miercuri, 13 ianuarie 2021

Muzica zilelor noastre

 




Să nu uităm saxofonu...

 

 La un an de la moartea stăpânului său, iscusit, Garbis Dedeian. Cunoscut, consacrat, respectat și-n țară, și afară pentru știința interpretativă, virtuozitatea și pasiunea cu care cânta. Socotit un Coltrane autohton, excela indiscutabil în arealul experimental al genului, mai ales. Improviza bogat și fără greș, nuanța subtil, fiind realmente o plăcere să-l ascuți și să te lași învăluit de universul sonor astfel creat...

 Am avut ocazia să-l aud pe viu de câteva ori, încă din tinerețe. Suflând în saxofon cu tărie, finețe, pricepere și originalitate de netăgăduit. Deloc la voia-ntâmplării. C-un simț ritmic vădit, variat concretizat. I-a format pe mulți în domeniu și i-a întovărășit pe scene benefic. A fost un slujitor neclintit al astei muzici nemuritoare, de rang planetar. Păcat că boala l-a răpit devreme, ar fi mai avut de rostit atractiv în graiunotelor cel minunat. Rămân înregistrările și amintirile celor prezenți în sală la cântările sale. Ca oricare om, s-a dus pe ultimudrum, dar va rămâne cu noi neîndoios. Vorba cuiva inspirat, Florian Lungu faimos: viața-i scurtă, jazzuꞌ, lung. Nici că se poate mai potrivită apreciere în cazul de față...

 

                                                                                             Adrian SIMEANU


sursa foto: internet

sâmbătă, 9 ianuarie 2021

Pamfleții de Marțꞌ - Dan Dinu, Editgraph, 2020

 

                                                  



Motto

Marţi : în credinţa populară vine implacabil cu cele 3 ceasuri rele, ghinionul de care nu scapi orice ai face, doar dacă ești președinte și-ți aduce pisica neagră 7 case


Marţ: înfrângere drastică la jocul de table, se mai spune și l-a bătut la fundul gol, i-a dat cu masa-n cap, l-a trimis după țigări, l-a făcut de râsul curcilor

Marte: zeul roman al războiului, supranumit Ulto (Pedepsitorul) și Piter (Tatăl), provenit ironic dintr-un cult agrar, protector al holdelor

 

 

Pre-Cuvântare

sau Cuvânt Înainte (că înainte era mai bine)

Aceasta este o nakazanie, adecă învățătură și certare celor mari și puternici! ... Nakazanie...! Citiți cu voce tare (eu așa am făcut) și vă minunați (mie așa mi s-a întâmplat) cum răsună în ''limba vechilor cazanii'' actual-banalul: ''P.S. Acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare!''. Consacrata formulă care închide, îndeobște, un articol de ziar cu un conținut acid-corosiv, din care opinia autorului răzbate pieziș-pieptiș, un fel de iluzoriu scut menit a-l proteja de ''răzbunarea'' celor vizați, personaje care taie și spănzură la ordinea zilei.

Ordine pe care pamfletarul vine să o tulbure cu zurba lui de vorbe, pe care oricum nu le mai bagă nimeni în seamă. Păi, să stăm strîmb și să judecăm drept, sau viceversa, nu contează, rezultatul e idem: s-au dus vremile când vectorii media erau ''câinii de pază'' ai democrației, ba se împăunau cu a nu știu câta putere în stat! Dar cum virusul scrisului e mai rău decât Covidul, iar cauze nobile precum adus pacea pe pământ și eradicarea foametei sunt apanajul exclusiv al încoronatelor la Miss Universe, măcar să facem haz de necaz! Pe principiul: ''o mască (păi, cum altfel?) râde, o mască plânge'', Ianus Bifrons dixit!

Ridendo castigat mores!, ne sfătoșeau strămoșii - râzând îndreptăm moravurile! Ne mai relaxăm mușchii feței, ne mai luminăm privirea, deși în epoca măștilor purtate cu Ordonanțe Militare nu prea mai are importanță... În ritmul ăsta vom deveni curând niște anonimi, inși fără chip și personalitate, numai bun de încolonat și bătut pas de defilare. Iată un prim argument că este nevoie de pamfletari, cineva trebuie să mai arate ''tristele și vesélele '' din decorul tot mai monoton al cotidianului.

''Veseléle'', apropo, atenție la accent, nu are nicio legătură cu spălatul vaselor, ce a devenit sport național printre bărbați, căsătoriți au ba, în vremi bizare de pandemie, deși unul nu va fi recunoscut asta când s-a dat drumul la terase, răcoroase. Că, vorba ceea, după război mulți viteji se arată la plăcinte, bere și taclale. Vesel, adică voios, ghiduș, năzdrăvan, poznaș, farsor, bufonard... Cât despre ''tristele'', gândul ne-a zburat la Ovidiu (Publius Ovidius Naso), poetul exilat în pustiul Pontului Euxin cel ce-și ofta în ''Tristia'' amarul după iubită și metropolă, după amor și confort. Dacă și-ar mai abate acum pașii (că doar artiștii sunt nemuritori!!) pe la țărmul dacic al Mării Negre și ar auzi cât costă un ''resort'' de 5 stele all inclusive, sigur ar adăuga în titlu - Tristele, Scumpele!

***

Dintre clasicii genului pamfletar i-aș pomeni pe un Mark Twain, Jonathan Swift, Louis Ferdinand Celine, și lista e prea lungă ca să nu nedreptățim pe cineva, iar dintre ''ai noștri'' nu m-aș hazarda la nominalizări, pe aici orgoliile sunt până la Cer și o palmă mai sus... Lăsând glumei rostul ei, m-aș duce la izvoare și aș aminti vitriolanta ''Scrisoare a boierilor râmniceni către Vodă Ștefan'' (cel Mare și Sfânt), în care regăsim spiritul muntean ce a dat cronicari de soi (rău!) și aprigă faimă, tot niște pamfletari in nuce, în esența scrierilor istorice ce dădeau seamă "I pak" despre starea nației, năravuri, port și purtări. Totul spus pe șleau, cu priviri indiscrete prin budoare și saloane, prin piețe și cuhnii, cu luat arborele genealogic la scărmănat precum lâna ce a dat numele unui târg vestit, prin părțile Brăilei, cu o savoare a limbii ce pare coborîtă direct din matca primordială a Vavilonului. Sau uluitoarea ''Istorie Ieroglifică'', un model de satiră cu desfătări lingvistic-enigmistice. În semn de închinare și tribut, am împrumutat limbajul cronicăresc atunci cînd lucrurile păreau să se facă de poveste (vezi: Drăcilă, Docilă şi Somnorilă, basm de adormit naivii, sau Iohaneus Vodă Reînscăunatul, vătaf Drăgnilă Zăbrelitul, Orbilă Mână-Seacă, și de restul norod).

Și nu e neapărat "ridendo castigat mores" leit-motivul pamfletului, poate un alt dicton s-ar potrivi aici: est modus în rebus! Există o măsură în lucruri, o ordine pe care autorul ar dori să o regăsească în prestația eroilor articolelor sale. Dacă ar fi să-i dăm un nume, ar fi ordinea firească a meritocrației, bunului simț, a valorilor pierdute în alienarea omului modern.

Despre pamflet se spune că este o specie de graniță, undeva între literatură și ziaristică, poate mai curând nu "între", ci "spre", pendulând, căutându-se pe sine, luând faptul-divers la trântă și prezentându-l precum în oglinzile de bâlci, deformat, hazliu, dar reconoscibil, identificabil, gata de arătat cu degetul....

Apărute în ziarul "Opinia", majoritatea în format electronic, în funcție de spațiu, publicitate, breaking-news, sau pe Facebook, redactate, trecute prin furcile acribiei pentru a poposi într-o Carte, textelor adunate în prezentul volum li se face oarecum dreptate, după legea lăsată de Moș Gutenberg, bucurându-se de lumina sacră a tiparului.

 


Să vă fie lectura cu folos, să aveți un feedback pozitiv, deși "negativ" este cuvîntul de ordine în pamflet, și în tonalitatea acestor vremi răsucite, încâlcite....

N.B. De ce pamfleții, când pluralul corect este - pamflete? Păi, exact, succesuri! Păi, orice om îi este teamă de-o greșeală... Noi, nu... Păi, cititorii care este... m! Și de ce - "de Marț ' "? Păi, motto... Păi, never say never! Păi, da!

                                                                                                                                            Autorul

 



vineri, 8 ianuarie 2021

Muzica zilelor noastre

 


 

Elvis Aaron Presley

 

       Nu mai e printre noi de ani buni. Da` ne-nsoţeşte mereu cu-a` sale refrene romantice mult. Şi filmele pline de cânt, veselie, culoare. S-a spus că-i regele rock & roll-ului năbădoios, dansant şi melodios. Da-n muzica lui s-aud şi gospel, şi country, şi rumba, şi blues. Ferice-mpletite şi fructuos. Sub semnu` ritmului viu şi provocator. Parcă văd cum dansam altădat` neostoit la ceaiurile adolescenţei. Fetele zburdând acu` graţioase, atrăgătoare, acu` lăsându-se tandru şi cald în braţele noastre nerăbdătoare. Îmi amintesc şi de cozile lungi de la cinema. Când frig suportam să luăm un bilet la zvăpăiatele filme în care juca şi cânta ca un idol. Sunetu` chitarei electrice defel nelipsindu-i, curat şi pregnant. În armonie deplină cu vocea baritonală şi senzuală. În melodii necomplicate, plăcute, aerisit orchestrate. Ce se ascultă cu nesaţ neştirbit, permanent. Proaspete, vibrante şi de neuitat…

       Aşa că astăzi , la opt decenii mai bine de la nașterea sa în Tupelo, îi arătăm aceeaşi preţuire intensă. Cu nostalgie şi mulţumire pentru ce ne-a lăsat moştenire nepieritoare. Vom fi împreună pe veci, sub jurământ meritat şi nesilit asumat…

 

                                                                               Adrian SIMEANU



joi, 17 decembrie 2020

Muzica zilelor noastre


Gabi și Horia...









 ...plecat-au iar prin țară să cânte. Și să-i încânte, cu siguranță, pe tot mai puținii împătimiți de clasic. De Beethoven, mai exact, în cazu` de față. Că tot se-mplini sfertu` de mileniu de la nașterea lui. Norocoasă, sigur, pentru pământeni. Căci Ludwig le-a lăsat ca zestre mulțime de sunete pline de har. Ordonate melodios, armonios, excelent pe portative nemuritoare. Ce stau neclintit, cu maxim folos, pe pupitre oricând și oriunde pe glob...

 Au stat, în ăst Brumărel, și p-ale muzicienilor noștri faimoși. Gabriel Croitoru și Horia Mihail. Care-au tălmăcit iscusit trei sonate ale Marelui Surd. Toate mândre și plăcute auzului cert. Fiindcă-s construite superb și proaspete se țin și-n ziua de azi. Mai cu seamă-n redarea celor menționați chiar în titlu. Oameni pricepuți la claviatură și corzi. Gabi având în posesie o ceteră veche și faină. Cândva, mânuită de însuși Enescu. Ce sună splendid ș-acu`. Croitoru o pune la treabă, de fiece dată, fertil. Și-n astă toamnă, neîndoios. E violonist de soi, neavând componistul omagiat a se plânge cumva. Întrucât minunat i-a redat cele trei creații strălucitoare diamantin...

 A făcut-o din nou, în supertandem, cu Mihail. Pianist de vârf în acest moment, deplin meritat. Sunt prieteni, colegi cu amplu respect pentru note. Colaborează vrednic, rodați, sudați fructuos. O mai spun o dată: pe lume-s veniți pentru-așa ceva. În sală am fost și mă pun chezaș pentru ce afirm. Mi-au bucurat sufletu` mult și-am uitat norocos de covid. Le voi fi aproape cât se va putea, convins mie-n sută că nu voi greși. Poate, și voi cititori ai tabletei, la fel...

 

                                                                                                  Adrian SIMEANU


foto internet




 

marți, 15 decembrie 2020

Mihaela Roxana Boboc - Lampioane de vată de zahăr - proză scurtă


„pe cerul ca un carusel         

pe cerul ca o Golgotă

dăm drumul cuvintelor”


Î


ngânam versurile, fără să-mi dau seama. Alex mă privea cu expresia aceea pe care o cunoșteam atât de bine. Nici aprobare, nici dezaprobare. O ironie subtil mascată sub platoșa curiozității.

- Așadar, azi ești poetă? m-a întrebat cu un glas ușor grav. Să știu cum să-ți vorbesc.

- Ce relevanță are? îi întorc imediat întrebarea. Sunt cine sunt. Ieri, azi, mâine – tot atâtea secvențe posibile ale aceluiași stăpân.

- Aha, carevasăzică, recunoști că te stăpânește. În sfârșit, aruncă el spre mine un zâmbet triumfător.

- Te naști poet. Poezia nu este o devenire. Este ceea ce este. De nediscutat, de neargumentat. În plus, este un stăpân credincios, îi întorc eu zâmbetul și mă îndepărtez de fereastră.

Mă enervau și mă amuzau, deopotrivă, aceste discuții, cu jumătate de gură. Nu lăsam să se vadă, nu voiam să îi ofer vreo satisfacție. Dar el știa. Știa mereu pe ce butoane să apese.

Trecuseră trei ani de când aflasem că îl iubesc. De altfel, era cel mai nesuferit bărbat întâlnit în cei treizeci și opt de ani, de când alunecam în lumea aceasta. Nimic nu ar fi anunțat pasiunea care îmi stăpânea cele mai intime simțiri. Nimic. Îmi semăna, pe cât de mult nu-mi doream să recunosc. O fire dificilă, schimbătoare și atipică.

A fost prea târziu să dau înapoi în fața evidenței. El și-a dat seama înaintea mea ce simt. Aș fi vrut să-i urlu că nu e adevărat. Că se înșală, că îmi induce o idee complet falsă și fără fundament. Am rămas, în schimb, pe gânduri și am început să mă bâlbâi. Am pus vina pe poezie și pe starea mea artistică.

Cum că îl proiectasem greșit într-un loc doar al meu, la care nimeni nu mai avusese acces până atunci. Și aveam să-l scot, fie și cu cleștele de acolo. El a râs, oh, cum a râs, cu vocea aceea puternică, a râs și mi-a urat succes.

Am ajuns aproape împleticindu-mă acasă în seara aceea. Inima îmi bubuia în piept, fusesem descoperită și nu știam cum să reacționez.

El n-a făcut ulterior nimic. Niciun pas în vreo direcție, erau acele discuții despre poezie, presărate pe alocuri cu umor. Și atât. Știam că simte la fel. Pur și simplu știam.

În seara aceasta este festival de muzică la Brașov. În Centrul Vechi, în frumoasa Piață a Sfatului, scaunele albe stau distanțate conform măsurilor anti-Covid 19. Om și mască, laolaltă, om și albul din spatele retinei.

Sunt cazată la o pensiune rustică, camera spațioasă dar intimă îmi aduce aminte de acasă. De două zile pictez neîntrerupt și din când în când, scriu.

Azi Alex ajunge în oraș. Am vorbit să ieșim împreună, să ne bucurăm de festival și de weekend. Să ne enervăm reciproc, așa cum numai noi suntem în stare. Când el va vorbi despre inutilitatea măștii și eu îi voi spune despre statisticile seci, iar el se va enerva că sunt făcături, și adevărul este altul. Va face cuta aceea orizontală între ochi și va scăpăra furie, eu voi reacționa, ca întotdeauna, numindu-l conspiraționist. El se va ridica, nervos, și mă va lăsa vorbind, iar eu voi mări pasul să-l ajung, schimbând subiectul. Pentru că totuși, e început de toamnă. E cântec și în pântec se simte viața. El se va opri, la un moment dat și va spune o glumă, care să șteargă discuția anterioară. Este același nesuferit pe care îl iubesc și pe care îl strâng vizual în brațe, chiar dacă rareori îl ating. Și atunci, ca prin întâmplare.

Mâinile noastre nu cunosc alinare, gurile noastre nu cunosc sărutul, trupurile noastre nu cunosc astâmpăr.

Așa a fost să fie. Să ne fi întâlnit, deja cunoscându-ne, fără a mai fi nevoie de etichete. Al meu, a lui, a cuiva. Am fi ars, ca o văpaie, am fi mistuit și ultimul dor. Am fi fost împreună un trup de care te dezbraci și pe care îl dai uitării și te scuturi. Așa suntem două suflete, absolut îndrăgostite unul de celălalt, care vom trece prin viață separat. Pentru a nu ne răni prezența, preferăm absența.

Ce este absența? Când sufletul vine înaintea trupului și își ia partea sa de adevăr, dar ce este adevărul? Cine este Adevărul?

Meditez de ceva timp, în timp ce mă pregătesc pentru plecarea spre festival. Retușez machiajul, aplic ceva ruj și zâmbesc oglinzii cu generozitate. Mașina lui este în fața pensiunii. Un claxon scurt, după care mă grăbesc, să nu mă aștepte.

Zâmbesc în continuare în timp ce ne salutăm și începem discuția despre orice.

Ajungem în Piața Sfatului, plină ochi. Om și mască. Nu, n-am început acea discuție, dar va urma. Îi simt deja neastâmpărul și nemulțumirea. Din modul în care se uită de jur-împrejur, și oftează.

Nu spune nimic totuși, ne ocupăm un loc pe scaunele albe și curând, muzica începe să pătrundă liniștea. Două ore de răgaz și neliniște, de zâmbete furate și chicoteli, între melodii.

Vreau de ceva timp să-i spun că nu-l mai aștept. Că în lumea mea nu mai este loc de îndoială. De lucruri spuse și făcute pe jumătate. Ceva mă oprește, însă. Nu poate fi vorba despre teamă. Am ajuns deja cu gândul dincolo de această stare atât de familiară. Zilele care se succed monoton, ritmul lor cadențat, apoi hăul care se cască și înghite totul în jur. Casele, copiii, părinții, amintirile. De undeva, dintr-o cutie neagră, plânge copilul cu traumă de abandon. Cel pe care l-ai lăsat singur și ai plecat la sticla ta cu vodcă, negare și rușine. Copilul nemângâiat, copilul visător, copilul fără copilărie.

Mă uit la el cum se bucură. Văd copilul din el, pe care l-aș ocroti, până la epuizare. Văd libertatea și spiritul pus pe șotii, mă văd și nu știu cum să îi dau drumul.

Așa că nu spun nimic, merg doar de-a lungul Străzii După Ziduri, după încheierea concertului. Este început de toamnă și de-a lungul râului, pașii noștri răsună pe asfalt. Se oprește deodată și scoate, de nicăieri, un lampion. Vom face precum în poemul tău. Cum era? Lampioane din vată de zahăr... Pe cerul ca un carusel /  pe cerul ca o Golgotă / dăm drumul cuvintelor, adaug eu, cu emoție în glas. El ignoră privirea mea, se concentrează pe aprinderea lampionului și îi reușește. Lumina alb-gălbuie chiar seamănă cu o vată de zahăr, concluzionez eu, urmărind zarea care devine, pentru o clipă, poezie. El mă privește, în sfârșit, și mă trage în brațe, spre sărutul care ne unește gurile, în miez de septembrie.

Ia ce știe că e al lui, ia din mine și nu pune nimic în loc, mă gândesc mai târziu. Eu voi pune totul la loc, ca și când n-ar fi fost. Poem după poem. Acuarelă după acuarelă. Tu, ia promisiunile care nu se țin, ia iubirea care nu se dăruiește, ci doar este!

- Așadar, azi ești poetă? aud din nou vocea care mă răscolește.

- Sunt, dragul meu, sunt.


 

Bucuria lecturii la o cafea - Mioara Băluță - Frunze sub un ștergător de parbriz

 Un glob de pus în bradul literar













Într-un brad literar, unul dintre globurile pe care le-aș pune să strălucească în bucuria iernii

ar fi volumul poetei Mioara Băluță - Frunze sub un ștergător de parbriz, editura Rovimed, 2020.

Prefața  este semnată de Dan Bogdan Hanu.

O carte de citit, de sorbit odată cu înghițituri mici de cafea/ ceai,   nu doar în dimineți de iarnă.


din volum:

***

ne naștem cu dorința de a merge.
trăim cu o imensă foame de a fi.
dacă ne-am opri
am rămâne unii în fața celorlalți
cuprinzând cu privirea
labirintice prăpăstii.
câteodată cerul
și trecerea vânturilor.
altădată lacuri imense
    munți
        aproape invizibili.

aer tremurat
sub granițele lumii.


***

iarba a crescut.
sunetul ei a trecut
prin ferestre...

ne-au spus că zeii noștri
au îmbătrânit. ne-au spus că nu
ne putem împotrivi. că lupta trebuie
dusă cu mănuși. cu măști și cuvinte
împrăștiate ca muniție. ave maria!

m-am rugat pentru liniște
cu liniștea la tâmplă.
ape negre au venit 
să-mi încerce pragul.

aș fi vrut
să-mi sfărâm cubul. aș fi vrut să pot opri
căderea unei singure frunze pe zăpadă
într-o noapte
în care nu era nimeni prin preajmă.


Mulțumesc autoarei pentru acest frumos cadou de sărbători!

„iarba a crescut.
sunetul ei a trecut
prin ferestre...” 

memorabile versuri.


Teo Cabel