Literadura nr 36/2025

Mihaela Roxana Boboc - Pastila de timp

 

Hristos a înviat, îmi strigă dimineața! Adevărat a înviat, îi răspund pentru ultima oară, înainte să-mi mut lumina pe marginea altui râu. Nicio poezie nu s-a scris aici, niciun vers nu a străbătut zarea. Nu știu dacă va curge dor în acest exil auto-impus. Până la urmă, totul a rămas o constantă, o rană care nu se închide dar nici nu putrezește.

*

Privesc căușul palmelor tale, cum cerul și-alintă vrăbiile în nisip. Nu te rătăci, presar cuvintele acestea sărace, poate într-o zi vei aprinde cu ele vreascuri în mijlocul furtunii. În jurul focului stând, să crezi că iubirea se aprinde pentru a se stinge, apoi se reaprinde indiferent de locul în care stai. Lumină din lumină!

*

Trei ceasuri în care tu priveghezi iar eu dorm, în care eu dorm și tu curgi din pleoapele mele. Între noi, minutele se ascund și umblă șchioape de sens.

Între noi, respirațiile domoale se alungesc după pătura dimineții. E încă noapte, și tu dormi. Tu dormi când eu respir prin pielea arămie a singurătății.

*

Timpul, o mănușă ale cărei degete lungi mă ating. Timpul, îngerul surd la orice dorință de a te opri. Poezia mea va trăi mai mult decât mine. Va trăi din noi.

*

Tu mă ridici dintr-o moarte care nu înseamnă nimic. Tu mă ridici dintr-o viață pe care nu scrie nimic. Și prinsă între cer și pământ, ca toți asemenea mie, respirăm anaerob. Respirăm în salturi de lumină.

*

Și inima mea crede iar în iubire, ca-ntr-o molimă fără leac. Crede în copilul fără copilărie și din om în om, acuarelele se împrăștie pe câmpia ca o părere. Ca o fugă de înger, un roi neîntrerupt de gând - sufletul, tace a veșnicie.

*

Nu m-am gândit niciodată la mine ca la o colecționară de povești. Poate sunt. Sau poate între atâtea femei, povestea uneia devine prelungirea alteia și din vis în vis, din pierdere în pierdere, lumea lor devine lumea mea și ceva din lumea mea migrează în cuvinte, spre voi.

*

Pun o virgulă în care să încapă tot. Așteptarea este o păpușă stricată, doar ochii rămân deschiși spre cer. Trupul devine o corabie fără vâsle. Busola luminează din piept, acolo unde câteva grame cântăresc tot mai mult.

Camelia Iuliana Radu - grupaj dedicat lui Mihai Eminescu

După Eminescu

Mă privesc pe hârtie

nu ești născută din soarele și umbra mea

dintr-o inimă creată azi, îi spun arătării

în schimb

o oglindă lustruită și netedă

a prins o imagine împrumutată din cărți

dublând-o. Sub pielea de grafit zăresc

un bărbat romantic de care sunt îndrăgostită.

Îi port umbrele reflectate, râsul, fruntea uriașă

îngrijorarea din privire, patima

unele absențe gravate pe față. Răbdarea.

Marginile mele se estompează

forma mea începe să se estompeze și ea

pierdută în portretul pe care l-a afișat

negru pe alb, scrisul meu lăbărțat.

O artă imitativă a naturii

o pânză pictată mă schimbă

cu fiecare culoare împrumutată

direct de la tine.

Tânjesc să sparg suprafața rece și limpede

să găsesc eliberarea.

Tu

un martor tăcut captiv harului tău

ești vocea care mă ridică din ce în ce mai sus

și mă întreb dacă

dincolo de strălucirea sticloasă

am văzut măcar o sclipire a propriei mele reflexii.

O ghicitoare pe care trebuie să o rezolv

Caut indicii în pauze, în ton,

vreau adevărul să îl trăiesc.

Degete timide ating paginile spre tine

timpul nu trece. Se fofilează.

Mă scufund în detalii, în nuanțe, în umbre gânditoare

plecate din biografia ta cu pași de pisică

pe străzi nevăzute, prin timpurile de azi.

Nesocotită

urmez urmele tale

nu-mi pasă de limite sau de teamă

doar de parfumul tău pe care îl caut de ani și ani.

Am o impresie vagă de fragment arheologic

al unei lumi de argint neatinsă vreodată.

De ar fi să rămân captivă în galeria istoriei

aș alege să trăiesc doar în prezentul tău.

În fiecare fotografie te găsesc

tot mai mult

în biografiile scrise de alții ești necunoscut.

Când te citesc

Locuiesc pe coloana vertebrală a unei balene

o creastă gri pe imensitatea oceanului respiră

într-un balet singuratic. Niciun pământ la vedere

sunt pe o insulă care respiră

exist

pe o mască de argint.

Sub soarele coborât într-o pată de foc

suntem două singurătăți departe de casă

într-un leagăn adânc și larg de ape

în care dorm secrete și se ascund povești.

Sunt nesemnificativă pe carapacea vie

o pasageră ferecată în vraja oceanului

și

în timp ce bătrânul cetaceu

se scufundă în negrul de cerneală

tot mai adânc

eu mă agăț strâns fără să mă întorc

adâncurile și murmurul se joacă în urechea mea.

 

Alexandra Iulia ZECHERU - Mâna scriitorului

 

Premiul Revistei Literadura la concursul „O mamă, dulce mamă!” ediția a IV-a, 2025, a fost decernat de către Mihaela Roxana Boboc, senior editor al revistei, elevei Alexandra Iulia Zecheru, clasa a IX-a H, Colegiul Național „Bogdan Petriceicu Hasdeu, Buzău, pentru proza scurtă „Cerceii mamei”.

Mâna scriitorului

Mâna scriitorului e veșnic încordată. Poartă cu ea vibrația celor mai ascunse trăiri. Mâna lui e transpirată, căci, prin intermediul ei, gândul vrea să capete formă, în timp ce ideea încearcă să găsească termenii care o definesc. Iar omul caută să-și descrie cât mai expresiv, sugestiv și precis sentimentul. Între minte și hârtie stau mâna și stiloul. Între suflet și cuvinte stau penița și cerneala. În palmă se află emoția care vrea să primească un nume.

Scriitorul e un om ciudat. Dacă nu e ciudat, e privit ca un ciudat. El e un om care observă, care simte emoția mult mai intens decât ceilalți, care învață multe trăind și înțelege fapte diverse uitându-se la alții cum trăiesc. Uneori, e timid și retras, căci niciodată nu va putea spune verbal ceea ce transmite în scris. Are aspirații, vede dincolo de gesturi și cuvinte și își dorește ca și cititorii operelor sale să vadă dincolo de text, să înțeleagă rolul nespus al unui personaj. Probabil scrie pentru că îi place să citească. Totodată, ar vrea să facă ce face, la prima vedere, un scriitor: să-și imagineze o poveste și să o spună cu cuvinte frumoase. Dar, dacă scriitorul ar face numai atât, ar fi mult mai mulți oameni ai cuvântului scris în lume.

A compune nu înseamnă a te așeza la birou și a spune: „Muză, vino și ajută-mă să fac un text reușit!”. Inspirația creatoare se așteaptă ore, zile, poate chiar ani! Nu numai că se așteaptă, ci se și caută. Se caută în jur, în natură, în sclipirea din ochi a oamenilor, în muzică, în alte cărți, în întâmplări auzite și, mai ales, în noi înșine. Romancierul nu este scriitor doar când ia stiloul în mână. El este scriitor tot timpul, oriunde s-ar duce și poartă cu el această menire sau osândă. N-are voie să privească cu indiferență un fapt divers, căci nu știe niciodată unde se ascunde inspirația mult căutată. Este atent la fiecare mișcare din jurul său, la atitudinea oamenilor, la tonul vocii, la portretul fizic. Redă pe hârtie multe din cele ce le vede, se gândește la ele și mai mult, dar altora le vorbește mai puțin, întrucât nu e convins că ei vor înțelege ceea ce el a văzut cu ochiul liber, iar un roman trebuie să conțină și lucruri pe care nu le-a spus cu voce tare.

Se gândește mult la ce și cum să scrie, fiecare cuvânt având pentru el semnificații profunde. Mihail Sebastian povestea în jurnalul său cum a petrecut câteva ore gândindu-se la un singur cuvânt, neștiind care ar fi mai potrivit pentru a reda ce vrea el să transmită. El scria la unul dintre romanele sale, iar câteva ore din perioada în care a scris în ziua respectivă s-a gândit la ce cuvânt să folosească, acel termen putând fi, ulterior, trecut cu vederea de cititori, foarte puțini înțelegând taina cuvântului. De aceea, această vocație poate fi frustrantă. Înăuntrul lui poate fi furtună, iar din afară, pentru trecători, pare că e soare...

Scriitorul poate fi un om neînțeles, care scrie cu degetele degerate și nu este apreciat pentru simplul și mărețul fapt că dă grai gândurilor avute de toți și nespuse de nimeni. Nu-l întreabă nimeni dacă a mâncat azi, dacă e obosit, dacă are căldură în casă sau haine adecvate anotimpului ploios. Ca să scrii, ai nevoie de curajul de a spune lucrurilor pe nume, de a vorbi și despre lucrurile care dor sau de a aborda subiecte dificile. Dar, prima condiție a unei opere bine scrise, după cum spunea Tudor Vianu în conferințele radiofonice despre cum se scrie o carte, este ca autorul să aibă ceva de spus. Trebuie să vină cu ceva nou, inedit, original, ceva ce nu s-a mai spus. Iar pentru aceasta el are nevoie de acea inspirație mult dorită, așteptată și căutată pretutindeni.

Pe lângă ideile autentice aduse de unii scriitori, suntem surprinși de emoția intensă pe care reușesc să o transmită și ne întrebăm de unde apare. Atunci, stau, mă gândesc și ajung la concluzia că a existat cineva în spatele cărții, o persoană care a avut un puternic impact emoțional asupra romancierului și i-a influențat semnificativ modul de a scrie. Eu cred că fiecare personaj are ceva dintr-o ființă umană, cum fiecare om are ceva dintr-un erou de roman. Când un autor construiește un personaj feminin complex, cu trăiri intense, care iubește profund și pe care îl descrie frumos, cu candoare și metafore, îmi place să cred că acea fată a existat în viața autorului și a reprezentat idealul său feminin. De asemenea, consider că, la momentul când scria despre acel personaj, era îndrăgostit de cea după care crease protagonista. Altfel, mi-e greu să-mi explic emoția intensă a personajului și romantismul cu care era descris.

Curios lucru este că, pe lângă scriitorii care transmit acele sentimente profunde, există autori care nu sensibilizează cititorul și nu-i stârnesc nicio emoție. În astfel de momente, am impresia că au fost obligați să compună, că nu știu în ce constă făurirea unui roman și că nu scriu din suflet pentru suflet. Din peniță curge emoția. Dacă nu curge emoția, curge culoare, doar culoare...

Un autor bun e acela care te face și pe tine să scrii. Vrei să le aduci altora stările pe care scriitorul tău preferat ți le-a dat ție: bucurie, tristețe, satisfacție, regret, speranță, deznădejde. El te determină să subliniezi cu creionul rânduri întregi din cartea lui, să te semnezi în dreptul fragmentelor care îți plac, să memorezi frazele și replicile care te fac să spui: „Ce frumos!”. Ajungi să iubești cititul și să îndrăgești scrisul, întrucât, pentru ca tu să citești, cineva trebuie să scrie. De aceea, încerci și tu să scrii, având ca model un autor căruia îi furi puțin din stil, un altul de la care iei emoția, altul de la care înveți să redai cursiv întâmplările. Dar autorul care te influențează cel mai mult ești tu însuți, cu propriile tale trăiri și experiențe.

Așa cred că începe scrisul pentru majoritatea, din dorința de a ajunge măcar la jumătatea nivelului la care se află scriitorul preferat. Dar după? Mai târziu ce îi motivează pe oameni să scrie? De ce se ridică din pat cu gândul la un nou text? De ce cugetă ore în șir la idei, la personaje, la acțiune? Ce le place în a concepe o carte care nu se știe dacă va avea succes? Cred că și autorii se întreabă de ce scriu și nu știu ce să-și răspundă.

Pe gaura cheii - interviu realizat de Camelia Iuliana Radu cu Mihai Vieru

Să trăiești cum ai scrie,

să scrii cum ai trăi

MIHAI VIERU

Poet, eseist. Asistent universitar.

Data naşterii: 27 iulie 1974.

Studii: 1993-1997 - Facultatea de Litere şi

Ştiinţe din cadrul Universităţii de Petrol şi Gaze, Ploieşti, secţia Română Engleză;

1995-1999 Facultatea de Litere şi Ştiinţe, din cadrul aceleiaşi universităţi, secţia Engleză – Franceză; 1998 – The Advanced English Language and Literature course, Saint Andrews University, Scotland;

2003-2005 masterat în Civilizaţie europeană, Universitatea Oradea;

2006-2009 doctorand pe literatura română contemporană, Ion Stratan. Perimetre de exprimare ale generaţiei ꞌ80. Lirica lui Ion Stratan; 2010 – dr. în literatură română contemporană.

Activitatea: 1998-1999 profesor la Liceul Al. I. Cuza, Ploiesti; 2002-2006 preparator titular la catedra de actorie a Facultăţii de Muzică, Universitatea Oradea; 2002 – martie 2003 asistent de producţie TVS. Debut cu poezie în „Suplimentul cultural al Informaţiei de Prahova”, octombrie 2000. Colaborează la revistele: „Familia”, „Tomis”, „Vatra”, „Tribuna”, „Feedback”. Din 2006 prezent în revista literară virtuală „Tiuk” (www.tiuk.reea.net) cronică de întâmpinare, poeme, anchete literare. Membru al Uniunii Scriitorilor din 2013.

Cărţi publicate: Thermidor@Ketamidor, Editura Bibliotecii Judeţene „Gh. Şincai” Oradea, Editura Revistei Familia, 2003/ Leul greu, Editura Brumar, Timişoara, 2005/ Hai Ku Miki, Editura Brumar, 2007/ Shinobi, Editura Brumar, 2008/ Aer în iarbă, Editura Casa de Pariuri Literare, 2012/ Hotel Sud No 2, Editura Aureo, Oradea 2017, Oradea, Imagini posibile – Proze, Ion Stratan – Monografie, Editura Muzeului Național al Literaturii române 2016

Lucrări colective:

Boema delirului lucid, Colocviul Tinerilor Scriitori, 2006 (volum colectiv)

Literatura tînără, ShiNoBi, Colocviul Tinerilor Scriitori, editia a II-a, Cluj, 2007

Lucrări universitare: 1999 „John Fowles – The Pastiche”/ 1997 „Puncte manieriste de reper in peisajul literaturii occidentale/ 1996 „Marivaux – comme interface du roman post-modernist”/ 1995 „Rituri şamanice în Oltenia”/ 1995 „Unirea tuturor registrelor simbolului şarpelui”;/ - 1994 Etnologie, mitologie și folclor „Mandala – Îngeri Simetrici”;/ (Lucrări susţinute pe parcursul studiilor universitare şi prezentate la Radio România Cultural, 1994-1995

Camelia Iuliana Radu: 1 Este imposibil să mai găsesc o carte de a ta în librăriile online, la toate volumele tale scrie stoc epuizat. Poezia ta are un succes teribil, cum reușești aceasta performanță? Ai un secret? Faci publicitate? Cărui public te adresezi? De ce crezi că ești atât de iubit ca poet? Ești poetul născut de generația lui care scrie pentru generația lui, identificat ca Voce a generației sale?

Mihai Vieru: Nici eu nu mi le mai găsesc. Parcă se topește tot. Dar cam așa funcționează și viața. Acum nu știu cât de succes este, dar m-am spus pe mine și o mulțime de gânduri. Fie conflictuale, fie armonioase. Sincer, m-ar fi pieptănat să apară în manualul de clasa a XII-a mai degrabă, decât să fie

stoc epuizat. Dar e o chestiune de orgoliu mai degrabă decât de economie, să zic așa. Trăiesc poezia la maxim. Acesta este un secret important. Să poți să trăiești ceea ce te scrie și te definește ca ființă. Să trăiești cum ai scrie, să scrii cum ai trăi. M-aș feri de cuvântul „succes”. Ce va fi fiind asta în ce privește poezia. Una este să iei toate evenimentele din viața ta „în piept, la puterea a zecea”, vorba poetului Traian T Coșovei, alta să ai abilitatea de a le converti în scris frumos, în formule magice ale frumuseții, după cum spunea Giambatista Marino, și alta să te bucuri că intră în vorba și simțirea oamenilor.

Sunt ceea ce Mrs Jane Broadie ar numi „A girl with an impression”, ceea ce mă califică pentru ornament publicitar pe două picioare. Romanul lui Muriel Spark a fost chiar și ecranizat cândva, după 1965. Nu îmi iese foarte bine discreția, ci numai delicatețea și tandrețea, mai nou, mai ales că mă bântuie un daemonium meridiani la care nu mă așteptam să mă mai tăvălească așa de tare.

Îmi place să cred că sunt iubit pentru că îmi place să creez punți între oameni diferiți ca stare socială, ca model de gândire, între trăirea propriu-zisă ca limbaj și limba de expresie românească. Cu o vorbă a poetului Sorin DespoT: „Miki este iubibil!” Nu știu cum este exact. Iubesc sindromul iubirii, legea iubirii. Mi se pare cel mai firesc și ușor lucru din lume. Și aici nu mă refer la dragoste, ca un sentiment de patimă, ci la orice s-a putea încadra din punct de vedere canonic religios în „fapt de iubire”! Sunt onorat să fac parte din generația 2000 sau MM, cum o mai răsfățăm noi. Sunt scriitori foarte buni toți. Și foarte mulți! Sunt o bucurie și o uimire pentru mine. Îi iubesc pe toți!!! îmi amintesc o fază faină. Se ocupa Vasile Leac de experimentul Săvârșin. Citeam pe tren din primele două ediții și nu reușeam să mă desprind. De câte ori se termina câte un ciclu al vreunui autor de ai noștri, rămâneam cu un gol în inimă, ca după stâlpul de telecabină. Sunt oameni care îmi luminează fața. Vorba unui poet prieten: „Când se luminează, mă luminez”. Cât sunt de voce în generație nu pot să spun,

dar cu siguranță aș menționa cel puțin vreo

treizeci înaintea mea. Mă bucură că se scrie literatură foarte bună și ei, adică noi, mai avem

de spus câte ceva înainte să trecem „into that

good night”.

Camelia Iuliana Radu 2 Ești definit de critica literară ca fiind douămiist, tu ce poți spune despre poezia ta? Te întreb pentru că nu ai o scriitură tot timpul rece, plus ca imaginația mă duce adesea spre poezia onirică.

Mihai Vieru: Poezia mea este una ermetică ca sens, nu și stilistic, însă. Cu referințe livrești, cu trimiteri, cu multe co-respunderi, con-versii de ad-

versități și mereu cu trimiteri spre misterii. Așa mă răzbun eu pe dracul, pentru că sunt un om slab, problematic. Mă fascinează visul, reveria. Diriginta mea, doamna profesoară de limba și literatura Română, Gabriela Marinescu a văzut asta de la bun început. Mi-a zis: „Când vei fi mare, vei folosi substanțe, pentru că îți place starea, nu băutura în sine” Ceea ce s-a și întâmplat, înainte de a începe să scriu. Scrisul este o explozie, este o exteriorizare, o spunere de sine, dar, hei, ce spun eu platitudinile astea? E indefinibil. Imaginația are un loc foarte special, dar ca și consumul oniricelor sau psihedelicelor nu are valoare în sine, dacă nu ai și o bibliotecă citită în spate! Și iar mă duce gândul la un slogan al lui Sorin DespoT: „Bă, da tu cărți citești?”

Camelia Iuliana Radu 3 Cum scrii? Unde scrii? Ce te inspiră? Și de ce scrii? Ai un ritual personal, ai tabieturile tale, cum vine inspirația la tine? Și, de fapt, ești un poet de inspirație sau unul de construcție a poemului? Te inspiră muzica, pictura? Sau? 

Mihai Vieru: Peste tot! Pe unde apuc. De obicei scrisul vine când sunt singur. Când merg pe stradă, când se limpezesc evenimentele, când încetează viața dinamică și timpul reflexiv își intră în drepturi. Nu pot scrie pe telefon, mă inhibă. Cei din MM- plus reușesc cu succes chestia asta. Sunt un poet de inspirație. Construcția este un algoritm care rulează pe fundal. 

Camelia Iuliana Radu 4: Hotărăști în poem un centru metaforic sau ideatic sau poezia curge? Ce te interesează mai mult la o poezie? Atmosfera, emoția ta, starea momentului, construcția, ce anume? Te interesează cum te percep cititorii?

 

Mihai Vieru: Ce pot să îți spun este că nu scriu pentru cititori, cât pentru a delesta din mine gânduri care iau forma poetică. Atmosfera contează. Enorm. Construcția, după câte ți-am spus, este un algoritm care lucrează în fundal.

Momentele sunt un prezent continuu. 

Camelia Iuliana Radu: 5 Cum te-ai hotărât să scrii poezie? Când? Care a fost momentul declanșator al poeziei? Ai avut un mentor literar? Poezia cui te-a influențat? Ce poet îți place azi, dintre cei care au fost? Dar dintre cei care sunt contemporanii tăi?

Mihai Vieru: Târziu. M-a durut Bacovia și m-a durut Nichita. Pe tata l-a durut Ștefan Augustin Doinaș. El și-a dorit foarte mult o fată. Fata mea s-a născut de ziua lui Augustin Doinaș. Săvârșitu-s-a.

Camelia Iuliana Radu 6 Te-ai schimbat ca poet? Ești consecvent începuturilor tale în poezie? Te vezi ca un poet al stilului sau îți place sa inovezi? Mihai Vieru: Un poet nu are cum să manierizeze. Un volum se schimbă de la unul la altul. Așa trebuie. Nu am cum să fiu consecvent unde nu trebuie consecință în scris!!! M-am schimbat ca om, nu ca poet! Am o familie frumoasă și o tristețe plină de tristeți!!!

Camelia Iuliana Radu 7 Care este relația ta cu mediul literar? Ai prieteni poeți? Participi la evenimente? Mihai Vieru: Îi iubesc pe toți, iubesc Sudul, pentru că am crescut acolo. Iubesc Ardealul, pentru că am ajuns acolo, Moldova, deși minunată și leagănul bunicilor mei, nu mă are în inimă și îmi e trist. Particip când pot la evenimente. Cel mai recent, la Institutul Blecher, din ziua alegerilor. Pentru că îmi e dor de ai mei! Nesfârșit!

Camelia Iuliana Radu: 8 Ce înseamnă dragostea pentru tine, Mihai? 

Mihai Vieru: Nu știu! Știu numai iubirea! Îl

întrebi pe Miki sau o întrebi pe Micah? 

Camelia Iuliana Radu 9 Poți să divulgi un secret despre tine? 

Mihai Vieru: Vorba lui Johnny Bravo: Mister, I have 2 words for you: No!

Despre ... Mihai Vieru

Subiectul poetic este încărcat de solicitudine şi de mărinimie faţă de tot ceea ce freamătă: discursul lui Mihai Vieru reînvie într-un sens demisticizat un franciscanism pe care-l crezusem

pierdut M.V. e un pictor impresionist care preferă să lucreze cu instrumentele unui artizan de limbaj, manierismul lui se subţiază şi se îngroaşă nu după mode, tehnici sau scheme prestabilite, ci în ritmul în care sîngele îi scaldă inima aşa de încăpătoare. Vieru este, cred, cel mai

stănescian poet 2000-ist, înrudit fiind, de asemenea cu cel mai valoros urmaş al lui Nichita Stănescu şi poetul cel mai devotat în superbia afişată şi în opulenţa metaforei pe care a cultivat-o,

Ion Stratan. Mihai Vieru e un spirit întotdeauna impresionabil şi întotdeauna sensibil, iar poezia sa construieşte fără să şi-o propună în mod explicit o imagine transfigurată a realităţii, pe care o îmblînzeşte făcînd-o

nu doar suportabilă, ci spectaculară

(adică plină de culori şi ritmuri ameţitoare) de aici şi excesele imposibil de ignorat ale acestei poezii, dar ce ar fi pînă la urmă lumea lui ShiNoBi fără excese şi exaltări?”

(Claudiu Komartin, Poezie şi Exaltare,

„Tomis”, martie, 2009)

Poezia de aici, oricât şi-ar schimba machiajul de la un ciclu la altul, nu e pentru neiniţiaţi. Proiectul modernist rămâne în picioare, chiar şi în varianta lui soft, postmodernistă.

(Felix Nicolau, Ozon filtrat nemilos,

„Arca”, nr. 1-2-3/ 2013)

 

Premiul Revistei Literadura - Alexandra Iulia Zecheru - Ediția a IV-a a Concursului de creație „O, mamă, dulce mamă!”

 Premiul Revistei Literadura a fost decernat de către Mihaela Roxana Boboc, senior editor al revistei, elevei  Alexandra Iulia Zecheru, clasa a IX-a H, Colegiul Național „Bogdan Petriceicu Hașdeu, Buzău.

Cerceii mamei

   

   Întotdeauna mi-am dorit să port cerceii mamei. Pentru că nu puteam să-mi schimb culoarea părului, a ochilor, forma buzelor, îmi doream să port cerceii ei. Măcar cerceii m-ar fi făcut să semăn cu ea. Mereu m-am întrebat cu cine semănăm atunci când nu semănăm cu nimeni.

De ce părul meu e ca o pagină de carte veche, îngălbenită, aspră și al ei e negru, atât de negru că ai zice că noaptea a vrut să ațipească în buclele ei mari? De ce ochii mei căprui sunt mai închiși decât ai ei? Mi-ar fi plăcut ca un amestec de caramel și cafea să-și găsească rostul în irisul meu.

Cu aceste gânduri în minte m-a găsit mama când a venit de la serviciu.

    – Vrei să facem o plimbare prin parc? mă întreabă.

    Am dat din cap că da, cugetând la câtă energie și putere are mama mea. După 10 ore de muncă ea zâmbea și era dornică să meargă pe străzile reci. Eu când vin de la școală, după 6 ore, nu după 10, mă simt extenuată și abia aștept să mă întind în pat. Nu știu cum fac, dar vin mereu ciufulită, cu o figură ștearsă, fără vlagă. Dar mama, care mai și gătește după serviciu sau face cumpărături, are de fiecare dată un chip senin și privirea-i luminoasă aduce puțină bucurie și în sufletul celor care nu mai zâmbesc.

    – Mă lași să port cerceii tăi în parc?

    –Nu, ți-i voi da mai târziu. Și eu îi am de la mama mea. Cu siguranță îi vei purta și tu. Doar ai răbdare să mai crești.

    Aș fi vrut să-i spun că voiam să-i iau cerceii ca să semăn mai mult cu ea. Poate dacă cerceii ei ar sta în urechile mele aș fi și eu mai caldă, mai generoasă. Aș zâmbi mai mult. Negreșit aș fi mult mai frumoasă.

    Și în parc mama nu înceta să mă surprindă. Ce pas domol avea, cât de liniștită mergea și de ce grație se bucura fiecare mișcare a ei! Eu sunt mereu grăbită, înaintez cu pași mari și stau tot timpul puțin cocoșată. Dar mama știa că o plimbare se face fără să te uiți la ceas sau la vârful pantofilor. Ea urmărea zborul păsărilor, asculta foșnetul frunzelor, admira culorile copacilor și formele norilor. Ea continua să viseze, deși viața a încercat de multe ori să o trezească la realitatea dură. Eu cred că visul moare odată cu copilăria. Chiar dacă îmi place să mă consider un copil mai mare, îmi dau seama că nu am știut niciodată să visez. Nu mi s-a spus niciodată să nu visez, dar nimeni nu mi-a explicat cum să-mi las gândul să cutreiere printre nori.

    În crângul adormit am avut ocazia de a vedea și alte mame împreună cu copiii lor. Ei, în comparație cu mine, chiar erau copii. Unii abia învățau să meargă. Făceau cinci pași și cădeau, dar mamele îi ridicau. Mai făceau trei pași și iar cădeau. Mamele îi ridicau din nou. Pe mame cine le ridică atunci când cad?

    Ele par veșnic neobosite, dar poate că au și ele nevoie de o pauză. Ele ne ascultă mereu, ne ajută cu un sfat, ne înțeleg când nimeni nu o face și ne sunt alături necondiționat. Dar lângă ele cine stă când au febră? Lor cine le încălzește mâncarea? Cine le învelește noaptea? Mă înfioară ideea că ar putea exista o lume fără mame, fără aceste ființe atât de puternice care au atât de multă răbdare. Se spune că fiicele își întrec mamele în toate, însă mereu mi s-a părut că mama e mai frumoasă decât mine. Are ochii mult mai pătrunzători, ageri, expresivi. Cred că sinceritatea le dă ochilor frumusețea. Sau poate empatia. Sau poate intensitatea trăirilor care se revarsă în ei. De aceea, n-am să-mi iert privirea. Poate că nu-mi pot schimba culoarea sau forma ochilor, dar aș putea privi lumea cu mai multă căldură și duioșie, să culeg ingenuitatea din ai mamei și să o aștern printre genele mele. Dar ochii reprezintă oglinda sufletului. Iar în inima mea nu este așa de mult soare ca în a mamei...

    La câteva săptămâni după plimbarea noastră în parc, mama m-a anunțat că trebuie să facă o intervenție chirurgicală. M-am speriat foarte tare, am simțit cum se strânge ceva în mine și cred că în ziua aceea am avut cei mai expresivi ochi. Se adunase prea multă emoție înăuntrul meu care avea nevoie să curgă. Ea avea nevoie să curgă, iar eu să mă eliberez de acel sentiment neplăcut de teamă și suferință. Așa că am plâns. Deși știam că ar trebui ca totul să fie bine, prin minte îmi treceau tot felul de scenarii întunecate cu final sumbru.

    Emoția a devenit și mai puternică în clipa în care am găsit cutiuța cu cerceii ei cu un bilet lângă. „Să ai curaj și încredere că ziua de mâine va fi mai bună. Să porți cerceii mei. Au să-ți poarte noroc”. Întotdeauna am vrut să port cerceii mamei. Dar acum aveam nevoie de prezența ei, nu de cercei. Totuși, i-am pus în urechi și m-am privit în oglindă. Mi s-a părut instant că sunt mai frumoasă. Parcă începeam să semăn cu mama. Nu știu dacă mă făceau și mai norocoasă, dacă puteau să-mi schimbe destinul, dar măcar aduceau puțină lumină pe chipul meu posomorât.

    Poate ca cerceii au făcut ca operația să decurgă bine și ca mama să se întoarcă acasă peste zece zile. Deși adoram acei cercei de aur, am vrut să-i înapoiez mamei la venirea ei. Ea a refuzat, spunându-mi că par mai optimistă cu ei în urechi. Nici nu aveam cum să nu fiu, căci mi s-a luat o piatră de pe inimă când am văzut-o. Nimic nu se compară cu fericirea de a te cuibări la pieptul mamei și de a fi recunoscător că o poți îmbrățișa când vrei. Întotdeauna mi-am dorit să port cerceii mamei.

Literadura nr 35/Martie/ 2025