sâmbătă, 13 martie 2021

Yigru Zeltil (Florin Ionescu) - Elemente de poetică și versificație contemporană.

 


       (I - Direcții dominante)

 

            În afară de „Teoria și practica literaturii”, acel suport de curs al regretatului poet și profesor optzecist Alexandru Mușina, nu prea există volume, și nici site-uri, care să adune la un loc resursele potrivite pentru o persoană care ar dori să citească și să scrie poezie într-o manieră contemporană sau alta, fără privilegiul de a se fi născut sau de a fi ajuns printre cercurile scenei literare actuale, cu gregaritatea și politicile ei în măsură să-i îndepărteze pe cei mai lipsiți de motivație interioară și, mai ales, persistență.
              Diaspora nu dispune de asemenea cercuri, iar cele mai multe persoane care le-ar fi putut forma ajung fie să publice în română pentru publicul din România și Republica Moldova, fie să se adapteze limbii și circuitelor literare ale țărilor adoptive, cu școlile lor de scriere creativă, rezidențe și premii care alcătuiesc o lume mult mai funcțională, dar și mai competitivă. Chiar și manifestările de la noi din țară nu se datorează decât posibilităților câtorva oameni mai interconectați – o „infrastructură” fragilă și existentă nu de mult timp, ce reușește să umple un gol instituțional numai în câteva dintre orașele mari.
            Cu excepția poeziei „noului ruralism” (Anatol Grosu, Matei Hutopila, Ștefan Ivas, Marius Aldea sau, mai recent, Ovidiu Baron – majoritatea din Republica Moldova, unde, din motive istorice, încă se citește mai multă literatură și există mai multă expunere la autori contemporani), sunt slab reprezentate mediul rural și urbanul mic, ori orașele fără o impunătoare tradiție universitară și literară. Penuria bibliotecilor și a puținelor librării încă existente completează peisajul acestei degradări accentuate față de anii ‘90, când presa literară încă avea mai multă circulație și prestigiu, iar în provincie încă apăreau cenacluri și grupări literare ambițioase. Ce se întâmplă la centru nemaifiind un reper pentru toți, cei mai mulți fac alegeri modeste sau optează pentru o formulă cât mai comercială, mizând pe gradul foarte redus de cultură poetică. (În plus, noua critică vine mai mult dinspre studiile culturale, sociologie, antropologie, punând accent pe dimensiunea documentară a literaturii și pe experiența de viață a autorilor, neglijând aproape cu totul cea livrescă.)
          În realitate, nu toți oamenii prezintă personalități accentuate. Individuația este un proces anevoios și multe persoane reușesc să funcționeze în societate fără să ajungă la capătul ei… Ceea ce nu explică de ce poezia încă are în societate o imagine distorsionată, fiind privită fie ca un lucru „frumos”, dar redus la convenție, fie ca o activitate neserioasă sau un hobby pe jumătate rușinos. Poate cauza principală este reprezentată de sistemul educațional și de profesorii care perpetuează poezia ca tradiție rigidă, cu modele poetice care aproape imposibil să mai fie egalate, dar care, paradoxal, sunt văzute ca fiind, numai ele, demne de imitație. Sau, mai curând, modul de viață al oamenilor, mai decuplați de la „galaxia Gutenberg” decât acum câteva decenii. Câștigarea unui trai sau menținerea sa reprezintă automat mai puțin timp disponibil, care tinde să fie alocat odihnei, divertismentului sau procrastinării.
            Revenind la poezie și la situația ei de azi de la noi, remarc un dublu versant. Pe de o parte, apar după 1990 tot mai multe volume de poezie folclorică, dialectală (aromână, graiul bănățean) sau neotradiționalistă, pe lângă nenumăratele rafturi de poezie neoromantică sau neoclasică datorate, nu de puține ori, tocmai unei alfabetizări precare. Dar, oricât de numeroși ar fi fost autorii de sonete și rondeluri, forma prevalentă a fost una în versuri albe, fără rimă, care permite un imagism puternic cu eforturi relativ mici: haiku, sub pretextul căruia s-au produs (și auto-tradus) mini-pasteluri pe bandă rulantă.
            Pe de altă parte, centrul poeziei actuale, în cea mai mare parte, a fost ocupat de apelul la limbajul vernacular, de zi cu zi și nu tocmai îngrijit, și la formulele poeziei narative, în parte sub influența poeziei americane, în parte pe fondul unei tradiții firave care îi cuprinde, de exemplu, pe Geo Dumitrescu, Petre Stoica sau Mircea Ivănescu (la care ar fi trebuit să fie adăugați și poeții bănățeni de limbă germană traduși în antologia „Vînt potrivit pînă la tare”); dar, desigur, generația lui Mircea Cărtărescu este cea care a contribuit la această schimbare. În mod paradoxal, această generație a avut parte de unii dintre cei mai cultivați scriitori, dar cu o fascinație față de „autenticitate” și de „coborârea poeziei în stradă” care, cum s-ar spune, vor deschide cutia Pandorei pentru generația primilor lor studenți, „douămiiștii” ce vor căuta, într-un anumit context socio-cultural și politico-economic, să aplice aceste principii până la ultimele consecințe.
            La sfârșitul anilor ‘90, într-un moment în care se publicau numeroase antologii masive din poezia română de la origini până în prezent și în care manieriști moderni precum Șerban Foarță sau mai liricul Emil Brumaru, avangardiștii istorici ori cei mai experimentali dintre contemporani au avut parte de recuperări spectaculoase, cu puțin timp înainte ca Alexandru Mușina să demareze primul masterat centrat pe „scrierea creatoare”, are loc un seism ale cărui replici se fac resimțite până azi: „Manifestul anarhist” al lui Dumitru Crudu și Marius Ianuș, care lansează mișcarea fracturistă.
            Aceștia și-au declarat fățiș disprețul față de profesorii lor, de ceea ce ei reprezintă și de manevrele lor din acel moment (de altfel, curând după aceea, în programa școlară vor fi incluși Cărtărescu și noțiunea de postmodernism); au refuzat violent atât premisele teoriei literare structuraliste (precum distincția dintre autorul concret, autorul abstract și eul poetic), cât și noțiunea de „scriere creatoare”, echivalată cu meșteșugul, poezia „făcută”, adică aflată la o distanță de limbajul vernacular și de problemele actualității, pe care le considerau prea presante pentru a justifica ironia postmodernă. Nu întâmplător, îi adresau o injurie și istoricului Fukuiama, care era în vogă cu ideea de sfârșit al istoriei în urma căderii comunismului – iar pentru ei nici istoria literaturii nu se încheiase.
            Premisa lor era că „un poet nu trebuie să lucreze doar la nivelul tehnicilor de scriitură, ci, în primul rând, la perfecționarea (legăturii cu) stărilor psihice/sufletești, în sensul intensității trăirii și capacității de receptare a lor. Pentru a ajunge la asta, poetul trebuie să se pună veșnic în ipostaze extreme”, deoarece „nu poți să determini nașterea unei stări fără să ai experiența ei sau măcar experiențe apropiate”. În ultimă instanță, o înțelegere radicală a noțiunii de autenticitate, pe urmele transgresivului Geo Bogza sau pe cele ale lui Camil Petrescu, dar și aproape o reducere a literaturii la non-ficțiune și documentar. Ambițiile lor erau existențiale: „Poezia fracturistă este una dintre cele mai atroce forme de artă. Te consumă infinit” (ceea ce amintește de complexul vampiric sau de tip Meșterul Manole de la Marin Mincu: „legea necruțătoare a textualizării este următoarea: un text nu poate exista decât în măsura în care își nimicește propriul autor”...).
            De aici va veni și sintagma „literatură de consum”, a cărui semnificație însă va ajunge să însemne altceva. În poezie și poate mai ales în proză, mai mulți se vor întrece în a produce cărți care să devină de „cult”, manifestări contraculturale emblematice precum cele americane. Printre ei pare să fi fost răspândită convingerea că masa de cititori care s-ar fi pulverizat după 1989, chipurile din pricina optzeciștilor și nu din cauza ascensiunii divertismentului și a schimbării modului de viață al oamenilor într-un alt cadru economic, s-ar întoarce la literatură – prin literatura lor… –, atâta timp cât scriitura lor este autentică și de nedespărțit de persoana autorului lor.
            Revenind la „Manifestul anarhist”, anexa lui Dumitru Crudu includea o poetică interesantă, ulterior urmată mai mult sau mai puțin fidel. Deși aparent paradoxal, Crudu polemizează cu poeții optzeciști care se folosesc de fragmente de limbaj uzual („eu fumez în zorii zilei în bucătărie”), consideră el, în virtutea unui „vid semantic” și „existențial”. Ce nu pare să conștientizeze este că propunerile sale vin mai degrabă în întâmpinarea unui mod de lectură și că, în lipsa acestei percepții, cititorii se vor lovi, cum s-a și întâmplat adeseori, de senzația că se află în fața unui document sordid sau „vulgar” a cărui singură valoare ar fi cea de șoc a la „știrile de la ora 5” („Poem în care Emilia se povestește” al prematur dispărutului George Vasilievici este poate cel mai ilustrativ exemplu).
            Printre aceste prescrieri se numără „o descriere completă, chiar excesivă, a cadrului în care se manifestă obiectul reacțiilor noastre” sau „estomparea granițelor dintre obiectul care ne provoacă anumite reacții și reacțiile pe care le avem”. Obiectivul este ca „reacțiile pe care le avem (...) să frizeze mărturia”, deoarece „în afară de reacțiile noastre strict personale într-o poezie nu ar trebui să mai existe nimic altceva; obiectele rămîn aceleași, numai reacțiile noastre se schimbă”.
            Poezia fracturiștilor s-a dezvoltat în direcții ușor diferite, pe alocuri divergente după 2005. Înainte de a trece la ortodoxism și la legionarism, Marius Ianuș a produs câteva volume în care a încercat să-și dea măsura de emul român al beatnicilor, ca „lider al generației 2000”; poate cel mai izbutit rămâne și cel cu retorică și versificație ostentativă, „ursul din containăr - un film cu mine” (2002).
            George Vasilievici, recuperat anul trecut printr-o antologie consistentă, a avut o viață mai multă decât tumultoasă, începând cu experiența din închisoare în urma căreia a scris „gabi78” (2001). Ulterior, influența drogurilor îl va face să încerce să devină un fel de Nichita Stănescu în variantă nihilistă, ceea ce îi va reuși în cea mai mare măsură în poemul „Cerul începe aici. De pe pământ. Din oameni şi negreşit din Tine” (volumul „O cameră cu două camere”, 2006)...
            Elena Vlădăreanu a realizat unele dintre cele mai radicale volume, în sensul în care au fost receptate recurente ca fiind „lipsite” de stil – în fapt, de o sărăcie căutată în tropi, dar cu figuri retorice precum taxa cultivate în abundență, ceea ce o va împinge către performance și teatru – și de o valoare mai curând documentară decât beletristică. Volume precum „europa. zece cîntece funerare” (2005) și „spațiu privat” (2009) vor influența maniera unor poete ca Medeea Iancu.
            Și versurile indie-rock au fost o sursă semnificativă de influență. Dan Sociu, admirator al poetului și cântărețului David Berman, scrie el însuși un fel de sonete în „Poezii naive și sentimentale” (2011), alături de alte câteva poezii cu rimă și ritm, cu intenția de a produce emulație printre poeții tineri (dintre aceștia, Radu Nițescu realizează câteva exemple reușite în „Dialectica urșilor”, 2016).
            Răzvan Țupa, care venea inițial dinspre textualism, a fost atras de fracturism în pofida diferențelor de abordare. A preferat o altfel de abordare, relațională, în care conținutul textului tinde să fie secundare față de efectele pe care le produce, de gesturile performative conexe și interacțiunea cu publicul (de unde și motto-ul său: „poemul meu ești TU”). Voi reveni, în schimb, la observațiile interesante despre poezie și versificație de pe site-ul său, poetic.ro.
            O componentă performativă, dar în comunitate, este presupusă de spoken word și slam poetry, dar mulți încă preferă să citească texte tipărite la lecturile lor și cam atât. Așa că mai marcant a fost hip hop-ul abstract ca influență asupra unor poeți precum Vlad Moldovan și Cosmina Moroșan, ieșind din paradigma fracturistă prin întoarcerea la complexitate semantică și ambiguitate pragmatică. Ei marchează și o nouă tematică, alături de Andrei Doboș (care preferă să nu se inspire din versuri de cântece): poezia „tehno-bucolică”, .
                                                                                                                                                (va urma)

 

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu