Spre o seninătate finală
Există un modernism anticipat, bine consolidat de-a lungul timpului. Rubaiyatul este o poezie legată, mai
ales, de numele unui poet celebru, Omar Kayyam. Această formă de poezie exprimă
idei mistice, filozofice, erotice. Este legată de cultura persană, dar nu numai.
Structura este aparent simplă, formată din patru versuri, care conțin o idee
înaltă, penetrantă. Din acest motiv, modernismul se relevă prin lungimea minimă
a textului, sub o formă aparent fixă, și prin transmiterea unui mesaj adresat
direct cititorului. Stilul s-a consacrat prin secolul al IX-lea și a făcut
carieră, în multe zone ale lumii - lirica intrând în fondul de aur al
literaturii universale.
Adrian Botez, poet harnic și preocupat de mesajul poeziei, a publicat, la
Editura Rafet, în anul 2021, volumul Rubaiyatele
Boteziane* - și a propus cititorului
câteva texte penetrante, devoalând pasiunea sa pentru latura spirituală a
poeziei. El și-a asumat, iată, paternitatea stilului daco-valah, românesc,
aparte de cel persan, cu sonorizări apăsate și tranșante.
Deși stilul este unul aparent clasic, versurile sale au sabia unui
modernism bine calculat, temperat de temele care îi sunt apropiate.
Cartea are mai multe părți, bine construite, armonioase, legate între ele
de fiorul pasiunii pentru adevăr, iubirea pentru neamul de aici, deschiderea spre o eternitate posibilă:
1. Despre neam și popor; 2. Despre divinitate, lume, om și păcat;
3. Despre timp, toamnă, moarte –
veșnicie și libertate-demnitate; 4. Despre
poet, poezie, visare, cântec și… alte lumi; 5. Despre seninătatea finală; 6. Epilog. Fiecare capitol are un motto, ca argument liric, în ton cu
versurile scrise și trăite. Este un semn pentru schimbarea planurilor
spirituale ale celui care înțelege sensul, în raport cu forțele lumii
dezlănțuite. Curentul liric, care dinamizează versurile, este sub semn divin: „Ființa Lui Sublimă-și dă toată silința/
s-echilibrez Putinți – cu Neputința:/ nu poate – Nicicui – Rău a face –
Niciodată/ ci numai Bine-aduce – Iubire și Răsplată (cf. Dumnezeul meu)” (p.27). Este definită și explicată, la începutul și la sfârșitul
cărții, natura speciei literare și legătura, peste vremuri și tărâmuri, între
culturi aparent diferite.
Poetul este personajul textelor scrise, gândurile lui fac parte integrantă
din carte, se confundă cu mesajul. Lansează o provocare evidentă: despre primul rubaiyat daco-valah. În
final, avem o scurtă prezentare a poetului, cu viața sa tumultoasă și dedicată
literaturii, sub o aură spirituală acceptată
și asimilată.
El pledează pentru un rubaiyat
al nostru, fulger venit din cele patru puncte cardinale ale pământului de aici,
atins de înțelepciunea unui popor vechi, valahii
- bazat pe izvoare divine, susținut de plaiurile acestea, de tăria istoriei
noastre.
Chiar de la început, el scrie: „un Fulger – cu Patru Ramuri - și cu Fructele
în Rai/ pătrunzând înțelepciunea prin Borțile de la Nai…!/ Rubaiyatul valahimii
se-oglindește în Izvoare :/ s-a născut nu în Persia – ci aici – pe-a’ noast’
Ponoare!” (cf. p. 5). Suntem introduși în atmosfera versurilor, sub un
stil autoimpus - și suntem atenționați asupra ideilor înalte din acestea. Cum
limbajul s-a tocit de-a lungul timpului, trecând prin cărțile a milioane de
oameni pasionați, Adrian Botez utilizează, în corpul textelor, litera mare
pentru unele cuvinte, deși rubaiyatul
începe și continuă cu literă mică, precum în stilul postmodernist actual, în
care unii scriitori, însă, declanșează o literatură mundană, dar fără substanță.
La Adrian Botez substanța există, susținută de arcadele unei culturi acceptate.
Totodată, la finalul cărții, autorul ne avertizează că, în limba română,
există un rubaiyat mult mai vechi, țâșnind din adâncuri: Miorița - „Pe un Picior de Plai,/ Pe-o Gură de Rai,/
Iată, vin în Cale,/ Se cobor la Vale…”. Suntem introduși în
atmosfera Raiului de aici, în marea Cale
a istoriei, cu toate necazurile și bucuriile adunate în folclorul autohton și-n
operele marilor Maeștri (”Truverii”)
ai Suferinței - singura prin care se poate cunoaște lumina, de pe munții înalți.
Temele și ideile din aceste texte dense, care au tăria unui vin vechi, băut la sărbătorile de azi, pleacă de la
valorile care ne leagă pe toți. De fapt, titlurile capitolelor sunt relevante
și ne descoperă sensul, în povestea istoriei noastre zbuciumate. Versurile ne
aduc imagini, stări, idei, mituri, viziuni legate de popor, aspectele spirituale
ale genezei și viețuirii oamenilor. Dinamismul se leagă de sângele martirilor, căzut/scurs în acest pământ, de ruga părinților și
a voievozilor, care au luptat pentru o libertate mereu cenzurată, de politici
vechi și noi, mai mult sau mai puțin corecte. Speranța se materializează
sub vechile altare, la lumina tainică din candele, sub sunetul izvoarelor.
Credința în Dumnezeu și-n Hristos au dat biruința, valoarea noastră s-a potențat
de capacitatea
de a ierta, în vremuri de „vânătoare cosmică”… Uneori, un „egoism
paranoic” ne-a afectat existența zilnică, păcatele ivite din absurdul
vremurilor și din rătăcirile unor
monștri, care s-au ridicat din apele adânci ale istoriei.
Poetul acceptă prezența unui paradox în existența noastră – un paradox al luminii durerii, al anotimpurilor cenzurate. Uneori împinge
discursul la limită: viață-moarte-neant - autorul scrie despre pragul morții, despre cavalerii
Apocalipsei. Observă și eleganța
clipei, marile evadări, dar și un timp sterp, ori revolut. Timpul este o
temă prezentă, modelată de speranțe, de credințe, de o mistică bine conturată, explicabilă pentru inițiați, nevăzută de cei
grăbiți. Tema timpului străbate aceste texte și le dă consistența unei
existențe sub valori solide, abolite de globalismul
pandemic, de lăcomie, de
prezența leproșilor. Temele biblice
sunt licitate, în rubaiyatele boteziane - ele se relevă printr-un stil și o viziune
proprie, actualizate de durerea poetului. Ipoteza
sfârșitului este acceptată, dar, totodată, ea este doar presupusă : de fapt
”nu
s-a început”, cu adevărat, istoria
cea reală, pertinentă.
La final, poetul scrie: „tot spun – unii și alții - -n Gloate – că va
veni „Sfârșitul Lumii”…:/ Sfârșit… LA CE? – când nu-ncepurăți NIMIC – din
Epopeea Strunii?!/ nu-nu – ce-atâta grabă să dispăreți? – când nici n-ați
început Lucrarea:/ Ia puneți OSUL – „domni Manole”: durați – spre Crist –
măcar… Cărarea!” (cf. p. 94).
Epuizarea istoriei nu este văzută ca o pedeapsă, este o consecință a
erorilor, a absurdului existenței mimate. Poetul clamează, deci, moartea poeților, marginalizarea ”Lăutarilor-Truverilor-Poeților”, atentatul la condiția poeziei, stingerea Minunii Muzicii, indiferența Cetății, Infernul Sonor…
Înăbușirea culturii, sub presiunea
unui timp carnivor, este văzută ca o dramă, nu numai a oamenilor, ci o
dramă universală, una care va pune cosmosul sub cenzura clipei. Speranța se modelează din luminile întrezărite,
din credința în Crist, din frumusețea durerii, dintr-o filozofie înaltă. Erotismul
presupus de rubaiyat este înlocuit de credință, de speranță, de luciditatea sub
arcadele universului. Poetul este pregătit să plătească prețul. În unele texte,
Adrian Botez apelează la elementele care au constituit elemente ale limbajului
zilnic, aflat în ruină, uneori, nu pentru a fi la modă, ci pentru a avertiza
cititorul, a dinamiza mesajul său și a-l
lega de dramele individuale. Acele expresii vin în contradicție, aparent, cu
ideile lansate, este încrâncenarea poetului în fața nedreptății istoriei.
Există deci posibilitate unei „cine
de taină fără apostoli”…
Omul va simți tarele vremurilor pe piele proprie. Adrian Botez scrie despre
Hierofanie-Homofanie: „PIELEA
se răspândi – se tot/ răspândi – fărâmițându-se-n/ Migrație – până la nivel de/
Evadați – Expandați – Imperceptibili – Vaști/ Monaști: ATOMI-ÎN/-VRIE!/ lăsând
să ni se/ vadă – astfel – brutal și/ semeț: CARNEA VIE!” (p. 12).
Rădăcinile credințelor. pe acest pământ. s-au întins în epoci barbare, începând
cu Zalmoxis și culminând cu/în Crist, semn divin pentru valahi, recuperator
pentru noi, cei de astăzi…
Volumul ne pune în față ciocnirea
civilizațiilor și a societăților, contradicțiile
dintre valul globalist și conservarea neamului, a popoarelor. Tensiunea
este una reală și are efecte diferite asupra vieții. Aceste contradicții au
fost analizate de sociologi, de teologi, de intelectuali recunoscuți, de primă
mărime. Unele sunt, însă, bulversate de noile valori, altele sunt
conservatoare, sub semnul unui cer
dăruit. Rubaiyatul are semnele sale: „o lume-n care n-au ce căuta – nicicând –
Bătrânii/ o lume sufocantă – cum moliciunea Lânii/ o lume-n care Tinerii
turbează – delirează/ alungă-n Noapte - -ndată – oricare Blândă- Amiază…”
(cf. p. 29).
În balanță este așezată condiția umană, o lume care nu mai speră, o lume în
derivă, care nu știe direcția, în care „nu poți să speri” (p.35). Aceste
întrebări decisive sunt mereu prezente în volum, „Truverul” caută partea
bună a existenței.
Cu un stil aparte, ușor de recunoscut, Adrian Botez își continuă călătoria,
prin patria sa spirituală - este revoltat, apăsat de grele întrebări și
complicate răspunsuri lirice. Preferă structura clasică a poeziei, cu un limbaj
inedit, fraze elaborate, în care sunt imbricate expresii uzuale și teme din
folclor, sau din tradițiile creștine. Filozofia devine existență prin cuvinte,
o trăire vie, abruptă. Deși folosește, ca-n postmodernism, litera mică,
cuvintele esențiale sunt scrise cu literă mare, cititorul este atenționat
asupra temelor care au străbătut cultura universală. Nu lipsesc miturile, legendele, arhetipurile.
Tablourile se amestecă după forțe pe care poetul le controlează, prin cultură, speranță și dedicare.
Prin acest volum, autorul ne
îndeamnă să prețuim înțelepciunea,
la fel ca vechii perși, la fel ca valahii
de altă dată, cei care prețuiau veșnicia, munții aleși – precum și Gura de Rai.
Constantin STANCU
Martie 2021
*Adrian Botez – RUBAIYATELE BOTEZIANE, 121 pagini, Râmnicu Sărat: Editura
Refet, 2021. Coperta I: Sfinxul/ Zalmoxe (imagine foto); 2. Omar
Kayyam (pictură anonimă); 3. Păstor daco-valah (grafică anonimă).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu