Supremaţia logosului
Rodul unor îndelungi gestaţii în care autorul a cunoscut sau, mai mult
decât atât, a fost direct implicat, dând relief ferm unor „exerciţii” de
introspecţie şi, deopotrivă, perspectivă asupra lumii, Ştefan Iovan dă în „A
doua cădere în Paradis – despre cuvânt şi nume în vremuri neprielnice pentru
comunicare” (Ed. MAD Linotype, 2021) măsura supremă a unei rostiri
dincolo de imaginarul cu care operează majoritatea cercetătorilor. Pentru că,
aşa după cum mărturiseşte, „abordează cuvântul în care locuim ca parte a
Creaţiei, textul în sine resimţindu-se însă de formaţia cuiva care are exerciţiul
filologic şi pledează pe această cale pentru identitate”
În paleta ideatică, instrument pe care Ştefan Iovan îl îndrăgeşte, logosul
este reflexul tutelar al puterii divine, al forţei de gândire şi de creaţie, care
defineşte în fond sensul iniţiatic al chemării programate. Nimic nu se produce întâmplător în viziunea
acestui autor înzestrat cu un pătrunzător spirit, care ţinteşte numai către profunzimi, adică spre acele
zone mai puţin cunoscute sau cercetate, dar de o mare forţă cognitivă.
În accepţia lui Ştefan Iovan vorba, ca vehicul al comunicării şi deci al cunoaşterii nu are nimic
colectiv, numai limba fiind comună. De altfel, lingvistica a fascinat mai înainte de toate creatori de
mare forţă, analiza limbii aducând în impresionanta sferă a comunicării interpretări dintre cele mai
diverse şi spectaculoase.
Un gânditor adevărat nu poate fi încadrat în tipare rigide. Nu putem rupe cuvântul de formă.
Se pot crea alte limbi dar tot pe baza cuvintelor, de aceea multe experimente, cel puţin în domeniul
literaturii, chiar dacă au dominat un timp, au eşuat. Cazul textualismului care nu a abordat decât o
situaţie statică, momentană a formei, când de fapt aceste componente sunt într-o mişcare şi dezvoltare
perpetue.
Pentru a fi mai convingător autorul simte nevoia să releve faptul că a înţelege limpede
irealitatea spaţiului şi timpului, faptul că aceste concepte, numai aparent abstracte, sunt în fond limite
ale propriei noastre forţe de înţelegere. Spaţiul şi timpul pe care îl percepe individul sunt infinit mai
mici în comparaţie cu marele infinit şi infinit mai mari în comparaţie cu raţionamentele.
De remarcat la Ştefan Iovan eleganţa discursului interpretativ, în special după separarea
limbilor, la Babilon, o primă exegeză în opinia cronicarului (D.I. Dincă) asupra acestor evenimente
care au marcat devenirea gândirii din Antichitate. Evoluţia spre conturarea mai multor limbi, în fond
extinderea teritoriului comunicării, pare a fi „secretul unui început lingvistic, autorul prin «A doua
cădere în Paradis» făcând un demers fascinant pentru a desemna diversitatea lingvistică, inaugurând
prin acceptarea despărţirii apelor de Babilon, naşterea omului social.”
Semnul devine cheia în care descifrăm sensul lumii, evoluţia limbajului relevând forţa cuvântului ca
vehicul al comunicării, indiferent de spaţii geografice sau de categoriile şi conceptele cu care se
operează. Tăcerea poate fi, ca la Iov, o categorie sau concept al cunoaşterii în descifrarea sensurilor
existenţiale. Prin extensie, tăcerea ca o categorie fundamentală care defineşte însăşi existenţa
individului, raţiunea lui de a fi.
Gândim şi chiar rostim: de ce forţa divină nu ne spune prin cuvinte ceea ce vrea de la noi? Dar
uităm că numai noi, oamenii, vorbim prin cuvinte inexacte, insuficiente, unilaterale. Divinitatea, sunt
convins, operează cu alt limbaj, alt mijloc de transmitere a voinţei sale. Acest mijloc poate fi întreaga
viaţa a lumii exterioare şi tot ceea ce a acumulat existenţa în sufletul nostru.
Numai o simplă lectură a sumarului cărţii este în sensul celor afirmate mai sus revelatoare.
„Diversitatea ca pedeapsă divină. Sau aruncarea adevărului în exil; Semina verbi. Sau viaţa ca o nuntă
fără sfârşit; Creanţa ideală. Sau despre eroarea care ne tulbură destinul; Rebecca. Sau mitologia
feminităţii etc.” Şi un Jurnal (atipic) de autor – „Despre interpretare; Pelerin la biserica Sf. Silvestru;
Amintiri despre Saint-John Perse, Michel Foucoult, Amintiri despre George Steiner.” Se detaşează
pregnant „Turnul Babel. Amestecarea limbilor; Seminţia lui Sem; Saint-John Perse”.
Conceptele sunt pentru Ştefan Iovan nu instrumente cu care încearcă sau cu care îşi construieşte
discursul ideatic, ci norme clare prin care se autodefineşte procesul existenţial şi, mai ales, cel al
cunoaşterii. Fineţea observaţiilor, acurateţea ideilor, asocierile pe care le produce plasând o serie de
evenimente din evoluţia omenirii în teritoriul lingvistic, deci al comunicării şi cuvântului, fac din
această carte una de referinţă în gândirea contemporană. Ştefan Iovan poate fi aşezat în galeria unor
exegeţi de talia lui Petru Creţia, Ioan Petru Culianu, Constantin Noica.
