luni, 18 iulie 2022

Dumitru Ion Dincă-cronică









Supremaţia logosului

Rodul unor îndelungi gestaţii în care autorul a cunoscut sau, mai mult
decât atât, a fost direct implicat, dând relief ferm unor „exerciţii” de
introspecţie şi, deopotrivă, perspectivă asupra lumii, Ştefan Iovan dă în „A
doua cădere în Paradis – despre cuvânt şi nume în vremuri neprielnice pentru
comunicare” (Ed. MAD Linotype, 2021) măsura supremă a unei rostiri
dincolo de imaginarul cu care operează majoritatea cercetătorilor. Pentru că,
aşa după cum mărturiseşte, „abordează cuvântul în care locuim ca parte a
Creaţiei, textul în sine resimţindu-se însă de formaţia cuiva care are exerciţiul
filologic şi pledează pe această cale pentru identitate”
În paleta ideatică, instrument pe care Ştefan Iovan îl îndrăgeşte, logosul
este reflexul tutelar al puterii divine, al forţei de gândire şi de creaţie, care
defineşte în fond sensul iniţiatic al chemării programate. Nimic nu se produce întâmplător în viziunea
acestui autor înzestrat cu un pătrunzător spirit, care ţinteşte numai către profunzimi, adică spre acele
zone mai puţin cunoscute sau cercetate, dar de o mare forţă cognitivă.
În accepţia lui Ştefan Iovan vorba, ca vehicul al comunicării şi deci al cunoaşterii nu are nimic
colectiv, numai limba fiind comună. De altfel, lingvistica a fascinat mai înainte de toate creatori de
mare forţă, analiza limbii aducând în impresionanta sferă a comunicării interpretări dintre cele mai
diverse şi spectaculoase.
Un gânditor adevărat nu poate fi încadrat în tipare rigide. Nu putem rupe cuvântul de formă.
Se pot crea alte limbi dar tot pe baza cuvintelor, de aceea multe experimente, cel puţin în domeniul
literaturii, chiar dacă au dominat un timp, au eşuat. Cazul textualismului care nu a abordat decât o
situaţie statică, momentană a formei, când de fapt aceste componente sunt într-o mişcare şi dezvoltare
perpetue.
Pentru a fi mai convingător autorul simte nevoia să releve faptul că a înţelege limpede
irealitatea spaţiului şi timpului, faptul că aceste concepte, numai aparent abstracte, sunt în fond limite
ale propriei noastre forţe de înţelegere. Spaţiul şi timpul pe care îl percepe individul sunt infinit mai
mici în comparaţie cu marele infinit şi infinit mai mari în comparaţie cu raţionamentele.
De remarcat la Ştefan Iovan eleganţa discursului interpretativ, în special după separarea
limbilor, la Babilon, o primă exegeză în opinia cronicarului (D.I. Dincă) asupra acestor evenimente
care au marcat devenirea gândirii din Antichitate. Evoluţia spre conturarea mai multor limbi, în fond
extinderea teritoriului comunicării, pare a fi „secretul unui început lingvistic, autorul prin «A doua
cădere în Paradis» făcând un demers fascinant pentru a desemna diversitatea lingvistică, inaugurând
prin acceptarea despărţirii apelor de Babilon, naşterea omului social.”
Semnul devine cheia în care descifrăm sensul lumii, evoluţia limbajului relevând forţa cuvântului ca
vehicul al comunicării, indiferent de spaţii geografice sau de categoriile şi conceptele cu care se
operează. Tăcerea poate fi, ca la Iov, o categorie sau concept al cunoaşterii în descifrarea sensurilor
existenţiale. Prin extensie, tăcerea ca o categorie fundamentală care defineşte însăşi existenţa
individului, raţiunea lui de a fi.
Gândim şi chiar rostim: de ce forţa divină nu ne spune prin cuvinte ceea ce vrea de la noi? Dar
uităm că numai noi, oamenii, vorbim prin cuvinte inexacte, insuficiente, unilaterale. Divinitatea, sunt
convins, operează cu alt limbaj, alt mijloc de transmitere a voinţei sale. Acest mijloc poate fi întreaga
viaţa a lumii exterioare şi tot ceea ce a acumulat existenţa în sufletul nostru.
Numai o simplă lectură a sumarului cărţii este în sensul celor afirmate mai sus revelatoare.
„Diversitatea ca pedeapsă divină. Sau aruncarea adevărului în exil; Semina verbi. Sau viaţa ca o nuntă
fără sfârşit; Creanţa ideală. Sau despre eroarea care ne tulbură destinul; Rebecca. Sau mitologia
feminităţii etc.” Şi un Jurnal (atipic) de autor – „Despre interpretare; Pelerin la biserica Sf. Silvestru;
Amintiri despre Saint-John Perse, Michel Foucoult, Amintiri despre George Steiner.” Se detaşează
pregnant „Turnul Babel. Amestecarea limbilor; Seminţia lui Sem; Saint-John Perse”.
Conceptele sunt pentru Ştefan Iovan nu instrumente cu care încearcă sau cu care îşi construieşte
discursul ideatic, ci norme clare prin care se autodefineşte procesul existenţial şi, mai ales, cel al
cunoaşterii. Fineţea observaţiilor, acurateţea ideilor, asocierile pe care le produce plasând o serie de
evenimente din evoluţia omenirii în teritoriul lingvistic, deci al comunicării şi cuvântului, fac din
această carte una de referinţă în gândirea contemporană. Ştefan Iovan poate fi aşezat în galeria unor
exegeţi de talia lui Petru Creţia, Ioan Petru Culianu, Constantin Noica.


 

Alexandru Cazacu - Poezii



O poveste

Poate nu se va ști niciodată
unde ajung zilele
în care am fost fericiți
pe care mări sau pământuri
li se poate afla cenușa
când noi mai căutăm încă
o poveste care să le prelungească sfârșitul
așa cum obiectele emancipate de utilizarea lor
mai se lasă folosite o dată

Doar amiaza se stinge
în așteptarea unei alte amiezi
pariul cu hazardul
este aproape cunoscut
și nu ai nimic să adaugi
acestui dor mărturisit
ce va despărți mereu apele


Lucruri esențiale

Iluziile de care avem mare nevoie primăvara
se aglomerează
în balada spusă de arcușul unei viori
și crengile măceșului dintre blocuri
când petreci cu singurătatea
cu voluptățile și idiomurile ei
știute aproximativ
ca și cum ai învăța cât se poate de repede
o limbă străină în care nu vrei dar trebuie
să comunici lucruri esențiale
Statuile fug de pe socluri
într-o mină de sare
iar portretul istoriei
are ceva din grația unei femei
ce nu te-a iubit și care de la o zi la alta
devine tot mai frumoasă
ca o scânteie albă
ce rămâne în ferestre
asemeni prafului de pușcă
peste mâinile ce nu au folosit mânuși


Atunci

Nimic nu este adevărat atunci când iubești
iar Octombrie își amână plecarea
odată cu puful de pielea fructelor
și fărâmițarea lucrurilor vechi din poduri și
grădini
când avem încredere în judecata
acestei zile suferinde
și-n numărul anilor trecuți
cu mult mai mic
decât cel al țintelor pe care nu le-ai ajuns
sau nu te-au ajuns ele
în mișcarea browniană a istoriei
ce nu ține mereu să facă dreptate
celor încântați de cunoștință
sub cerul oglindit în tăblăria
acoperișului în două ape
peste care soarele
în fiecare toamnă cade învins


Păsări de fum

Anduranța noastră la tot ce este posibil
se poate încerca
călătorind incognito cu trenul
ce taie în diagonală câmpia peste care plouă
când orele primăverii sunt
femeile tinere și tăcute întâlnite demult
zărite acum de la fereastra vagonului prin gări
mici unde seara bate ca o inimă
în sălile de așteptare
iar tufele de liliac se scutură
de-a lungul peroanelor ce se termină brusc
și încep maidane, pâlcuri de pădure,
buruieni sălbatice, cătunele abia menționate
în tomuri de sociologie și geografie umană
unde poți privi în față
masca neutră a tot ce nu vrea să se schimbe
când istoria prea rar ne dă dreptate
și păsări de fum se înalță peste lapidarul zilei.


 

joi, 7 iulie 2022

Mihaela Roxana Boboc - poezii

                                                        Poeta citind din volumul „Iubește-l, Anya” 




Chipul iubitei

Gândul s-a întors vulnerabil
ca o scrisoare pe care o lipești la colțuri
după ce o citești de parcă nu ar fi existat
cuvântul
imaginea
chipul iubitei se preface lent în nimic
nu ninge
sărbătorile se apropie de final
ultimele rămășițe de lumină se culeg și
se pun în
cutii
vor tăcea toate
vom redeveni noi înșine
ne vom trezi și nu vom spune bună dimineața
nu vom aștepta răspuns
dar vom ști că undeva ziua începe
fără iubire
poate vom spune noapte bună
dacă nu ne va fura somnul
sau zilele
sau viața asta
am cerut ceva de la tine
și ai râs
neștiind cât mi-a trebuit să scriu
ceva ce nicio femeie n-ar trebui
să ceară vreodată.


Dorul

Mă liniștesc după ce scriu
între salvator și victimă e doar o respirație
pasul pe care îl faci înspre celălalt
te poartă pe un culoar lung
cu fricile aliniate ca niște căpățâni
luminează craniul cuvintelor
înainte să pășești în afara ta
ține garda sus
trosnesc oasele ca o spovedanie ascunsă
la pieptul tău
rolurile se inversează
respirațiile se cufundă una într-alta
o matrioșcă în care viața se cuibărește plăpând
desfac lemnul
până la ultima formă
un embrion de poezie păstrează poziția de
fetus
o moașă așteaptă cu mâinile pregătite
nu deșira poeme
o singură mamă poate naște dorul
călătoresc prin lume cu ranița în spate
călătoresc prin tine
fără popas.


Pariul cu poezia

cu viața dinăuntrul meu
în prag de primăvară
o zambilă roz
înflorește pe birou
curg știrile despre război
panica
agitația
proviziile
banii
toate lucrurile care nu contează
mai puțin sufletul
privește zambila roz
viața dinăuntrul meu
lumina care se răsfrânge tăcut din altar
pariul cu poezia
pierdut înainte de primul asfințit
când strâng la piept iluziile
și le numesc terapii
a doua zi o iau de la capăt
cu viața dinăuntrul meu
poezia care mă alină
la răsărit.


 

Mircea Teculescu - poezii

Poetul citind la Bookfest 2022


ASTǍZI

Astăzi am vorbit
pentru prima dată cu unul ca el,
un om simplu
care m-a întrebat ceva
lipsit de importanţă, dar
contând mult în dorinţa sa de
a-și compune realitatea;
pentru mulţi din cei prezenţi acolo
lumea își arăta într-un fel sfârșitul,
pentru el, trupul
de care fiecare vom avea nevoie,
nu;
astăzi, pe neașteptate,
am putut să zăresc cum
chipul lui Dumnezeu din om
se dezvăluia, părelnic,
într-un gropar;


ADUNAREA

Nu venisem pentru ele;
era o duminică de noiembrie
care ţipa în noi
și fiecare adusese cu sine
multe, destule lacrimi -
toţi eram îmbrăcaţi cu o dragoste;
locul adunării, vechi,
cu pereţi având sfinţii aproape
șterși de timp,
își trăia și el bătrâneţile,
laolaltă cu preotul
și tot mai puţinii enoriași;
slujba a fost scurtă,
nici discursul, cel după datină,
nu a durat mult;
fiecare a trecut prin dreptul
sicriului,
apoi mortul a fost scos
cu picioarele înainte, din biserică;
unchiul fusese un om vesel toată viaţa,
dar acum nu mai zâmbea;
în interior,
așezate în firida din stânga naosului,
cea legată de ferestrele pe unde
lumina înaintează spre altar,
rămâneau fotografiile a două tinere
și câteva glastre cu flori;
le-am mai privit o dată, din ușa locașului,
afară virusul trecea cu o ambulanţă,
și atunci m-am gândit la Nelle Harper Lee,
și romanul ei celebru,
,,Să ucizi o pasăre cântătoare’’,
fără nici un rost;


CUM ARATǍ DRAGOSTEA

O mulţime de candele
cu forme, mărimi, culori diferite,
dar mai ales roșii,
ard așezate pe
mormântul unui sinucigaș,
într-un colţ de cimitir;
așa arată dragostea
pe care fiecare o poartă în piept,
mai multă sau mai puţină,
după cum o lași să te cuprindă
și căreia îi dai foc câteodată,
pentru cineva
care nu a putut să mai ardă;


 

luni, 6 iunie 2022

Felix NICOLAU - Literadura nr. 24

 

 


 

    Este profesor invitat la Universitatea Complutense din Madrid și profesor la Departamentul de Limbi Străine și Comunicare, Universitatea Tehnică de Construcții, București, România.
   A fost profesor invitat la Facultatea de Științe Umaniste, Universitatea Lund, Suedia. Este afiliat Școlii Doctorale de Filologie a Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Și-a susținut doctoratul în Literatură română și comparată în 2003 și este autorul multor cărți de teorie literară și comunicării: Istoria nucleară a culturii. Cuante hermeneutice (2021), Ingen fara på taket / Totul e sub control. Lär dig rumänska / Învaţă limba română (2020). You Are not Alone. Culture and Civilization (2018), Morpheus: from Text to Images. Traduceri intersemiotice (2016), Take the Floor. Comunicare profesională contextualizată teoretic (2014), Comunicare culturală: abordări ale modernității și postmodernității (2014), Comunicare și creativitate. Interpretarea textului contemporan (Communication and Creativity. The Interpretation of Contemporary Text, 2014), Homo Imprudens (2006), Anticanonice (Anticanonicals, 2009), Codul lui Eminescu (Eminescu's Code, 2010) și Estetica inumană: de la Postmodernism la Facebook (The Inhuman Aesthetics: from Postmodernism to Facebook, 2013),
    Volume de poezie și romane: Tandru și rece, Editura Cartea Românească, 2007, Pe mâna femeilor, Editura Cartea Românească, 2007, Kamceatka 4x4, Editura  Vinea, 2015 . Este membru în comitetul editorial al „The Swedish Journal of Romanian Studies”. 
     Domeniile sale de interes sunt studiile de traducere, teoria comunicării, literatura comparată, studiile culturale, studiile de traducere și studiile britanice și americane și studiile românești.

 

Skulle vara

 

finețea vieții evitarea
abordărilor cruciale urgente timp
pentru gym-ul cu uși automate să fie Gerdahallen
 
din Lund lângă universitatea blocată la intrare în fiecare
miercuri de cetățeni sportivi medborgare puși în
alertă de vocea-biciușcă a unei femei emancipate vestiarul în care
lași la intrare ciubotele cam tocite și scâlciate de fapt peste tot lași
ciubotele la intrare în Suedia du gamla du fria Sverige disperarea
marșurile forțate sub ploaie și vânt cum se explică bucile și dor
salii fleșcăiți la despuierea din vestiar adevărul?
Fitnessul nemaivăzut haltere uriașe abia ridicate puternic
trântite bum buuuum important să așezi fiecare
disc disculeț la locul indicat conform culorilor ordine
și disciplină regulile
-s reguli
25% din populație ștampilată în demență vikingi împing
zilnic cărucioare cu 4 copii vikinge de carieră
deplângând în ziarul local calitatea
orgasmului
lume de macadam și prăvălii de
vaccinuri lumea cu uși automate dacă
ai cardul cu cod hej hej

 

 

Astăzi ciupim smochinul

amurg de jazz café
n-o să-ţi vină să crezi dar videopoemul din seara asta
a fost făcut în powerpoint uite în flash n-am lucrat încă
eu acum învăţ de unde
de pe youtube sunt tutoriale poţi învăţa orice chiar
şi cum să faci o bombă cu ceas?
chiar şi cum să faci sex eu însă zic s-o laşi moale
cu flash e prea complicat mai bine învaţă prezi
poţi prelua şi ce ai compus deja în powerpoint
cred că poţi edita şi video în el de imagini nu
mai zic
auzi nevastă câte ai de învăţat bagă mare că în
2017 facem prima ediţie a festivalului cânepii
aşa târziu?
păi 2 ani ia până cresc plantele cine vrea să prindă
metrou’ acu’ trebe să plece la 11 jumătate se-nchide
i-auzi mergem?
nu luăm metroul!
şi sintetizator de ce ţi-ai luat? nu mai bine ataşai o
miniclaviatură la laptop şi nu mai cărai ditai animalu’?
niet! până şi clapele au doar 6 octave faţă de 8 cât
are un pian
ce intră pe-o minitastatură?
una cu taste mici şi multe le-apăsam cu acul sau cu un joystick
mai luăm un vin? mai luăm o să vedem în fotoshop
băi aşa poză fotoshopată ca aia cu tine şi dansatoarele din
bordello! nu-i fotoşopată fată!
atunci cum naiba au ieşit alea aşa urâte?
eu-ţi zic: mai de stânga decât nevastă-mea nu e nimeni
are două mâini stângi!
încă 5 minute până când se-nchide metrou’
n-auzi mă că nu ne-ntoarcem cu metrou’?
aş mai
bea şi eu ceva din carafa lor cu vin roşu dar observ la două
mese distanţă un pahar de şampanie plin cu bere
trebuie să fie o nouă planetă în sistemul nostru solar

 

 

                             

Interviu cu scriitorul Ovidiu Pecican realizat de Camelia Iuliana Radu în Literadura nr 24

 Pe gaura cheii

Treci, nenicule, la scris! Lenevia este plicticoasă



       Ovidiu Pecican, profesor la Facultatea de Studii Europene a Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, doctor în istorie, prozator și eseist.

       A publicat volume de eseuri, studii și monografii istorice: Troia, Veneția, Roma (1998; 2007), Lumea lui Simion Dascălul (1998),  Arpadieni, Angevini, români (2001),  Realități imaginate și ficțiuni adevărate în Evul Mediu românesc (2002), Trecutul istoric și omul Evului Mediu (2002), Hașdeenii. O odisee a receptării (2003), Originile istorice ale regionalismului românesc (2003; ed. a II-a: Regionalism românesc, 2009), B.P. Hasdeu istoric (2004),  Sânge și trandafiri. Cultură ero(t)ică în epoca ștefaniană (2005),  Poarta leilor. Istoriografia tânără din Transilvania. 1990-2005 (2 vol., 2005-2006), Între cruciați și tătari (2006), Istorii intersectate (2007), Ce istorie scriem (2007), Dicționarul celor mai bune cărți de istorie românească (2008), Medievalități (2009), Letopisețul unguresc (2010), Istoria românilor  (2 vol., 2010-2011), Avalon (2011), Pâlnia și burduful (2011), Istoria de sub covor (2013); lucrări de europenistică: Europa, o idee în mers (1997, 1999, 2002, 2004), România și Uniunea Europeană (2000, 2003, 2004), Acasă înseamnă Europa (2003); antologia Europa în gândirea românească interbelică (2008); a îngrijit ediții din Yves Ternon (Statul criminal, 2001), B.P. Hasdeu (Olteneștile, 2002), Geoffroy de Villehardouin (Cucerirea Constantinopolului, 2002), Robert de Clari (Cei care au cucerit Constantinopolul, 2005), Simion Dascălul (Letopisețul Ţărâi Moldovei, 2007), George Coșbuc (Comentarii la Divina Comedie, 2008, împreună cu Laszlo Alexandru). A mai publicat romane (Eu și maimuța mea, 1990; Razzar, 1998, în colaborare cu Alexandru Pecican, premiul Nemira; Imberia, 2006; Bokia, 2011; Arhitecturi mesianice, 2012; Noaptea soarelui răsare, 2014), volume de proză scurtă (Darul acestei veri, 2001, nominalizat la premiile ASPRO pe 2001; Clipuri, 2001; Zilele și nopțile după-amiezei, 2005; Povești de umbră și povești de soare, 2008), teatru (Arta rugii, 2007, editat împreună cu Alexandru Pecican, premiat de filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor), critică literară (Rebel fără pauză, 2004; Puncte de atac, 2006; Sertarul cu cărți, 2007; Reuniunea anuală a cronicilor literare, 2008), poeme (Nord. Moduri de locuire, 2008, viziune grafică Laura Ghinea; Elefanți pe o linie de tramvai, 2018; Filosofii ingenue, 2021, viziune grafică Alexandru Pecican), a antologat un volum de interviuri cu Nicolae Breban (O utopie tangibilă, 1994), a realizat un volum de convorbiri polemice (Vorbind, 2004, împreună cu Gheorghe Grigurcu și Laszlo Alexandru) și a reunit o serie de mese rotunde (Trasee culturale Nord-Sud, 2006). La Editura Polirom a mai publicat romanul Lumea care n-a fost (2018) și a tradus din limba franceză Istorie și cultură istorică în Occidentul medieval de Bernard Guenée (2018).


 

Cum se poate? Profesor universitar, 3 reviste literare „grele„ o emisiune tv, zeci de cărți de istorie, manuale, cursuri, volume de proză, chiar și de poezie, legende, critică de carte, jurnalism cultural. Am omis ceva? Un vârtej de creativitate, mai dormi? Mai respiri?

 La paisprezece ani m-am angajat muncitor (încărcător-descărcător pe o mașină din setul celor ce aprovizionau magazinele alimentare ale orașului), ca să-mi procur bani pentru cărțile râvnite, pe durata unei luni de vacanță. Am repetat figura și în anul următor, a fost bine, dar mi-am dat seama că între livratul mărfii și cărți, ultimele mă atrag mai tare. M-am învățat deci cu micul efort cotidian, cu construcțiile de durată și, de la o vreme, nu m-am mai putut opri. Dar e și multă întâmplare în peisajul ăsta pe care, când îl enumeri așa, simt că mă inhibă. Se tot adună lucrurile, apar șansele, pe urmă dispar, reapar în altă parte... Chiar, cum de s-or fi înmulțit provocările, discursurile? Dorm între șase și opt ore, ca omul, doar că mi-am deplasat orele de somn înspre dimineață, nu sunt un matinal. Cred că obțin timpul necesar pentru că duc o viață destul de predictibilă.

 

Modern sau clasic? Există o viziune de ansamblu a întregii creații scriitoricești? Din afară, te vedem într-un șpagat creator uriaș. Un Iorga contemporan? Acoperind trecutul și prezentul? Despre viitor?

 – Iorga? Hahaha! Compară-l pe un contemporan cu un mare clasic și l-ai ucis în efigie. Niciun Iorga, abia dacă reușesc să încerc să țin pasul cu mine însumi. Dintr-o dată, anii au trecut, privesc la cărțile mele și, unele dintre ele îmi par un preludiu oarecum promițător, întreb când mai apuc – dacă apuc – să le scriu pe alea „importante”, în care să mă  regăsesc mai aproape de integralitatea mea.

 

Care este cea mai iubită carte, din tot ce ați scris? Care este cea mai nouă? Proiecte pentru 2022? Și, de fapt, cum, când scrii? Noaptea sau ziua? Tumultuos sau meticulos?

 – Mereu următoarea. N-am distanțe de volumele terminate de scris, nici măcar după ce apar, pentru că, de fapt, le văd ca mărgelele înșiruite într-o construcție mai amplă, cu o arhitectură variabilă și, parțial, imprevizibilă. Eu n-aș fi putut scrie ca Blaga, treizeci de ani la același sistem, las mereu loc și inspirației, imprevizibilului. De aceea Blaga este uriaș, iar eu sunt un autor provincial insuficient de profilat, probabil. Scriu ziua și noaptea, toată viața m-am antrenat să o pot face la orice oră. Nu e chiar ușor. În orice caz, nu aștept pasiv inspirația. Trag la șaibă, la rindea, ca orice pălmaș al spiritului care vede în artă o muncă și înțelege munca ludic, ca pe o veselă expresie a vocației.

 

Ce face dintr-un om, un scriitor? Ești adeptul muncii sau al inspirației?

 – N-am idee! Păream până-ntr-o vreme un om normal, obișnuit. E drept, pierdeam cam mult vremea cu cărțile și mânuind mașini de scris, laptopuri... Dar există o explicație, nu eram gospodar, nu-mi plăcea să rezolv problemele vieții. Inspirația există și uneori vine, mai ales când nu o chemi. Dar un scriitor care s-ar dori profesionist nu poate paria pe fițe. Vine, nu vine, treci nenicule la scris! Dacă nu ai ceva anume de spus, tradu. Dacă nu poți traduce, comentează, pune mintea și condeiul la treabă. Lenevia este plicticoasă după o vreme...

 

Citim multe titluri de nișă, în opera literară proprie. Despre perioade, subiecte mai puțin cunoscute sau dificile, din istorie și cultură, îmi imaginez că este necesară o muncă titanică de documentare. Timpul fizic este același pentru toți.  Care este secretul? Cum vin ideile?

 – Nu-mi vin, n-am idei. Dialoghez cu cărți, cu autori, cu documente. Acolo e substanța. Viața e prea personală ca să o expui precum o poză pornografică. Firește că nu poți fără ea, dar o presari printre toate cele. Viața e de trăit, nu de scris. O scrii ca să nu o uiți sau ca să o corectezi. În rest, lucrezi cu imaginația și cu inteligența, cu erudiția și cu răbdarea. După care te miri de ce altora le pare complicat și nu te citesc, hahaha...

 

Ce iubești la un scriitor?
Opera, caracterul, longevitatea, frumusețea, consistența? Originalitatea?

 Adecvarea și performanța.

 

Ce sfaturi ai pentru un tânăr scriitor?
Ca organizare a timpului, ca formare, ca mod în care își privește propriul scris? La ce să se raporteze? Sunt necesare relațiile în breaslă, nu sunt?

 – Tinere prieten, încă mai e timp, poți face altceva. Lălăie o manea, sunt instrumente ce fac să nu se observe că nu ai voce. Pictează o chestie oarecare, tot vei găsi un snob să te laude. Nu te vârî în literatură, că e ca în fotbal, toți se pricep mai bine ca tine. Fă ce n-am făcut eu, publică o singură carte (format mic, 72 pagini) și stai în birturi, mergi la festivaluri, aplaudă geniul tuturor. Imposibil să nu izbutești. Tu vei fi cel ce va selecta supermediocrii din generația următoare, care să te acompanieze cu slujuri și să te asasineze pe la spate. Dacă scrii, se observă că ai sau nu ai talent. Nicicum nu e bine. Nu scrie, proclamă-te doar scriitor...

 

Un moment dificil în viață? Aparent fără ieșire? Ce ai făcut? Și cel mai frumos, exploziv, inspirat, plin de fervoare? Au influențat scrisul? L-au blocat? Sau au rămas fără consecințe pe hârtie?

 – Dificil a fost când erau să mă omoare doctorii în spital, sărmanii, printr-o infecție nosocomială. Două operații laparoscopice degeaba. După două luni, eram în pragul  dezastrului. Și, pe urmă, un medic minunat de la Fundeni, care nu m-a văzut și nu mă cunoștea, m-a vindecat prin telefon, cu pastile de o obscenă ieftinătate, în nici o săptămână. Îi sunt etern recunoscător și lui, și prietenului de departe care m-a recomandat specialistului. Cel mai frumos? Când m-am eliberat de gândul că am nevoie de public, de critică, de notorietate și am înțeles că scriu cum pot, fiindcă nu pot altfel, fiindcă mă ajută, mă menține pe linie, îmi dă o coerență și o  consistență personală. N-am mai invitat lumea pe la lansări și nu am suferit că nu vine. Nu am mai așteptat ca familia să mă citească și nu le-am purtat pică acelora care mă iubesc, dar nu vor să mă cunoască mai bine. Am înțeles cât de greu de suportat sunt, oricum. Dacă toate astea m-au influențat? Dar e ceva ce nu ne influențează?

 

Când, cum știi că scrii ceva valoros? La început, la definitivarea manuscrisului? La receptarea publicului, a criticii de specialitate? Primind un premiu?

 Nu știu. Mie îmi pare că tot ce scriu are valoare, altfel n-aș da drumul textului respectiv din mână. Nu-mi bat în rest capul, valoarea cine să mi-o stabilească? Aștept nașterea celor care mă vor citi, datorită epuizării celorlalte subiecte de doctorat. Nici eu, nici ei nu vom înțelege nimic. Nu prea știu nici cum e să primești premii, n-am prea primit. Critica? Cei mai convingători critici mă tac, cum scriu despre mine de bine, pare neverosimil. Dacă sunt prea aspri, sunt nedrepți, nu-mi susțin valoarea. Cei mai nesuferiți sunt cei ce laudă merite imaginare și nu le observă pe cele reale.

 

Un secret neîmpărtășit

 – Sunt destul de aiurit.

 





Literatura, între pandemie și război-Editorial Literadura nr. 24

 



 

Camelia Iuliana Radu

 

În doi ani de restricții pandemice s-a scris mult, dar au lipsit târgurile de carte, lansările de volume și întâlnirile cu cititorii; s-a trăit din rezerva de prestigiu câștigat anterior; au crescut vânzările librăriilor online, dar multe din spațiile reale pentru vânzarea cărții au dat faliment. Statisticile arată, paradoxal, că s-a citit mult mai puțin, în tot acest timp, așa că multe edituri au practicat reducerile de preț la carte. Altele, au preferat să pună autorilor cărțile în brațe și să se spele pe mâini de orice obligație; în condițiile în care autorul și-a plătit, în cele mai multe cazuri, tirajul. 

Scriitorii cu notorietate câștigată înainte de 89, când un tiraj modest de carte era de cel puțin 10 mii de exemplare, beneficiază și acum de ecoul renumelui lor printre cititori. Pentru ei a fost mai simplu. Cu mici excepții, cei publicați în perioada postdecembristă se chinuie și azi cu tiraje mici  (300 de exemplare, în cel mai bun caz), cu notorietate mică (de cele mai multe ori, locală); totul la scară mică, de rezistență; fără a avea contracte cu bibliotecile, cu școlile, cu alte instituții care le-ar putea mări tirajele; scriitorii postdecembriști au preferat autopromovarea pe rețelele de socializare.

Curios este că toți acești scriitori, unii chiar foarte buni, au avut o vizibilitate mai mare în pandemie; fiind inventivi, și-au cucerit cititorii prin persuadare în afara zonei literare; vechea cutumă a scriitorului care tace și așteaptă semnale de la alții - critici, mass-media, recenzori - a sărit în aer. Decesul literar a fost ocolit, arătând cititorilor nu doar opera, ci și calitatea lor umană. Glume, povești de viață, fragmente din noile volume, coperte sugestive, uneori chiar și opinii politice, linkuri către blogurile personale au umplut spațiile Internetului, spre deliciul internauților, spre plictisul altora și spre o nouă considerare a statutului de scriitor. 

Pe de o parte, aceste practici au fost dezavuate de cei care consideră că doar opera trebuie să vorbească; pe de altă parte, datorită lor, scriitorul și-a ameliorat statutul social, el începe să nu mai fie considerat un ciudat, un nebun, un marginal. Iată, scriitorul pregătește masa, are opinii politice, merge la shopping, are copii, frați, surori și bunici, are un serviciu, de cele mai multe ori; el glumește, știe să fie prieten, are nevastă sau soț și, uneori, se ceartă cu autoritățile sau face covid. Are, deci, o viață. În tot acest timp, el scrie la gazetă, are proiecte literare, are tot felul de idei care nu îl lasă să doarmă noaptea, își desăvârșește proiectele, are nostalgii, are dileme, are inspirație și cunoaște tehnici de scris. Hai, că nu e chiar așa de rău! Uneori, se mai înduplecă și câte un cronicar să își amintească de el. Sigur că cest comportament nu garantează o operă de excepție, dar a pus umărul la vizibilitatea asupra acestei bresle, intrată pe ușa din spate în mentalul colectiv.

Ridicându-se, în sfârșit, restricțiile sanitare, lumea literară descoperă că există iar târguri de carte, lansări de volume, cititori vii. Cum era de așteptat, scriitorii au sărit din vizuina lor ca din arc. Doar că, din pandemie, au sărit direct în realitatea războiului. Un război urât, la graniță, fără implicarea directă a românilor pe front, dar cu mult ajutor și cu o problematică nouă pentru societatea românească. Multă empatie firească pentru suferința poporului ucrainean, dar și cu voci răzlețe de cârcotași. Unii poeți s-au grăbit să se „antologheze” în volume colective „despre război”, la nici o lună de la declanșarea acestui eveniment devenit internațional, alții au mai publicat prin reviste diferite creații pe temă dată, dar cea mai bună abordare a fost a celor care au scris eseuri sau articole despre schimbarea realității. Îi aștept pe cei întârziați, pe cei care, instinctiv, respectă în actul de creație perioada de incubare a unui subiect, a unei teme, a unei experiențe de viață. Nu mă grăbesc să trag nicio concluzie, dar pot observa că, deși graba e mare (sau poate tocmai de aceea) există o anume inerție în recuperarea realității, în sensul că activitatea literară se vrea reluată de unde și-a rupt firul obișnuințelor. Nu a apărut încă nicio schimbare de paradigmă în metodologia de promovare sau în modul de gândire a publicării unui volum; despre scriere, stil, voce, imaginar literar, ritmuri poetice e încă prea devreme să vorbim.

Se anunță tot felul de crize, ca urmare a războiului de la granița noastră  estică, unele internaționale, altele pe plan local. Nu știm încă dacă acestea vor încetini avalanșa publicării de creație literară (s-a scumpit hârtia), dacă va determina o autocenzură drastică, dacă se va așterne tăcerea peste multe voci literare sau dacă, râșnița socio-politică va fi ignorată; câte edituri vor dispărea, câte vor deveni mai puternice, câți scriitori vor prefera publicarea virtuală, în detrimentul celei pe hârtie. Deocamdată, ne bucurăm de perioada aceasta de tranziție, ca de un mic desert nostalgic, preparat după o rețetă vintage.