomotul
gecii tale de fâș, ah, ce urâtă era,
alarma
insomniacii mei hormoni, zece negri mititei cu muștar și pâine de casă
îmi
căzuseră în cap, toate ideile ca niște fise
tabăra
de la Costinești epava tinereții mutilată umbrea fața ta
îți
vedeam inima o casă dărâmată de cutremur
și
mă gândeam că în ea ar fi încălzit masa tăcerii
o
pisică duioasă cu lapte pe mustăți
îți
ascultam respirația ca un nou născut care își descoperă prima dată mâinile și
le mișcă până adoarme epuizat.
în
timp ce tu puneai numere la loto
probabilitatea
să ne găsească toamna bând must împreună scădea
mi-am
băgat mâinile în buzunarele de la blugi să nu-mi citești în palmă gândurile și
părul în guler așa cum fac eroinele nimicului în filme
mi-e
dor să-ți folosesc obrazul drept suzetă
*******
canapea.
peștele cu aripi. marin stilldon’t care. spray paralizant dincolo de fereastră.
în gură. în aer. în neurotransmițători. în bucătărie miros de fier încins. o
inimă de inox să apere. recele e constrictiv. miros de oamenilipsă și tei.
fereastra. creierul mitizează. o cană cu apă sălcie. aceeași lumină de 7 ore
care nu marchează nicio oră din ziua asta lipsă. vene dilatate materiale pentru
viață. para-fine senzații, parabeni în piele și în sticle de plastic cu
promisiuni, mirajul acceptării prin perfecțiune, somn, nimeni nu a murit, somn,
o să treacă, somn, cum iubesc copiii – între instinct și inocență, somn, sunt
îngrozitoare, mănânc cu mâinile și nu-mi pasă, am părul mai lung ca solstițiul,
somn, atâția mușchi cu care aș putea să strâng un subton al melancoliei se aude
un cântec în depărtare, interconexiuni, mierlele sunt obositoare, n-a murit
nimeni, ridică-te. pune-ți pielea translucidă, panglicile vesele, toate măștile
anti-adevăr, pantofii cu toc și du-te stupidă ca o pisică în locul care nu ți-a
aparținut niciodată.
*******
