Literadura nr. 40 -10 ani de Literadura

 

Revista Literadura nr 39/ Martie/ 2026

Dan D. GÎRJOABĂ - poezii

                                                      

I. În pragul tăcerii

E o liniște în văzduh ca o rugă de copil adormit.
Zăpada cade ca o lumină ce-și caută rădăcina.
În mine, gândurile se rotesc ca îngerii în jurul unei icoane nevăzute.
Și simt cum timpul nu mai curge, ci se închină.
În această clipă, Fiul se naște iar — nu în Betleem,
ci în umbra fiecărui suflet ce a uitat să creadă.
Pământul respiră în genunchi,
iar cerul își deschide coasta pentru a primi lumina.
Știu, Doamne, că Taina nu se poate înțelege,
ci doar trăi,
ca o rană dulce în inima care s-a lăsat răstignită de dor.
În pragul Crăciunului, tot ce e viu
devine rugăciune.

II. Despre gândul care se roagă

Gândul omului e o flacără prinsă între două suflări:
una de lut, alta de Duh.
În ajunul Nașterii, flacăra se face stea
și caută Pruncul din noi.
Uneori credința e doar un pas făcut pe zăpadă,
care nu lasă urmă — dar încălzește.
Mă gândesc la Magii care nu știau unde merg,
dar știau Către Cine.
Și-mi dau seama că tot ce e adevărat se naște în neștiință,
în acel loc dintre întuneric și har,
unde sufletul tace și învață să asculte.
Acolo, în adânc, Crăciunul nu e o sărbătoare,
ci o taină de respirație între om și Dumnezeu.
O singură bătaie de inimă —
și veșnicia se face trup.

III. Noaptea care luminează

E noapte.
Dar noaptea aceasta nu e a întunericului.
E o noapte care arde dinăuntru,
ca un tăciune sub cenușa lumii.
Mă plimb prin tăcerea ei ca printr-un templu de abur.
Simt cum stelele sunt doar gânduri
ale lui Dumnezeu despre om.
Și fiecare suflet e o icoană care încearcă să-și amintească
cum arată chipul ce a fost zidit din lumină.
În ieslea minții mele,
cugetele se pleacă,
și, pentru o clipă, înțeleg:
nu omul se naște în lume,
ci lumea se naște iarăși în om,
de fiecare dată când Hristos intră în el.
Atunci și moartea tace,
și cerul se deschide ca o rană vindecată.

IV. Cuvântul care se face suflet

La început a fost Cuvântul,
dar nimeni nu știe că la sfârșit tot El rămâne.
Toate gândurile noastre sunt ecouri ale acelui început,
bucăți de Logos rătăcite în labirintul trupului.
De Crăciun, Cuvântul nu doar vorbește,
El se întrupează în tăcerea care învăluie pruncul.
El coboară până în frica noastră,
și o face lumină.
El se atinge de rana omului
și o numește dragoste.
Și în clipa aceea,
gândurile nu mai caută sensul,
ci devin rugăciune.
Pentru că numai atunci înțelegi:
credința nu e o idee,
ci o naștere perpetuă a lui Dumnezeu în om

Camelia Iuliana RADU - Jucării vintage pentru o viață întoarsă pe dos

Jucării vintage pentru o viață întoarsă pe dos

Târgurile de carte se succed, pentru că scriitorii își onorează promisiunile cu orice sacrificiu. Fie ele exagerate. Fie ele amânate. Storși de puteri, uneori se topesc de parcă nici nu ar fi fost. Rămâne un vraf de cărți în urma lor și nu se știe unde vor ajunge. Sau vin la târg să își prezinte cel mai nou volum. Încă respiră, încă își fac datoria, deși cititorii par că nu prea mai sunt interesați de cărți. Nici măcar de cele premiate cu Nobel. Editurile traduc mult, e mai sigur, iar poeții deja se gândesc la tiraje foarte mici pentru anul viitor. Cititorii încă mai vin la târgurile de carte, pentru a fi informați - zic ei; și se comportă ca în anii 90. Cumpără cărți de specialitate – eventual, cărți pentru copii, de Crăciun și de Paște, și cam atât. Buget de familie mic. Salariul pare că a intrat la apă, presat de inflație. Totul a devenit deodată foarte scump. Acum un an, cu banii dați azi pe o carte, puteai cumpăra două volume de beletristică. Ce va fi la anul nici nu ne mai gândim. Să ajungem noi la anul! - aud în spatele meu o voce de bărbat tânăr care deja a început să învețe că pe meleagurile mioritice ori nu găsești ce cauți ori, dacă găsești, are preț prea mare.

Altceva? A, da! Se oprește apa. Se oprește curentul, scoatem de la naftalină rețetele de criză ale bunicii, o luăm înapoi, în timp, ne rostogolim repede, printre politrucii ineficienți (și de o parte și de alta). Printre pensiile speciale fără sfârșit; ne iese figura asta, pentru că între ei și noi, Groapa Marianelor e tot mai adâncă. Dar hei, unii încă își aduc amintesc de vremurile ghetoului comunist, așa că nu mor caii când vor câinii, vom reuși, vom fi strălucitori, veseli, bășcălioși (poate vom citi mai multe cărți?). Le vom lua de la ofertă, unde prețul este mai apropiat de bugetul alocat sărbătorilor acestui sfârșit de an. Vorba lui Vasilache, salariul meu nu-i gumilastic, așa că va fi nevoie să fim creativi. Cât de creativi? Punem sub brad jucării din lemn, luate de prin târgurile de vechituri? Oferim cadou cărți bune de la anticariat? De ce nu? Mi se pare atât de fain să îți găsești volumul de poezii la anticariat, intrat în circuitul lecturilor populare! Cineva a considerat că merită să îl dea mai departe? E de-a dreptul frumos! Probabil, începând de anul viitor, tot mai mulți vor opta pentru varianta publicării online. Nu doar cei tineri, chiar și cei înveterați în viciul scrisului. Viața merge mai departe. Sau nu...

Între timp, un tânăr și talentat poet (autor și de romane, artist vizual cu multe premii primite în ”putredul Occident”), a plecat dintre noi. Fără preaviz, s-a stins pur și simplu. Avea 42 de ani. Stabilit în Franța, tată a doi copii minunați (rodul unei iubiri împărtășite, totale), Dan Ciupureanu trăia sub o mare presiune. Materială și de imagine. Tristețea că era ignorat de confrați, mulți dintre ei invidioși, alții la fel de săraci, geniali și ignorați ca și el. Venise în țară, într-o mică vacanță, la prietenul lui Damian, retras și el pe jumătate la marginea unei păduri, unde și-a împlinit visul de a trăi într-o casă mare, într-un univers interbelic, creat chiar de el, în acel stil eclectic atât de drag românilor colecționari din toate timpurile. Ca în Scrinul negru. Doi fugari din ciudatul urban al acestor ani, vorbind despre literatură, făcând filozofie, bucurându-se de prietenii patrupezi ai gazdei, gătind, bucurându-se haiducește de micul foc, făcut în curtea prietenului său, scriind pe Facebook (și exemplificând cu fotografii entuziaste) că este, se simte, pentru o clipă, eliberat, fericit. Și totuși, în acel paradis temporar, inima lui Dan a încetat să bată. Ca un fulg de nea topit în palma destinului. Ca o boare care trece, până să te lămurești, a fugit. Dan Ciupureanu avea, pe lângă talentul uriaș, un detector de minciuni în privirea ca de ciocolată, depistând tot ce nu este autentic, fals, devenind incomod. Pentru o săptămână, timpul s-a oprit în loc, oferindu-i fericire, eliberare, pace. Inima lui a vrut să rămână acolo, în acea fericire. Și nu este singurul. Anul acesta, Moartea iubește arta.

La mulți ani, poetei Victoria MILESCU! Multă sănătate și bucurii!

Podul de cuvinte

Înaintezi încet printre lucrurile
adunate de-a lungul anilor
abia pășești printre ploi, uragane
zăpezi de cristal, năluci
am să te ajut să mai faci un pas-doi, uite
îți iau din drum pomul cu jucării
suicidul ratat, dau brânci munților de nebunii
în fluviul în care înoată piranha
gonesc veverițele din scorbura minții
îmblânzitorul de inimi sfărâmate
goeleta cu marfă de contrabandă
în pânzele ei suflă fluturii cap-de-mort
vânez tigrul siberian, pasărea bocitoare
dau la o parte aerul cu țepi
îți iau din cale și culorile cerului
să nu te ademenească atunci
când vei face primul pas
pe podul cuvintelor carnivore, cu gheare și colți
îți las o stea, să nu te rătăcești
ține privirea sus, către ea
ai grijă să nu o stingi respirând prea adânc.

Am pariat pe tine

Îngerul nu a mai venit azi
ieri mi-a reproșat, întristat:
nu-mi place cum te porţi cu versurile
pe care ţi le dictez
nu le transcrii corect, te grăbești
nu le oferi finalul care să detoneze turnul
cu păsări adormite
te oprești și le pui palma pe gură
tocmai când încep să rostească adevărul
amplu, sonor, nu reziști
sub biciul de plumb al cuvintelor
am crezut că eşti de cursă lungă
odată am pariat pe tine
dar tu oboseşti ca orice om, renunţi uşor,
cedezi la primul foc de avertisment
pleci cu prietenii în croaziere, pe căi neumblate
pleci oriîncotro vezi cu ochii
eu vreau să rămâi aici, cu mine, pironit
pe crucea de lemn de scris
te plângi că îţi iau aerul, sângele
că îţi storc ultimii ani din viaţă
dar viaţa ta sunt eu
iar versurile sunt zilele tale.

Literadura nr 38/Decembrie/2025-La mulți ani! Sărbători fericite!

Muzica zilelor noastre - Adrian Simneanu

 

 

                                                                     Mircea Tiberian

Marinela Chelaru

Se duc artiștii noștri unu’  după altu’

  Doi dintre ei, recent. Sexagenara Marinela Chelaru de la grupul bucureștean de divertisment umoristic predecembrist VOUĂ. Ba și după. Binecunoscut și apreciat din plin ani la rând. Când lumea umplea sălile la spectacolele sale cu tâlc, descrețindu-și frunțile în existența dificilă a vremii…

  Al doilea, mai important poate în epoca în care jazzul a luat avânt și-n România cum se cuvine, este Mircea Tiberian. Profesor la UNMB, școlindu-i temeinic pe mulți într-ale ăstui gen plin de ritm și culoare. A încetat din viață înt-o cameră de hotel din Galați, după spectacol, lăsându-ne cu regretu-n suflet că de-acum încolo nu-i vom mai fi auditori live. Spre a ne lăsa cuceriți de improvizațiile lui originale bogate și atractive la maximum…

  A fost (și rămâne, desigur) un clăpar exemplar. Mare iubitor într-ale muzicii ăștia vioaie preponderent. Nu lipsită însă de lirism când e cazuꞌ. Compozitor ingenios. Orchestrator chibzuit. Priceput pe claviatură, care lasă în urma-i o moștenire sonoră redutabilă…

  A fost găsit mort într-o sâmbătă dimineața. A doua zi, duminică, la Filarmonica Pitești avu loc o seară de jazz. Cu trioul de profil și-ai săi invitați. Aceștia din urmă fiind vocalista Viorica Pintilie și saxofonistu Cătălin Milea. Ea, de peste Prut, actualmente bucureșteancă. El, membru al Big-bandului Radio. Cunoscut dinainte de pandemie, eu mergând adesea la concertele trupei. Atrăgându-mă cu precădere. Pentru virtuozitatea sa instrumentală. N-am revăzut cu plăcere și-am stat de vorbă după. Despre ce-a fost și ce-o mai fi. E simpatic și merită a mai veni p-aci. Ca, de altfel, și alți colegi din trupa Capitalei. Echipa locală avându-i azi în componență pe Gabi Matei, proaspăt baterist, Alexandru Iordache, același ghitarist bass fondator și nu în ultimuꞌ rând piteșteanu' la origini Petrică Andrei, renumit pianist în materie. Au interpretat între altele, drept omagiu binemeritat, „Pasărea măiastră”, piesă de top a ilustrului dispărut. Adio, Marinela, adio, Mircea, nu vă vom uita!

 

                                                                               Adrian SIMEANU      

Sursa foto: Internet