Yigru Zeltil (Florin Ionescu) - Elemente de poetică și versificație contemporană.

 

       (I - Direcții dominante)

 

            În afară de „Teoria și practica literaturii”, acel suport de curs al regretatului poet și profesor optzecist Alexandru Mușina, nu prea există volume, și nici site-uri, care să adune la un loc resursele potrivite pentru o persoană care ar dori să citească și să scrie poezie într-o manieră contemporană sau alta, fără privilegiul de a se fi născut sau de a fi ajuns printre cercurile scenei literare actuale, cu gregaritatea și politicile ei în măsură să-i îndepărteze pe cei mai lipsiți de motivație interioară și, mai ales, persistență.

              Diaspora nu dispune de asemenea cercuri, iar cele mai multe persoane care le-ar fi putut forma ajung fie să publice în română pentru publicul din România și Republica Moldova, fie să se adapteze limbii și circuitelor literare ale țărilor adoptive, cu școlile lor de scriere creativă, rezidențe și premii care alcătuiesc o lume mult mai funcțională, dar și mai competitivă. Chiar și manifestările de la noi din țară nu se datorează decât posibilităților câtorva oameni mai interconectați – o „infrastructură” fragilă și existentă nu de mult timp, ce reușește să umple un gol instituțional numai în câteva dintre orașele mari.

            Cu excepția poeziei „noului ruralism” (Anatol Grosu, Matei Hutopila, Ștefan Ivas, Marius Aldea sau, mai recent, Ovidiu Baron – majoritatea din Republica Moldova, unde, din motive istorice, încă se citește mai multă literatură și există mai multă expunere la autori contemporani), sunt slab reprezentate mediul rural și urbanul mic, ori orașele fără o impunătoare tradiție universitară și literară. Penuria bibliotecilor și a puținelor librării încă existente completează peisajul acestei degradări accentuate față de anii ‘90, când presa literară încă avea mai multă circulație și prestigiu, iar în provincie încă apăreau cenacluri și grupări literare ambițioase. Ce se întâmplă la centru nemaifiind un reper pentru toți, cei mai mulți fac alegeri modeste sau optează pentru o formulă cât mai comercială, mizând pe gradul foarte redus de cultură poetică. (În plus, noua critică vine mai mult dinspre studiile culturale, sociologie, antropologie, punând accent pe dimensiunea documentară a literaturii și pe experiența de viață a autorilor, neglijând aproape cu totul cea livrescă.)

          În realitate, nu toți oamenii prezintă personalități accentuate. Individuația este un proces anevoios și multe persoane reușesc să funcționeze în societate fără să ajungă la capătul ei… Ceea ce nu explică de ce poezia încă are în societate o imagine distorsionată, fiind privită fie ca un lucru „frumos”, dar redus la convenție, fie ca o activitate neserioasă sau un hobby pe jumătate rușinos. Poate cauza principală este reprezentată de sistemul educațional și de profesorii care perpetuează poezia ca tradiție rigidă, cu modele poetice care aproape imposibil să mai fie egalate, dar care, paradoxal, sunt văzute ca fiind, numai ele, demne de imitație. Sau, mai curând, modul de viață al oamenilor, mai decuplați de la „galaxia Gutenberg” decât acum câteva decenii. Câștigarea unui trai sau menținerea sa reprezintă automat mai puțin timp disponibil, care tinde să fie alocat odihnei, divertismentului sau procrastinării.

            Revenind la poezie și la situația ei de azi de la noi, remarc un dublu versant. Pe de o parte, apar după 1990 tot mai multe volume de poezie folclorică, dialectală (aromână, graiul bănățean) sau neotradiționalistă, pe lângă nenumăratele rafturi de poezie neoromantică sau neoclasică datorate, nu de puține ori, tocmai unei alfabetizări precare. Dar, oricât de numeroși ar fi fost autorii de sonete și rondeluri, forma prevalentă a fost una în versuri albe, fără rimă, care permite un imagism puternic cu eforturi relativ mici: haiku, sub pretextul căruia s-au produs (și auto-tradus) mini-pasteluri pe bandă rulantă.

            Pe de altă parte, centrul poeziei actuale, în cea mai mare parte, a fost ocupat de apelul la limbajul vernacular, de zi cu zi și nu tocmai îngrijit, și la formulele poeziei narative, în parte sub influența poeziei americane, în parte pe fondul unei tradiții firave care îi cuprinde, de exemplu, pe Geo Dumitrescu, Petre Stoica sau Mircea Ivănescu (la care ar fi trebuit să fie adăugați și poeții bănățeni de limbă germană traduși în antologia „Vînt potrivit pînă la tare”); dar, desigur, generația lui Mircea Cărtărescu este cea care a contribuit la această schimbare. În mod paradoxal, această generație a avut parte de unii dintre cei mai cultivați scriitori, dar cu o fascinație față de „autenticitate” și de „coborârea poeziei în stradă” care, cum s-ar spune, vor deschide cutia Pandorei pentru generația primilor lor studenți, „douămiiștii” ce vor căuta, într-un anumit context socio-cultural și politico-economic, să aplice aceste principii până la ultimele consecințe.

            La sfârșitul anilor ‘90, într-un moment în care se publicau numeroase antologii masive din poezia română de la origini până în prezent și în care manieriști moderni precum Șerban Foarță sau mai liricul Emil Brumaru, avangardiștii istorici ori cei mai experimentali dintre contemporani au avut parte de recuperări spectaculoase, cu puțin timp înainte ca Alexandru Mușina să demareze primul masterat centrat pe „scrierea creatoare”, are loc un seism ale cărui replici se fac resimțite până azi: „Manifestul anarhist” al lui Dumitru Crudu și Marius Ianuș, care lansează mișcarea fracturistă.

            Aceștia și-au declarat fățiș disprețul față de profesorii lor, de ceea ce ei reprezintă și de manevrele lor din acel moment (de altfel, curând după aceea, în programa școlară vor fi incluși Cărtărescu și noțiunea de postmodernism); au refuzat violent atât premisele teoriei literare structuraliste (precum distincția dintre autorul concret, autorul abstract și eul poetic), cât și noțiunea de „scriere creatoare”, echivalată cu meșteșugul, poezia „făcută”, adică aflată la o distanță de limbajul vernacular și de problemele actualității, pe care le considerau prea presante pentru a justifica ironia postmodernă. Nu întâmplător, îi adresau o injurie și istoricului Fukuiama, care era în vogă cu ideea de sfârșit al istoriei în urma căderii comunismului – iar pentru ei nici istoria literaturii nu se încheiase.

            Premisa lor era că „un poet nu trebuie să lucreze doar la nivelul tehnicilor de scriitură, ci, în primul rând, la perfecționarea (legăturii cu) stărilor psihice/sufletești, în sensul intensității trăirii și capacității de receptare a lor. Pentru a ajunge la asta, poetul trebuie să se pună veșnic în ipostaze extreme”, deoarece „nu poți să determini nașterea unei stări fără să ai experiența ei sau măcar experiențe apropiate”. În ultimă instanță, o înțelegere radicală a noțiunii de autenticitate, pe urmele transgresivului Geo Bogza sau pe cele ale lui Camil Petrescu, dar și aproape o reducere a literaturii la non-ficțiune și documentar. Ambițiile lor erau existențiale: „Poezia fracturistă este una dintre cele mai atroce forme de artă. Te consumă infinit” (ceea ce amintește de complexul vampiric sau de tip Meșterul Manole de la Marin Mincu: „legea necruțătoare a textualizării este următoarea: un text nu poate exista decât în măsura în care își nimicește propriul autor”...).

            De aici va veni și sintagma „literatură de consum”, a cărui semnificație însă va ajunge să însemne altceva. În poezie și poate mai ales în proză, mai mulți se vor întrece în a produce cărți care să devină de „cult”, manifestări contraculturale emblematice precum cele americane. Printre ei pare să fi fost răspândită convingerea că masa de cititori care s-ar fi pulverizat după 1989, chipurile din pricina optzeciștilor și nu din cauza ascensiunii divertismentului și a schimbării modului de viață al oamenilor într-un alt cadru economic, s-ar întoarce la literatură – prin literatura lor… –, atâta timp cât scriitura lor este autentică și de nedespărțit de persoana autorului lor.

            Revenind la „Manifestul anarhist”, anexa lui Dumitru Crudu includea o poetică interesantă, ulterior urmată mai mult sau mai puțin fidel. Deși aparent paradoxal, Crudu polemizează cu poeții optzeciști care se folosesc de fragmente de limbaj uzual („eu fumez în zorii zilei în bucătărie”), consideră el, în virtutea unui „vid semantic” și „existențial”. Ce nu pare să conștientizeze este că propunerile sale vin mai degrabă în întâmpinarea unui mod de lectură și că, în lipsa acestei percepții, cititorii se vor lovi, cum s-a și întâmplat adeseori, de senzația că se află în fața unui document sordid sau „vulgar” a cărui singură valoare ar fi cea de șoc a la „știrile de la ora 5” („Poem în care Emilia se povestește” al prematur dispărutului George Vasilievici este poate cel mai ilustrativ exemplu).

            Printre aceste prescrieri se numără „o descriere completă, chiar excesivă, a cadrului în care se manifestă obiectul reacțiilor noastre” sau „estomparea granițelor dintre obiectul care ne provoacă anumite reacții și reacțiile pe care le avem”. Obiectivul este ca „reacțiile pe care le avem (...) să frizeze mărturia”, deoarece „în afară de reacțiile noastre strict personale într-o poezie nu ar trebui să mai existe nimic altceva; obiectele rămîn aceleași, numai reacțiile noastre se schimbă”.

            Poezia fracturiștilor s-a dezvoltat în direcții ușor diferite, pe alocuri divergente după 2005. Înainte de a trece la ortodoxism și la legionarism, Marius Ianuș a produs câteva volume în care a încercat să-și dea măsura de emul român al beatnicilor, ca „lider al generației 2000”; poate cel mai izbutit rămâne și cel cu retorică și versificație ostentativă, „ursul din containăr - un film cu mine” (2002).

            George Vasilievici, recuperat anul trecut printr-o antologie consistentă, a avut o viață mai multă decât tumultoasă, începând cu experiența din închisoare în urma căreia a scris „gabi78” (2001). Ulterior, influența drogurilor îl va face să încerce să devină un fel de Nichita Stănescu în variantă nihilistă, ceea ce îi va reuși în cea mai mare măsură în poemul „Cerul începe aici. De pe pământ. Din oameni şi negreşit din Tine” (volumul „O cameră cu două camere”, 2006)...

            Elena Vlădăreanu a realizat unele dintre cele mai radicale volume, în sensul în care au fost receptate recurente ca fiind „lipsite” de stil – în fapt, de o sărăcie căutată în tropi, dar cu figuri retorice precum taxa cultivate în abundență, ceea ce o va împinge către performance și teatru – și de o valoare mai curând documentară decât beletristică. Volume precum „europa. zece cîntece funerare” (2005) și „spațiu privat” (2009) vor influența maniera unor poete ca Medeea Iancu.

            Și versurile indie-rock au fost o sursă semnificativă de influență. Dan Sociu, admirator al poetului și cântărețului David Berman, scrie el însuși un fel de sonete în „Poezii naive și sentimentale” (2011), alături de alte câteva poezii cu rimă și ritm, cu intenția de a produce emulație printre poeții tineri (dintre aceștia, Radu Nițescu realizează câteva exemple reușite în „Dialectica urșilor”, 2016).

            Răzvan Țupa, care venea inițial dinspre textualism, a fost atras de fracturism în pofida diferențelor de abordare. A preferat o altfel de abordare, relațională, în care conținutul textului tinde să fie secundare față de efectele pe care le produce, de gesturile performative conexe și interacțiunea cu publicul (de unde și motto-ul său: „poemul meu ești TU”). Voi reveni, în schimb, la observațiile interesante despre poezie și versificație de pe site-ul său, poetic.ro.

            O componentă performativă, dar în comunitate, este presupusă de spoken word și slam poetry, dar mulți încă preferă să citească texte tipărite la lecturile lor și cam atât. Așa că mai marcant a fost hip hop-ul abstract ca influență asupra unor poeți precum Vlad Moldovan și Cosmina Moroșan, ieșind din paradigma fracturistă prin întoarcerea la complexitate semantică și ambiguitate pragmatică. Ei marchează și o nouă tematică, alături de Andrei Doboș (care preferă să nu se inspire din versuri de cântece): poezia „tehno-bucolică”, .

                                                                                                                                                (va urma)

 

 

Muzica zilelor noastre

 

 

„Cargo” și Bărar

 

 N-am cum să nu scriu iară despre trupa timișoreană. Odată ce-al ei făurar pieri recent lovit de covidul ucigaș. Adi Bărar fu – și rămâne – un rocker român remarcabil. Mânuia chitara precum o fac și alții de pretutindeni. Cu iuțeală și pricepere incontestabile. Cu melodicitate incontestabilă. De-asta hiturile acumulate an de an sunt și azi ascultate cu plăcere nedisimulată. Iară concertele adună mii de oameni, tineri și maturi, prin piețe. Semn că și prin ”Cargo”, genu`, peren se arată. Și atrăgător copios în continuare...

 Bărar a purtat pân` la moarte stindardul acestui grup. De treizeci și șase de ani, mai exact. De la înființare până-n martie ăsta neîndurător. Era un cordar de nădejde, cu sunet plin și pregnant. Deopotrivă vocalist. Cât despre perioada colaborării cu Kempes (Ovidiu Ioncu), numai cuvinte de laudă maximă. Fincă și acesta era un gurist de top. Cu acute mai rar întâlnite, realmente răscolitoare. Compunând și cântând împreună cu ceilalți refrene melodioase, armonioase, constant fredonabile. Atingând în suflete, inevitabil, sensibile corzi. Port în minte, nedespărțit, superbele „Aproape de voi”, „Mama”, „Dacă ploaia s-ar opri”, copleșit mereu de încărcătura lirică amplă, vibrantă adânc. Neîndoielnic perenă și-nvăluitoare asemeni...

 Atmosfera muzicii celor de pe Bega nu te lasă indiferent nicidecum. Întrucât suportul ritmic e unu` temeinic. Chitara, de bază. Linia melodică are influențe particularizante. Așa că dacă zicem „Cargo”, zicem heavy metal de calitate. Cu nuanțe etno balcanice adecvate. Și pentru el trebuie clar a-i mulțumi și răposatului Adi Bărar. Care sui la Ceruri, din nefericire, însă nu ne-o părăsi niciodat`. C-o să-l primim în gând orișicând, ca-n versurile minunatei piese, și-o fi alături de noi neîncetat meritat...

 

                                                                                                  Adrian SIMEANU

 

Constantin STANCU -- Spre o seninătate finală - cronică la volumul „Rubaiyatele Boteziene”

 

Spre o seninătate finală

 

Există un modernism anticipat, bine consolidat de-a lungul timpului. Rubaiyatul este o poezie legată, mai ales, de numele unui poet celebru, Omar Kayyam. Această formă de poezie exprimă idei mistice, filozofice, erotice. Este legată de cultura persană, dar nu numai. Structura este aparent simplă, formată din patru versuri, care conțin o idee înaltă, penetrantă. Din acest motiv, modernismul se relevă prin lungimea minimă a textului, sub o formă aparent fixă, și prin transmiterea unui mesaj adresat direct cititorului. Stilul s-a consacrat prin secolul al IX-lea și a făcut carieră, în multe zone ale lumii - lirica intrând în fondul de aur al literaturii universale.

Adrian Botez, poet harnic și preocupat de mesajul poeziei, a publicat, la Editura Rafet, în anul 2021, volumul Rubaiyatele Boteziane* -  și a propus cititorului câteva texte penetrante, devoalând pasiunea sa pentru latura spirituală a poeziei. El și-a asumat, iată, paternitatea stilului daco-valah, românesc, aparte de cel persan, cu sonorizări apăsate și tranșante.

Deși stilul este unul aparent clasic, versurile sale au sabia unui modernism bine calculat, temperat de temele care îi sunt apropiate.

Cartea are mai multe părți, bine construite, armonioase, legate între ele de fiorul pasiunii pentru adevăr, iubirea pentru neamul de aici, deschiderea spre o eternitate posibilă:            1. Despre neam și popor; 2. Despre divinitate, lume, om și păcat; 3. Despre timp, toamnă, moarte – veșnicie și libertate-demnitate; 4. Despre poet, poezie, visare, cântec și… alte lumi; 5. Despre seninătatea finală; 6. Epilog. Fiecare capitol are un motto, ca argument liric, în ton cu versurile scrise și trăite. Este un semn pentru schimbarea planurilor spirituale ale celui care înțelege sensul, în raport cu forțele lumii dezlănțuite. Curentul liric, care dinamizează versurile, este sub semn divin: „Ființa Lui Sublimă-și dă toată silința/ s-echilibrez Putinți – cu Neputința:/ nu poate – Nicicui – Rău a face – Niciodată/ ci numai Bine-aduce – Iubire și Răsplată (cf.  Dumnezeul meu)” (p.27). Este definită și explicată, la începutul și la sfârșitul cărții, natura speciei literare și legătura, peste vremuri și tărâmuri, între culturi aparent diferite.

Poetul este personajul textelor scrise, gândurile lui fac parte integrantă din carte, se confundă cu mesajul. Lansează o provocare evidentă: despre primul rubaiyat daco-valah. În final, avem o scurtă prezentare a poetului, cu viața sa tumultoasă și dedicată literaturii, sub o aură spirituală acceptată și asimilată.   

El pledează pentru un rubaiyat al nostru, fulger venit din cele patru puncte cardinale ale pământului de aici, atins de înțelepciunea unui popor vechi, valahii - bazat pe izvoare divine, susținut de plaiurile acestea, de tăria istoriei noastre.

Chiar de la început, el scrie: „un Fulger – cu Patru Ramuri - și cu Fructele în Rai/ pătrunzând înțelepciunea prin Borțile de la Nai…!/ Rubaiyatul valahimii se-oglindește în Izvoare :/ s-a născut nu în Persia – ci aici – pe-a’ noast’ Ponoare!” (cf. p. 5). Suntem introduși în atmosfera versurilor, sub un stil autoimpus - și suntem atenționați asupra ideilor înalte din acestea. Cum limbajul s-a tocit de-a lungul timpului, trecând prin cărțile a milioane de oameni pasionați, Adrian Botez utilizează, în corpul textelor, litera mare pentru unele cuvinte, deși rubaiyatul începe și continuă cu literă mică, precum în stilul postmodernist actual, în care unii scriitori, însă, declanșează o literatură mundană, dar fără substanță. La Adrian Botez substanța există, susținută de arcadele unei culturi acceptate.

Totodată, la finalul cărții, autorul ne avertizează că, în limba română, există un rubaiyat mult mai vechi, țâșnind din adâncuri: Miorița - „Pe un Picior de Plai,/ Pe-o Gură de Rai,/ Iată, vin în Cale,/ Se cobor la Vale…”.  Suntem introduși în atmosfera Raiului de aici, în marea Cale a istoriei, cu toate necazurile și bucuriile adunate în folclorul autohton și-n operele marilor Maeștri (”Truverii”) ai Suferinței - singura prin care se poate cunoaște lumina, de pe munții înalți.

Temele și ideile din aceste texte dense, care au tăria unui vin vechi, băut la sărbătorile de azi, pleacă de la valorile care ne leagă pe toți. De fapt, titlurile capitolelor sunt relevante și ne descoperă sensul, în povestea istoriei noastre zbuciumate. Versurile ne aduc imagini, stări, idei, mituri, viziuni legate de popor, aspectele spirituale ale genezei și viețuirii oamenilor. Dinamismul se leagă de sângele martirilor, căzut/scurs în acest pământ, de ruga părinților și a voievozilor, care au luptat pentru o libertate mereu cenzurată, de politici vechi și noi, mai mult sau mai puțin corecte. Speranța se materializează sub vechile altare, la lumina tainică din candele, sub sunetul izvoarelor. Credința în Dumnezeu și-n Hristos au dat biruința, valoarea noastră s-a potențat de capacitatea de a ierta, în vremuri de „vânătoare cosmică”… Uneori, un „egoism paranoic” ne-a afectat existența zilnică, păcatele ivite din absurdul vremurilor și din rătăcirile unor monștri, care s-au ridicat din apele adânci ale istoriei.

Poetul acceptă prezența unui paradox în existența noastră – un paradox al luminii durerii, al anotimpurilor cenzurate. Uneori împinge discursul la limită: viață-moarte-neant - autorul scrie despre pragul morții, despre cavalerii Apocalipsei. Observă și eleganța clipei, marile evadări, dar și un timp sterp, ori revolut. Timpul este o temă prezentă, modelată de speranțe, de credințe, de o mistică bine conturată, explicabilă pentru inițiați, nevăzută de cei grăbiți. Tema timpului străbate aceste texte și le dă consistența unei existențe sub valori solide, abolite de globalismul pandemic, de lăcomie, de prezența leproșilor. Temele biblice sunt licitate, în rubaiyatele boteziane   -   ele se relevă printr-un stil și o viziune proprie, actualizate de durerea poetului. Ipoteza sfârșitului este acceptată, dar, totodată, ea este doar presupusă : de fapt ”nu s-a început”, cu adevărat, istoria cea reală, pertinentă.

La final, poetul scrie: „tot spun – unii și alții - -n Gloate – că va veni „Sfârșitul Lumii”…:/ Sfârșit… LA CE? – când nu-ncepurăți NIMIC – din Epopeea Strunii?!/ nu-nu – ce-atâta grabă să dispăreți? – când nici n-ați început Lucrarea:/ Ia puneți OSUL – „domni Manole”: durați – spre Crist – măcar… Cărarea!” (cf. p. 94).

Epuizarea istoriei nu este văzută ca o pedeapsă, este o consecință a erorilor, a absurdului existenței mimate. Poetul clamează, deci, moartea poeților, marginalizarea ”Lăutarilor-Truverilor-Poeților”, atentatul la condiția poeziei, stingerea Minunii Muzicii, indiferența Cetății, Infernul Sonor…

Înăbușirea culturii, sub presiunea unui timp carnivor, este văzută ca o dramă, nu numai a oamenilor, ci o dramă universală, una care va pune cosmosul sub cenzura clipei. Speranța se modelează din luminile întrezărite, din credința în Crist, din frumusețea durerii, dintr-o filozofie înaltă. Erotismul presupus de rubaiyat este înlocuit de credință, de speranță, de luciditatea sub arcadele universului. Poetul este pregătit să plătească prețul. În unele texte, Adrian Botez apelează la elementele care au constituit elemente ale limbajului zilnic, aflat în ruină, uneori, nu pentru a fi la modă, ci pentru a avertiza cititorul, a dinamiza mesajul său și  a-l lega de dramele individuale. Acele expresii vin în contradicție, aparent, cu ideile lansate, este încrâncenarea poetului în fața nedreptății istoriei. Există deci posibilitate unei „cine  de taină fără apostoli”…

Omul va simți tarele vremurilor pe piele proprie. Adrian Botez scrie despre Hierofanie-Homofanie: „PIELEA se răspândi – se tot/ răspândi – fărâmițându-se-n/ Migrație – până la nivel de/ Evadați – Expandați – Imperceptibili – Vaști/ Monaști: ATOMI-ÎN/-VRIE!/ lăsând să ni se/ vadă – astfel – brutal și/ semeț: CARNEA VIE!” (p. 12).

Rădăcinile credințelor. pe acest pământ. s-au întins în epoci barbare, începând cu Zalmoxis și culminând cu/în Crist, semn divin pentru valahi, recuperator pentru noi, cei de astăzi…

Volumul ne pune în față ciocnirea civilizațiilor și a societăților, contradicțiile dintre valul globalist și conservarea neamului, a popoarelor. Tensiunea este una reală și are efecte diferite asupra vieții. Aceste contradicții au fost analizate de sociologi, de teologi, de intelectuali recunoscuți, de primă mărime. Unele sunt, însă, bulversate de noile valori, altele sunt conservatoare, sub semnul unui cer dăruit. Rubaiyatul are semnele sale: „o lume-n care n-au ce căuta – nicicând – Bătrânii/ o lume sufocantă – cum moliciunea Lânii/ o lume-n care Tinerii turbează – delirează/ alungă-n Noapte - -ndată – oricare Blândă- Amiază…” (cf. p. 29).

În balanță este așezată condiția umană, o lume care nu mai speră, o lume în derivă, care nu știe direcția, în care „nu poți să speri” (p.35). Aceste întrebări decisive sunt mereu prezente în volum, „Truverul” caută partea bună a existenței. 

Cu un stil aparte, ușor de recunoscut, Adrian Botez își continuă călătoria, prin patria sa spirituală - este revoltat, apăsat de grele întrebări și complicate răspunsuri lirice. Preferă structura clasică a poeziei, cu un limbaj inedit, fraze elaborate, în care sunt imbricate expresii uzuale și teme din folclor, sau din tradițiile creștine. Filozofia devine existență prin cuvinte, o trăire vie, abruptă. Deși folosește, ca-n postmodernism, litera mică, cuvintele esențiale sunt scrise cu literă mare, cititorul este atenționat asupra temelor care au străbătut cultura universală. Nu lipsesc miturile, legendele, arhetipurile. Tablourile se amestecă după forțe pe care poetul le controlează, prin cultură, speranță și dedicare.

Prin acest volum, autorul ne îndeamnă să prețuim înțelepciunea, la fel ca vechii perși, la fel ca valahii de altă dată, cei care prețuiau veșnicia, munții aleși – precum și Gura de Rai.

 

 

Constantin STANCU

 

Martie 2021

 

*Adrian Botez – RUBAIYATELE BOTEZIANE, 121 pagini, Râmnicu Sărat: Editura Refet, 2021. Coperta I: Sfinxul/ Zalmoxe (imagine foto); 2. Omar Kayyam (pictură anonimă); 3. Păstor daco-valah (grafică anonimă).

       

Florentin Popescu - „Oameni și locuri din Buzăul de altădată” - Orașul meu

         Florentin POPESCU

                 

 

                       

 

Oameni și locuri din Buzăul de altădată (XV)

 

„Oraşul meu”

 

Dacă viaţa ne poartă prin fel de fel de spaţii, locul adolescenţei noastre trăieşte mai mult în amintire decât în realitatea concretă. De aceea nu cred să existe cineva să nu poarte în memorie şi în suflet „locul lui”, oraşul lui de altădată.

„Oraşul meu” (care a fost şi a rămas în amintire, de unde nimic şi nicicând nu-l poate alunga) este Buzăul deceniilor al şaselea şi al şaptelea din veacul trecut.

Caut să refac filmul (fiindcă, fără îndoială, imaginile alcătuiesc un film cronologic) acelor vremuri şi faptul că revista „Literadura” mă stimulează s-o fac îmi dă noi, nostalgice puteri să mă întorc pe locurile atât de dragi mie de odinioară.

Să fi avut pe atunci mintea de cum şi, în plus, să fi dispus de un aparat de fotografiat, un simplu aparat de fotografiat cu ajutorul căruia să imortalizez străzi şi cartiere, aş fi avut astăzi, probabil, cea mai interesantă şi bogată arhivă foto, de larg şi mare interes nu doar pentru mine, ci şi pentru istoria Buzăului.

Dar cum această posibilitate n-am avut-o, nu-mi rămâne decât să fac apel la memorie, aşa cum am făcut ori de câte ori a fost nevoie. Noroc că ea, memoria nu m-a trădat niciodată şi că la o adică ar fi în stare să intre în concurenţă cu orice calculator performant de azi…

Chiar dacă amintirile mele de prin anii 1958-1959 nu sunt atât de multe pe cât mi-aş fi dorit, iar unele din ele s-au mai estompat cu trecerea vremii, n-am să pot uita niciodată pitorescul de atunci al Buzăului, cu Crângul lui aproape sălbatic (a cărui monotonie nu era tulburată decât de imaginile „cinegetice” ale statuilor lui), străzile cu aspect patriarhal. La încrucişarea unora dintre ele, pe timpul verii erau nelipsite cărucioarele cu îngheţată şi chioşcurile cu sucuri naturale şi atât de aromate de parcă doar cu câteva minute în urmă ar fi fost zdrobite fructele – caisele, zmeura, vişinele şi toate celelalte din care erau făcute, sunetele sacadate ale cailor de la trăsurile ce îşi trăiau pe atunci ultimii lor ani de existenţă.

Nu-mi amintesc să fi existat taxiuri şi văd şi acum şirul de trăsuri aliniate în spatele gării în aşteptarea trenurilor care să le aducă posibilii clienţi.

Câteodată, când mă întorceam din vacanţă şi personalul Buzău – Nehoiaşu mă lăsa pe peronul gării din Buzău apelam la serviciile birjarilor şi-mi răsună şi acum în urechi tropotul cailor pe străzile şi străduţele pe care ajungeam la mătuşa care mă găzduia.

De pe capra înaltă a vehiculului lor, vizitii îşi conduceau cu pricepere caii şi-i văd parcă şi azi pe acei oameni îmbrăcaţi în rubăşti şi paltoane ponosite. Îmi păreau a fi de o mare, neînţeleasă tristeţe. Dacă atunci nu vedeam şi nu înţelegeam închiderea lor în sine, abia azi, după atâta amar de vreme cred că starea în care îi vedeam se datora şi faptului că simţeau că meseria lor se află la amurg, că trăsurile vor intra încet-încet în istorie, iar ei vor trebui să-şi caute alte locuri de muncă.

Târziu de tot, cred că era prin anii 1985-1986 mi-a fost dat să-l întâlnesc pe ultimul birjar, dar nu în Buzău, ci la Râmnicu Sărat, unde am fost să fac un reportaj pentru Televiziunea Română. Îl chema Carabela şi era, într-adevăr, ultimul conducător de astfel de vehicul din întreg judeţul Buzău.

Am avut atunci inspiraţia să-l rog pe cameramanul care mă însoţea să mă fotografieze în acea trăsură alături de unul dintre cei mai cunoscuţi cărturari de acolo, fost primar al Balcicului, Octavian Moşescu. Se înţelege că fotografia aceea face parte şi azi dintre cele mai preţioase amintiri…

Oraşul meu de atunci, de la paisprezece-cincisprezece ani mai însemna şi locul în care mi-am făcut prieteni „dedându-mă”, împreună cu ei la fel de fel de plăceri nevinovate, cum era colecţionarea de timbre poştale şi schimburile dintre noi, fotbalul de masă în care ne întreceam care să fie mai priceput în „dirijarea” unei monede cu ajutorul unui echer rupt către o minusculă poartă desenată pe câte o bancă. Şi nu se mira nimeni că multe din băncile Şcolii pedagogice erau „împodobite” cu mici stadioane în miniatură, către care dădeam buluc de îndată ce aveam o pauză sau chiar după încheierea cursurilor.

Cred că profesorii şi pedagogii noştri de atunci ne cunoşteau şi ei jocurile şi pasiunile, dar cum ele erau nevinovate, n-aveau niciun motiv să ne împiedice de la ele ori, şi mai rău, să ni le interzică sau să ne aplice cine ştie ce pedepse.

Şi totuşi o dată am fost pedepsit disciplinar, însă nu pentru fotbalul de masă. Şi nici pentru pasiunea mea pentru filatelie, ci pentru cu totul altceva: pentru că am fost surprins citind într-o oră de curs, pe sub bancă, un fascicul din „Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice”, pe care o edita săptămânal revista „Ştiinţă şi tehnică”. Acele cărţulii, cu desene incitante, provocatoare la lectură, aveau nişte coperţi viu colorate, cu fel de fel de figuri de cosmonauţi şi de extratereştri, ori monştri nemaivăzuţi prin alte tipărituri.

Am fost pedepsit ca toată recreaţia mare să stau în poziţie de drepţi pe hol, lângă uşa cancelariei. Şi nu erau deloc puţini profesorii care, ieşind din cancelarie, ori întorcându-se acolo de la vreo clasă să nu mă întrebe cu ce rost mă aflu acolo. Când le spuneam, unii zâmbeau, alţii îmi ziceau „Aşa îţi trebuie, să te înveţi minte!”.

M-am învăţat eu ce m-am învăţat minte în cursul gimnazial, dar peste nişte ani, la Liceul „B.P. Hasdeu” nu m-am putut abţine să nu răsfoiesc, tot pe sub bancă şi tot într-o oră de curs, revista „Luceafărul”, pe care după o goană nebună până în centru, în pauza mare s-o cumpăr, o parcurgeam cu înfrigurare, doar-doar îmi vor apărea acolo poeziile trimise.

Şi, spre bucuria mea, s-a întâmplat ca într-unul din numere, în 1963 chiar să-mi apară…

19 ianuarie 2021