miercuri, 1 decembrie 2021

La mulți ani, România! La mulți ani, românilor de pretutindeni!

Țara Noastră

versuri Ion Nicolescu


Țara noastră-i țara noastră,
dulce pajiste albastră,
aripă sculptată-n dor
de lumina ochilor.

Dacă-i dor nu-l stingi cu apă,
dacă-i timp nu-l poți întrece,
dacă-i gând nu-l poți străbate,
noi suntem români.

Noi suntem români ca brazii,
noi suntem români ca grâul,
noi suntem români ca focul,
noi suntem români.

Țara noastră e a noastră,
vârf de jale 
și de dor,

dulce arșiță albastră
ca lumina ochilor.

Țara noastră-i țara noastră,
dulce pajiste albastră,
aripă sculptată-n dor
de lumina ochilor.




luni, 8 noiembrie 2021

Premiile revista Literadura 2021

 Concursul de volume al revistei Literadura și-a desemnat premianții.

Câștigătorul premiuluiMarin Ifrimpentru debut în volum, până la 30 de ani este
Alexandru Higyed cu volumul „Nimic personal” , editura „Casa de Pariuri Literare”.
Premiul este în valoare de 500 de lei și este acordat de către copiii scriitorului Marin Ifrim.





Câștigătoarea Premiului „Ion Caraion” pentru autori peste 30 de ani
este scriitoarea Gela Enea cu volumul „Sună-mă cu taxă inversă”,
editura „Ecou Transilvan”.
Premiul este în valoare de 500 de lei și este acordat de 
Asociația Culturală „Renașterea Buzoiană”


                                                    











Un sponsor surpriză  a oferit două premii speciale la premiul „Marin Ifrim”
pentru  Ștefan Șandru - volumul „Făt frumos din patimă”, editura „Creator”-150 de lei
pentru  Ramona Boldizsar -volumul „Nimic nu e în neregulă cu mine”, editura Casa de Pariuri Literare -100 lei.

Felicitări tuturor concurenților!
Colectivul de redacție al revistei Literadura

miercuri, 6 octombrie 2021

La mulți ani, Gabriel Dragnea - Literadura Nr. 21

 



 

Prezentul și-a pregătit soldații

 

Pe afișul spectacolului meu într-un singur act
"Nu e loc pentru renunțare"
am trecut declarația de libertate a poeților!
Trecutul nostru nu vrea să se sinucidă
la umbra mărului care ne amintește de prima
ispită,
de primul obstacol, de neputințe încolțite-n vise,
de prima rătăcire printre ecuațiile fricii!
Prezentul meu și-a pregătit soldații păcii,
care deja mărșăluiesc peste umbrele celor
înarmați
și gata să tragă fără ezitare în poeziile mele
condamnate la uitare, la tăcere și praf.
Trupurile poemelor, acoperite cu file de
calendar,
cu anotimpuri și mir din roua dimineților încă vii
vor fi purtate de păsări până la porțile cetății cu
îngeri orbi.
Pe aripile lor vor fi tatuate toate poemele mele
și nicio umbră nu va mai trage.

 

Cuvintele mă așteaptă acasă

 

De 40 de ani caut umbrele acelea albastre
Care m-au lăsat singur în teatrul clovnilor
Zilnic să mimez fericirea,
Confuz între două secunde.
În liniștea sălii, cu toți spectatorii în așteptare,
Pe scenă apare un copil cu o inimă-n palmă...
Bătăile sunt dese asemenea unui puls de poet
Rătăcit prin catacombele orașului,
În căutarea celei mai frumoase poezii de dragoste
Scrisă de îngeri pe spatele unei crisalide.
Deodată, pe scenă primesc un bilețel
Mirosind a smirnă și a lemn proaspăt tăiat:
"Liniștește-te, cuvintele te așteaptă acasă!"

 

Ultimul act

 

Ea: Pe banca aceasta din Paradis,
printre merii copți
voi rămâne singura femeie
care fumează în tăcere lângă tine
numărând culorile și florile
cărora le-am dat nume,
cuprinși de neliniști și teamă...
El: Pe banca aceasta din lemn de cireș înflorit,
în Grădina promisă lumii
am învățat să culeg tăcerile îndrăgostiților
de sub cearcănele dimineților,
să valsez cu neliniștile păsărilor
în fumul tău de țigară Hell Blend.
Brațele, ochii, tălpile, buzele și trupul de țărână
le voi dărui cândva pământului
ofrandă pentru neascultare.
Mai păstrează-mi puțin din mărul tău roșu,
să-mi fac curaj să pot număra urmele gloanțelor
din ziduri și trupuri de fluturi deveniți îngeri.
(înainte de a se trage cortina)
El: Ce zici, vrei să ne naștem din nou
când sărbătorim Schimbarea la Față?

 

Nu e nimeni acasă

 

Și totuși, ne-am adus aminte
De vechile păsări, de îngerii obosiți,
Adormiți pe pontoane
În așteptarea vreunei vești.
În acest oraș îmbrățișat de istorii,
De păianjeni și secunde călătoare prin liniști
M-am certat că nu am venit mai devreme
În vechea biserică greacă, fostă moschee,
Să mă închin și să tac lângă sfinții care,
Parcă șoptesc despre dragoste și ură,
Mere și trădări.
Celui care nu mai aderă la nimic
I-am bătut în ușa închisă.
Doar paznicul de noapte,
Stăpân peste memoriile lui Istrati
Ne învață de sus, de pe trepte
Cum se scriu spovedaniile pentru învinși
(pe străzile Brăilei, în căutarea lui Panait Istrati)

vineri, 24 septembrie 2021

Sting - Sorin Călin

 



 

 


Sau, în acte, Gordon Matthew Thomas Sumner. Compozitor, instrumentist, solist vocal de renume. Născut într-o familie britanică modestă. Știind ce e munca, dar și ce-i prin cluburi. În care mergea noaptea, spre a-i vedea și asculta pe Cream și Manfred Mann, de exemplu. Sau pentru a cânta cu diverse trupe de jazz ale vremii,  fapt ce-i înlesnește până la urmă, norocos, intrarea în celebrul  trio „The Police”.

 Este, în general, dificil să alegi o piesă ori alta din repertoriul său. Căci tot ce a creat pare atins de perfecțiune. Și parcă vine din locul în care omenescul și divinul și-au dat întâlnire, trecând la noi și noi experimente. Dar o fac totuși, enumerând câteva: „Mad About You”, „Shape of My Heart”, „Fragile”, „Fields of Gold”, „English Man in New York”, „Every Breath You Take”. Sunt minunate și de neuitat.

 În ani, mister Sumner a conlucrat cu mulți dintre cei buni. Miles Davis, Dire Straits, Phil Collins, Chris Botti sunt doar câțiva. Are și albume solo, la realizarea cărora adună sute de instrumentiști potriviți, Bântuie clasamentele cu succes meritat. Joacă în câteva piese de teatru și-n filme. Beneficiază de nominalizări numeroase și câștigă premii faimoase. Practicant de yoga și meditație transcendentală, s-a căsătorit de două ori și are șase copii. Este și-un activist constant pentru drepturile omului. Așa că nu va intra niciodată-n uitare. Nu degeaba-l admir neclintit...

 

                                                                                                



joi, 23 septembrie 2021

Șerban Tomșa - Chipul și creierul- proză/ Literadura nr 21; Mihaela Roxana Boboc-poezie

Chipul și creierul

 

Șerban TOMȘA

Sunt șocat de câte ori constat că fizionomia unui om are rareori legătură cu modul în care acestuia îi funcționează creierul. În ochii lui Ion Caramitru și ai lui Robert De Niro se citește inteligența. Ion Stratan ținea fulgerele minții sub limbă. Omul acela era un miracol pus în scenă pentru uzul iubitorilor de idei.
Dar cel mai adesea între fizionomie și creier nu e, cum spuneam,  nicio legătură.
Un muzician de geniu putea fi lesne confundat cu un măcelar.
Alina Plugaru are capul unui critic de artă.
La 65 de ani, Ilie Năstase aduce cu Shakespeare.
Deputatul Ioan Oltean parcă ar fi Edgar Poe, care a supraviețuit 30 de ani propriei morți.
Dacă ar intra într-un sat din Câmpia Română, Garcia Márquez ar fi luat drept căldărar.
Durrenmatt și Kennedy Toole ne lasă impresia că au lucrat ca brutari.
Și am putea jura că Dante își câștiga pâinea vânzând sicrie.
Miron Cozma e o caricatură a lui Eminescu.
Un alt personaj public este leit Alecsandri, uitat două săptămâni într-un butoi cu tărie. Alcoolul are un mod ciudat de a conserva lucrurile, dându-le o patină de inconștiență.
 
Necunoscuta din metrou
      În primul an în care am lucrat în învățământ arătam chiar mai tânăr decât unii dintre elevii mei din clasa a X-a, unde eram diriginte. Într-o dimineață străbăteam cu bicicleta cei câțiva kilometri care despărțea localitatea în care mă stabilisem de cătunul în care se afla școala la care fusesem repartizat. Aveam ore din zori până seara. L-am văzut pe unul dintre elevii mei, Marin, cel mai solid și mai maturizat dintre toți. Avea o barbă ca a unui bărbat de patruzeci de ani și era înalt, cu multă prestanță.  La ore, îmi venea să-i zic „dumneavoastră”.  Băiatul se ducea la câmp cu vaca și era însoțit de mama sa. ( Clasa a X-a avea cursuri după-amiază.) El m-a văzut, s-a oprit, și-a scos respectuos basca de pe cap și m-a salutat :
─ Bună dimineața!
I-am întors salutul cu prietenie. Am trecut mai departe și am auzit, în urmă, glasul femeii care își întreba fiul :
─ Cine era, maică, băiețașul ăla de i-ai dat „bună dimineața”?
─ Era dom' diriginte, a spus băiatul.
Foarte mulți ani mi-am recunoscut fără greș sutele și miile de elevi. Mă întâlneam cu câte o fată și mă saluta veselă, curioasă să vadă dacă mai știu cine este.
─ Bună, iepurașule de pluș, îi răspundeam.
Pe cei dintr-a V-a îi numeam iepurași, pe cei dintr-a șasea motănei și pisicuțe și tot așa. Iepurașii erau de pluș, de zahăr sau de ciocolată.  Motanii erau împărțiți și ei în mai multe categorii.
Când vedeam un fost elev, știam cine e, unde stătuse în bancă, pe vremuri, și din ce categorie de iepuri sau de pisici făcuse parte.
Așteptam, într-o toamnă ploioasă, un autobuz într-o stație dintr-o localitate aflată la douăzeci de kilometri de locul unde domiciliez. Lângă mine, un om îmbătrânit bine, cu părul alb, nebărbierit, trist, slab și  înalt, mă privea cu interes. Părea mai în vârstă decât mine. L-am privit și eu, dându-mi seama că mai văzusem fizionomia aceea. M-a întors de câteva ori și  mi-am stors creierii să-mi amintesc cine era, în timp ce omul mă privea continuu. În sfârșit, mintea mi s-a luminat.
─ Marine, tu ești, mă? l-am întrebat.
Era fostul meu elev. Mi s-a plâns că e șomer, are ulcer, etc. Numai belele.
        Într-o zi de primăvară mă duceam către Universitate, să-mi văd un prieten, profesor universitar în Marele Nord. Tocmai venise din Canada și, generos ca totdeauna, s-a oferit să-mi scrie câteva rânduri pe coperta unui roman. Ies rar din mediul meu, din lipsă de timp și din cauza precarelor mijloace de transport. Urcasem în metrou când atenția mi-a fost atrasă de o tânără care citea, așezată pe scaun. Nu-și ridica ochii de pe carte, iar eu aveam impresia certă că o mai văzusem și că îmi fusese foarte apropiată. Era o brunetă foarte frumoasă, cu trăsăturile ferm conturate. Probabil că se apropia momentul când urma să coboare, fiindcă a închis volumul, l-a băgat în geantă și s-a ridicat. Atunci a dat cu ochii de mine. Dintr-o dată, lumina a devenit mai intensă.
─ Ia te uită! Ce faci? m-a întrebat ea și m-a îmbrățișat cu efuziune, sărutându-mă pe obraz.
Mă uitam la ea și mă gândeam cine ar putea să fie. Doar nu eram într-o altă viață.
─ Bine... dar... tu?
─ Și eu... Mă duc la serviciu... Ești atât de scump la vedere! De ce n-ai mai trecut să mă vezi?
Fostă elevă nu putea fi, căci mă luase cu „tu” din prima. Nebună nu părea să fie.
─ Știi, am un program îngrozitor, m-am scuzat. Abia...
─ Lasă, lasă! Te știu eu. Mereu găsești scuze.
Trenul s-a oprit, iar ușile s-au deschis.
─ Te rog eu, dă-mi un telefon. Vreau să te consult într-o problemă. După opt. Am același număr, eu nu schimb nimic.
Și a ieșit odată cu valul de oameni care se revărsa pe peron, asemenea unei ape care se scurge dintr-un recipient spart . Mi-a mai făcut un semn cu mâna, mi-a zâmbit dulce și a dispărut pentru totdeauna.
Nici azi nu știu cine era femeia din metrou.
 
 O femeie coborând dintr-un autobuz
Viespi apatice sparg boabele de chihlimbar ale strugurilor.
Dimineața e toamnă, la prânz e vară.
Recitesc Hammett și îmi dau seama, cu dezamăgire, că el este părintele filmelor de acțiune care ne îndobitocesc de mulți ani încoace.
Pe strada mare au turnat două straturi de asfalt foarte groase. Ies cu bicicleta să văd dacă voi mai putea ieși, cu mașina, de pe străduța îngustă pe care locuiesc. Asfaltul se înalță ca un zid la ieșirea din fundătura mea, depășind în înălțime spoilerul automobilului pe care îl conduc. Mă opresc să discut cu niște bătrâni. Trăncănim o vreme, ei sunt de părere că voi putea circula în continuare cu mașina mea cea lipită de carosabil, eu mă îndoiesc. Asfințitul ne bate drept în ochi și un autobuz oprește în stație. O femeie tânără și frumoasă, genul acela care nu îmbătrânește niciodată sau o face foarte târziu și cu multă distincție,  coboară, se asigură pentru a traversa, mă salută și își continuă drumul. O cunosc, dar în liniștea aceea poleită de ultimele raze ale soarelui îmi apare ca o necunoscută misterioasă, mergând printr-un orășel la fel de enigmatic.
Și atunci mă încearcă părerea de rău că nu-i pot pune sub gleznele-i fine o altă stradă pe care să pășească mai lejer, că nu-i pot  oferi un bilet pentru un alt destin, că nu pot picta aerul din jurul ei cu fluturi galbeni, mulți fluturi galbeni, ca în Veacul de singurătate al lui Márquez.
 

Ficțiunile lui Dumnezeu

     X e un bătrân falnic, cu obrazul rumen și pasul vioi, care are, la 74 de ani, două amante. Are un regim alimentar de invidiat : lapte și brânză proaspătă, legume din propria grădină, fructe, miere, vin negru.  Bea cam doi litri pe zi, în loc de apă, dar nu l-am văzut niciodată nici măcar pilit : are o privire limpede și odihnită, ca un consumator de ceai hepatic.  Se pricepe la toate și are o gospodărie curată și ordonată, adevărată farmacie.
De ceva vreme l-am văzut nemulțumit și l-am întrebat ce păs are.
─ Sunt nițel supărat, mi-a spus el. Dumneata știi că eu nu am cereale și, în concluzie, n-ar trebui să am nici șobolani. E, uite că am!
─ Păi, cum așa?
─ Așa bine. Vecinul are niște gherlani care mănâncă la el  ̶  că are, slavă Domnului, vagoane dă porumb și de grâu !  ̶  și vin să doarmă la mine.
 ─ Șobolanii?
─ Da, șobolanii, fire-ar mama lor a dracu’ să fie!
─ Dacă înțeleg bine, mata ai deschis un fel de hotel pentru șobolani. Iar vecinul deține o cantină pentru rozătoare.
 ─ Cam așa ceva.
Îmi mai arată o frumusețe de motan ( să tot aibă 12 kg!) după care pisicile cad în limbă.
─ Vin acasă după el, domnule! Așa ceva n-am pomenit de când mama m-a făcut! În loc să umble și să urle motanii după pisici, îl caută ele și țipă dă mă terorizează. Și e un cotoi dat dracului, îmi aduce de pe câmp și pui de iepuri!
─ Ai, lasă-mă!
─ Pe cuvânt. Am unul chiar aici, sub coșul ăsta, că l-a adus viu. Dar pe cei mai mulți îi omoară și îi mănâncă.
Mă uit cu neîncredere la pisoiul braconier. E uriaș, gras și liniștit.
Se știe acum că Marin Preda n-a inventat nimic, ci a scris despre fapte petrecute în realitate, relatându-le în stilul său unic, care prinde gesticulația comică și sarcastică a personajelor. Iar Marquez povestește undeva că toate incredibilele scene din romanele sale s-au întâmplat aievea.
Dacă aș „prinde” într-un roman șobolanii și motanul bătrânului însetat de viață, ar ieși ceva veridic ?
Realitatea, ficțiunea lui Dumnezeu, bate totdeauna imaginația, însă uneori o umilește.



Mihaela Roxana BOBOC

 

Ploaia a măturat azi-noapte fricile

de parcă nu mai există hotar

între cei care am fost și suntem

între noi alunecă boala

și văd limpede

oasele mele țipă

dorul este doar o lespede pe care-mi odihnesc poemele

înainte să se transforme în femeie

scot apă din fântână

mă întreb despre ce voi scrie

când ploile vor adormi 

în cochilie de melc

când tai și urăsc

copacii care foșnesc verde 

fructele în pârg

femeile cu copii în pântec

fericirea aceasta iluzorie

trenul adormit în gară

scrisorile trimise cu poștalionul de patru

călătorind cu osiile rupte

e vară dar putea fi orice anotimp

în poezie timpul alunecă

de-și julește genunchii

un garou peste iubire

și venele ei adânci

apusul iuliei peste oraș 

ferestrele pictate în rouă 

căsuțele de păsări 

lemnul 

formele adânc impregnate

în poezia mea

tu. 

 

 

 

 

 

 

 

 











 






 

sâmbătă, 18 septembrie 2021

Emil Niculescu-In memoriam

 


        Pe 26 septembrie scriitorul Emil Niculescu ar fi împlinit 67 de ani. 
         Azi va avea loc la Cimitirul Eroilor slujba de 40 de zile de la înhumarea sa.
        Dumnezeu să-l odihnească în pace!
        În revista Literadura au evocat persoana sa: Octavian Mihalcea, Florentin Popescu, 
        Nistor Tănăsescu,  Călin Ghețu.












miercuri, 15 septembrie 2021

Prin gaura cheii - interviu cu scriitorul Augustin Doman realizat de Camelia Iuliana Radu

 




Dumitru Augustin DOMAN  

scriitor: „Cărțile mele se scriu singure”
Prozator, critic literar, eseist, jurnalist. 

Născut la 29 august 1953
Este prozator, eseist, gazetar.  A fost redactor-șef al revistei Calende, redactor-șef al ziarului Argeș Expres, redactor-șef al revistei Argeș.
A publicat, printre altele, volumele: Povestiri cu contrapunct (1985), Sfârșitul epocii cartofilor (1999), Meseria de a muri (2001), Moartea noastră cea de toate zilele (2007), Concetățenii lui Urmuz (2008), Cititorul de roman (2010), Generația 80 văzută din interior (2010), Sâmbătă, duminică și alte singurătăți (2016), Zbateri facile, strădanii futile (2017), Moartea de după moarte (2019), Spuma zilelor și nopților de lectură (2019), 366 de însemnări din anul pandemiei (2021)
Premii, selectiv: Premiul revistei Luceafărul (1978), Premiul Cartea anului a Filialei Pitești a Uniunii Scriitorilor din România (2008), Premiul revistei Viața Românească (2010), Premiul revistei Convorbiri literare (2011), Premiul Opera Omnia (2019) al Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România.

1.Cum a fost perioada de jurnalist la ZIG-ZAG? Pasiune? Datorie? V-a plăcut? A contat sau a stricat prozatorului Augustin Doman ?„
Zig-Zag” a fost un fenomen. Era o gazetă care apărea în aproape un milion de exemplare. Când aveai posibilitatea asta, să lucrezi acolo, nu mai stăteai pe gânduri. Am avut o viață de reporter-boier. Când soția mea – ca profesoară – avea 2100 de lei pe lună salariu, eu aveam 1600 de lei pe săptămână plus 800 de lei pe reportajul pe care-l publicam plus 3000 de lei pe săptămână deplasarea cu avionul în țară să 
mă documentez. Mergeam luni dimineața la redacție, îmi luam banii de deplasare și plecam în țară unde găseam bilet la avion. Scriam un reportaj cu care mă prezentam joi la prânz, îmi încasam salariul și plecam la Curtea de Argeș până lunea viitoare. Colegii mei erau repartizați fiecare pe felia lui, dar eu aveam libertate deplină. Probabil că reportajul meu avea audiență, altfel nu-mi explic cum Ion Cristoiu – șef autoritar și atent la cele mai neînsemnate detalii - nu mă dăscălea niciodată, nu-mi dădea indicații, nu-mi reproșa nimic. Singura condiție pe care mi-a pus-o a fost : „Nu te învârti pe-aci, prin București. Te duci unde vrei, dar în țară...”

2. Cum a apărut prozatorul? Când? Cum, de ce? Cât de greu/ușor a fost, este?
Prozatorul apăruse cu vreo 15 ani mai devreme. Publicasem în reviste, câștigasem concursul de debut la Editura Albatros. Problema era să despart apele, să nu amestec scrisul de prozator cu cel de gazetar postdecembrist. Asta mi s-a și pus în vedere la angajarea la „Zig-Zag”. M-am adaptat. E adevărat că reportajele mele erau oarecum literare. Chiar mă gândesc să le strâng în volum acum, după mai bine de 30 de ani. Proză propriu-zisă n-am mai publicat vreo cinci-șase ani cât am făcut gazetărie, după „Zig-Zag” la „Expres Magazin”, apoi la „Evenimentul Zilei”.

3. Cum se naște un volum? Exista o rețetă? Există ceva specific, un moment în care știți că fraza, imaginea, povestirea va deveni, de fapt, un volum sau?
Nu știu cum e la alții. La mine, volumele se scriu singure, ca să zic așa. Eu scriu povestiri pur și simplu, le public prin reviste, iar când      s-au strâns suficiente, fac o selecție, le structurez într-o anumită ordine și asta e. Le caut un titlu care să le strângă  într-o tematică și cu asta misiunea mea se încheie. Cu asta le dau de lucru cronicarilor și-mi văd de lenea mea funciară: lecturi mai sistematizate sau doar voluptuoase, vizionare de filme rusești mai vechi sau mai noi, îngrijirea de voie a livezii, taclale ca-n Nenea Iancu la o halbă pe terasă...

4. Ca redactor șef la „Argeș”, știm, totul era analizat de privirea vigilentă a creatorului de revistă. Era greu, era ușor, cum este sa conduci ani si ani una dintre cele mai bune reviste literare din tara?
Da, am fost redactor-șef 12 ani acolo. M-a ajutat foarte mult experiența de gazetar. Aveam un proiect editorial bine articulat, deși puțini l-au luat în seamă, chiar dacă l-am publicat de două ori în acest timp. Eu l-am respectat de parcă mi l-ar fi impus altcineva. Asta în măsura în care s-a putut, pentru că redactorul șef al unei reviste are și presiuni, trebuie să facă și mici concesii, are șefi care încearcă să-i impună și ei una-alta. Dar, stând și recapitulând pe cine am publicat în cadrul proiectului și recapitulând lista de 40-50 de premiați ai revistei în anii aceștia, aș zice că pe la revista „Argeș” a cam trecut floarea literaturii române actuale, de la Ileana Mălăncioiu și Horia Bădescu până la D. R. Popescu și Adrian Alui Gheorghe, de la Nicolae Prelipceanu și Gheorghe Grigurcu până la Ovidiu Genaru și Marian Drăghici, de la Vasile Spiridon și Ioan Lascu până la Al. Cistelecan și George Vulturescu etc. etc.  În cadrul proiectului „Argeș”, din paginile revistei s-au născut mai multe cărți importante, publicate, deci, inițial acolo.
 
5. V-ați dat demisia, de ce? V-ați mai întoarce? 
E adevărat, am demisionat la un moment dat. Finanțatorul revistei plătește onorarii la doar cinci-șase titulari de rubrici. Eu trimiteam an de an proiectul revistei la Ministerul Culturii și obțineam câteva zeci de mii de lei cu care plăteam toți colaboratorii permanenți, scăpând de obsesia vieții mele de a nu avea nicio datorie la nimeni. Iar anul trecut, șefele mele administrative m-au sabotat, în sensul că au omis intenționat să pună o hârtie în dosar. Efectul: am fost descalificați de comisie, deci nici n-am fost evaluați. Pentru că m-am simțit vinovat față de colaboratorii permanenți, mi s-a părut normal să-mi dau demisia. Credeți că a apreciat cineva gestul meu? Aș! N-aș mai reveni niciodată. De altfel, la sărbătorirea revistei la 55 de ani de luna trecută, n-am fost invitat. Am fost trecut alături de Gheorghe Tomozei în rândul redactorilor șefi morți.       Să-mi fie țărâna ușoară!

6.  Care este proiectul la care lucrați? Ne așteptăm la mai multe volume acum, ”în libertate”?
Cum spuneam mai sus, nu lucrez la vreun proiect. Cărțile mele se scriu singure. Am acum o nouă carte de povestiri, dar o voi publica anul viitor pentru că nu mi se pare decent să public două cărți într-un an. Mai am și alte cărți scrise, dar nu știu de mă voi învrednici să le structurez și să le predau vreunei edituri.

7. Ce ați recomanda tinerilor care își încep  ucenicia in scrierea de proza, eseu?
Ei, aici m-ați prins! Nu-mi place să dau sfaturi, după cum nu mi-a plăcut niciodată nici să primesc. Și, să zicem că aș fi eu vreun înțelept, nu văd vreun tânăr de azi bătând la porțile literaturii și dornic să asculte sfaturile vreunui bătrân. Și poate că e mai bine așa. Literatura se învață pe cont propriu, e lucru știut.
 
8. De ce optzecist întârziat?
Din lunga listă a optzeciștilor, peste trei sferturi sunt „întârziați”. Și asta pentru că acestea au fost condițiile ultimului deceniu din „epoca de aur”. Posibilitățile de publicare erau restrânse până la interzicere. Cenzura era drastică, criza culturală mergea mână în mână cu criza politică, economică, socială. De aceea, optzeciștii din toate colțurile țării s-au afirmat concomitent în primii cinci șase ani după 1990. Nu puteam face excepție.
                                                                                                                                Interviu realizat de 
                                                                                                                           Camelia Iuliana RADU


 

 




A venit, a venit... toamna/ editorial Literadura 21

 

Cine știe de ce „Toamna se numără bobocii”?

Prima zi de septembrie. O dimineață liniștită. Bineînțeles, un termen cât se poate de relativ, liniștită.
Dacă deschizi televizorul altceva numeri, nu boboci. Scumpiri. Facturi mărite, privatizări cu frâna pusă de vreo treizeci de ani încoace.
Război. Cum o fi la Talibani să stai cu arma în mână de dimineața până seara?
Prima gură de cafea - prima porție de nitro a zilei - deschide poarta gândurilor.
Încotro? Unde? De ce? Cum?  Pentru ce? Pentru cine? Iar?
Pulsul vieții ne animă pe toți la fel. Pulsul locului are zvâcnetul lui specific. Pulsul lumii este altul.
Valul patru al pandemiei lovește toate hărțile, indiferent de forma de relief, de organizarea administrativă, urbană sau rurală, de forma de stat, regat, republică. O să numărăm iar restricții? Pentru vaccinare se oferă tombolă, se oferă bonuri de masă.
Eu m-am vaccinat fără să mi se promită sau  să mi se dea nimic.
Ce numărăm? Speranțele noastre? Bucuriile? Dacă va mai fi în dicționar cuvântul pensie ca actualitate și nu ca arhaism, când ne va veni nouă rândul să ieșim la pensie?
Sau trag unii speranță că ne aranjează covidul?
Întrebări multe! Răspunsuri? Aici se face numărătoarea, „două la prefectură, două la primărie” 
Ce numărăm? Oameni care au muncit o viață și nu se încadrează la pensii decente? Care își pun deoparte banii pentru sacoșa de medicamente?
Ar trebui să numărăm zilele când vom da înapoi banii pe care îi tot împrumută guvernele pe garanția generațiilor viitoare.
Să ne numărăm valorile. Sunt exemple de supraviețuire, de reușită.
Alergăm după ce? Iluzia zilei de mâine? Cine o garantează?
Multe întrebări. Răspunsurile nu le dau alții pentru noi.
E bună o cafea de dimineață.  Să ne aducem aminte de ce se numără bobocii toamna.
Avem un motiv să o facem, începe școala! Să mai dăm și pe la bibliotecă, pe la librărie să mai cumpărăm câte o carte. Campaniile electorale de ce se fac oare doar cu muzică și mici?
                                                                                                                Teo CABEL

marți, 6 iulie 2021

La mulți ani, scriitorului Adrian Alui Gheorghe!

 



Adrian ALUI GHEORGHE: – născut la 6 iulie 1958, în loc. Grumăzești, jud. Neamț. Absolvent al facultății de filologie din cadrul Universității „Al.I.Cuza” din Iași, specializarea Română – Limba latină cu licența în anul 1986, cu teza „Paradigma erosului în poezia lui Ovidius”. Doctor în Filologie din anul 2004 cu teza „Tinerețe fără bătrînețe și sentimentul tragic al timpului” (Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași);

 – Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1990 şi membru în Consiliul de Conducere al USR uniuni în perioada 1996 – 2010;

– Este membru al PEN Clubului Român din anul 1990 şi vicepreşedinte al PEN Clubului Român în perioada 2014- 2016;

– Director al Complexului Muzeal Judeţean Neamţ în perioada 1992 – 1993;

– Director al Direcţiei pentru Cultură a judeţului Neamţ din anul 1995 pînă în anul 2000 şi din 2004 pînă în anul 2013;

– Director al Bibliotecii Judeţene „G. T. Kirileanu” Neamţ din anul 2013;

– Co-fondator şi director al revistei de cultură „Antiteze” în perioada 1996 – 2007;

– Director al revistei de cultură, arte, atitudini „Conta”, din anul 2010;

– profesor asociat la Facultatea de Muzică din Piatra Neamț, filială a Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj Napoca, din anul 2005, unde a susținut și susține cursul de Estetică generală și estetică muzicală;

Premii şi distincţii, participări internaţionale (selectiv):

– Premiul Uniunii Scriitorilor din România, pentru anul 2001, pentru volumul de poezie „Îngerul căzut” şi în anul 2015 pentru romanul „Laika”

– Meritul Cultural în grad de Cavaler, grad A, în anul 2000 şi Meritul Cultural în grad de Ofiţer, grad A, în anul 2010 conferite de Preşedinţia României;

– Cetăţean de onoare al municipiului Piatra Neamţ din anul 2005;

– Premiul Festivalului de literatură româno-canadian « Ronald Gasparic » (Iaşi, 2008);

– Premiul Naţional de Poezie „Poesis”, Satu Mare, octombrie, 2008;

– Premiul „Balcanica” al poeţilor din Balcani, Brăila, 2010;

– Premiul Național de Proză ”Liviu Rebreanu”, Bistrița Năsăud, 2017;

– Premiul revistei ”Familia” pentru întreaga operă, Oradea, 2018;

– Premiul ”Nichita Stănescu” al ”Serilor de poezie de la Desești”, 2019

– A mai primit Premiul Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România pentru volumele: „Cîntece de îngropat pe cei vii” (1993), „Titanic şvaiţer. Momente şi schiţe” (1994), “Complicitate” (1998), “Goliath”(1999), “ România pe înţelesul tuturor “ (2004), pentru îngrijirea ediţiei “Carnete maro” (volumele I-IV) de Aurel Dumitraşcu (2006), pentru volumul de poezie „Paznicul ploii” (2010), pentru romanul „Urma” (2013); Premiul filialei Iaşi a USR pentru întreaga activitate, în anul 2013, la împlinirea vîrstei de 55 de ani; Premiul pentru Poezie al Revistei Convorbiri literare (2000), Premiul Revistei Ateneu, pentru poezie (2000), Premiul Salonului Internaţional de Carte de la Oradea, Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucovineni ș.a.

– A participat activ la evenimentele din decembrie 1989, a scris editorialul primului număr al ziarului „Ceahlăul” din 22 decembrie 1989, dar a refuzat titlul de revoluţionar şi avantajele sale

*

– A efectuat mai multe stagii de management cultural şi politici culturale europene la Stockholm (1995, unde susţine comunicarea De la societăţile multiculturale spre o cultură unică, europeană susţinută în cadrul Conferinţei Internaţionale Dialog cultural în societăţi multiculturale) şi Varna (1999/ Bulgaria, unde susţine comunicarea Descentralizarea, o cale spre regăsirea identităţii comunitare);

– În anul 2012 participă la Congresul Scriitorilor Francofoni de la Alger, reprezentînd România, unde susţine o conferinţă pe tema „Autoficţiunea literară”, în anul 2013 și 2017 face parte din grupul de scriitori care reprezintă România la Tîrgul Internaţional de Carte de la Frankfurt (Germania),  în 2015 participă la Târgul Internaţional de Carte de la Belgrad, în anul 2016 participă, din partea României, la Tîrgul Internațional de Carte de la Ierusalim, în august 2019 participă la Târgul Internațional de carte de la Beijing, unde România a fost desemnată țară invitată de onoare.

– Opera sa, poezie şi proză, a fost tradusă în antologii în limbile germană, franceză, rusă, engleză, sîrbă, slovacă, cehă, spaniolă, arabă, suedeză.

OPERA (selectiv)

Ceremonii insidioase (Junimea, Iaşi, 1985), Poeme în alb-negru (Junimea, Iaşi, 1987), Intimitatea absenţei (Junimea, 1992), Cântece de îngropat pe cei vii (Panteon, 1993), Fratele meu, străinul (Timpul, Iaşi, 1995), Titanic şvaiţer. Momente şi schiţe (Timpul, Iaşi, 1997), Supravieţuitorul şi alte poeme (Axa, Botoşani, 1997), Complicitate (Libra, Bucureşti, 1998), Goliath. Proză scurtă (Libra, Bucureşti, 1999), Îngerul căzut (Timpul, Iaşi, 2001), Autoexecuţia (Convorbiri literare, Iaşi, 2002), Bătrânul şi Marta. Un romanţ şi câteva povestiri (Cronica, Iaşi, 2002; ediţia a II-a, Paralela 45, Bucureşti, 2005), România pe înţelesul tuturor (Conta, Piatra-Neamţ, 2003), Îngerul căzut, ediţia a II-a, (Timpul, Iaşi, 2003); Gloria milei (Cartea Românească, Bucureşti, 2003), Ce rost are să trăieşti în România tranziţiei? (Compania, Bucureşti, 2004; eseu social-politic), Podul (Axa, Botoşani, 2004, teatru), Tinereţe fără bătrîneţe şi sentimentul tragic al timpului (eseu, Conta, Piatra-Neamţ, 2004; ediţia a II-a TipoMoldova, Iaşi, 2012), Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate (Conta, Piatra-Neamţ, 2005); Poezii alese, antologie (Conta, Piatra-Neamţ, 2006), Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă şi iubire (Conta, Piatra-Neamţ, 2006), Părintele Iustin Pârvu: daruri duhovniceşti, (Conta, Piatra-Neamţ, 2007; ediţia a II-a Eikon, Cluj-Napoca, 2011), Părintele Iustin Pârvu: o misiune românească şi creştină (Conta, Piatra-Neamţ, 2008), O dramă la vînătoare. Antologie de poezie (Paralela 45, Bucureşti, 2008), Frig, roman epistolar, în colaborare cu Aurel Dumitraşcu (Conta, Piatra-Neamţ, 2008; ediţia a II-a 2014, Charmides, Bistriţa Năsăud), Iadul etic, iadul estetic (Timpul, Iaşi, 2008, conferinţe, studii, eseuri despre influenţa eticului asupra esteticului în societatea actuală), Paznicul ploii (Limes, Cluj-Napoca, 2010), Cucuta, antologie de poezie (TipoMoldova, Iaşi, 2011), Contribuţii la estetica umbrei (Tracus Arte, Bucureşti, 2012; eseuri, dialoguri, conferinţe), Părintele Iustin Pârvu: o misiune creştină şi românească, (Doxologia, Iaşi, 2013), Urma, roman (Cartea Românească, Bucureşti, 2013), Laika, roman (Cartea Românească, Bucureşti, 2014), Luna Zadar, roman (Cartea Românească, Bucureşti, 2016), Opera poetică (Paralela 45, Piteşti, 2016), Cîtă viaţă, atîta literatură, interviuri (Editura Junimea, Iaşi, 2016), Zugzwang sau strada cu o singură ieșire (Polirom, 2018).

   

Ediții îngrijite

 

Îngrijitor al operei postume a scriitorului Aurel Dumitrașcu (1955 – 1990): volumele de poezie „Mesagerul”, Editura „Canova”- 1992; „Tratatul de eretică”, Editura „Timpul”, 1995; „Mesagerul – opera poetică”, Editura „Timpul”, 1997; „Fiara melancolică”, Editura „Axa”, 1998; « Scene din viața poemului », Editura « Conta », 2004 ; « Divina Paradoxalia », Editura « Paralela 45, 2006; « Lebăda care închide infernul. Poeme inedite », Editura Muzeul Literaturii Române, 2006 ; volumele I (2001), II (2003), III (2004) și IV (2005) ale jurnalului lui Aurel Dumitrașcu, „Carnete maro”, Editura „Timpul” (prefață, note bio-bibliografice, note explicative, indice de nume; proiectul este în derulare, sînt pregătite încă două volume) ; „Carnete maro”, ediţie integrală, vol I-II, 2011, Editura Conta;

– volumele postume ale poetei Maria Anegroaie, „Singurătate de înger”, Editura „Timpul”, 1997 și « Poemul cu o mie de inimi », Editura Conta, 2004 (îngrijire ediție, stabilire text, prefețe, note bio-bibliografice); a îngrijit volumele postume „Rețetă pentru un teatru perfect” al scriitorului și regizorului Eduard Covali (Editura „Conta”, 2004) și „Picătura de otravă” (Editura „Conta”, 2005; postfață, note bio-bibliografice); – a îngrijit volumul « Crîncenul veac XX și ororile sale », de Mihai David- Ghindăoani (Editura Timpul, 2005 ; stabilire text, îngrijire ediție, prefață, note); – a îngrijit volumul « Aiud însîngerat » de Grigore Caraza (Editura Conta, 2007 ; prefață); prefața romanului « Vals mediteranean », de Buket Uzuner (Turcia  traducere Ana Andreescu), Editura Ars Longa, Iași, 2005, « Buket Uzuner : Ultima noapte de război, toată viața de iubire »


https://uniuneascriitorilor-filialasibiu.ro/adrian-alui-gheorghe/#page-content

vineri, 2 iulie 2021

Cartea zilelor noastre

 


 

Omagiu unui CĂRTURAR. La 95 de ani de la naștere...

 

 L-am aflat într-un timp dificil, l-am citit cu nesaț și l-am ascultat pe măsură. M-a atras erudiția. Ideile multe și vaste. Îndeosebi stilu` fără cusur. În publicistică mai ales. Mi-a fost cumva mentor. Chiar de nu eram mereu de acord cu opțiunile lui. Exasperante, uneori. Realmente incomode pentru mulți. Puse însă strălucit în foaia de ziar. Pilde jurnalistice oricând. Valabil îndreptar pentru toți din breaslă. Ce se alătură fără fisură cărților sale suave. Superbe-n melancolia lor. Picturale pur și simplu. Mustind de mitologii. Subiective, poate, da` cu tâlcuri cert. Adânci. Fascinante de-a pururi...

 Din păcate, vine o clipă când viața, ca într-o coridă, sfârșește și cu toreadoru` răpus. Când, vrei sau nu, iți cresc ”aripi până la nori”. Ajungi undeva, pe o stea, și-n urma-ți rămâne deșertu`. Pentru totdeauna. Ei bine, după scepticu` din Lisa, nici vorbă de așa ceva. Spre norocu` nostru. Căci CĂRTURARII nu mor niciodată cu adevărat. Se duc doar să stea lângă Domnu`, da` ne lasă-n inimi și-n inimi slove veșnic vii. Cu siguranță, OCTAVIAN PALER e unu` dintre ei. Iară rândurile astea, de tomurile-i faine-s iscate, desigur. De titlurile lor vădit sugestive. Întru cinstire și amintire, deplin cuvenite...

 

                                                                                        Adrian SIMEANU

luni, 28 iunie 2021

Laurențiu Belizan














poem înclinat

 

în fiecare vocală există o scară-n spirală

un arbore albastru cu rădăcinile adulmecând cerul

șerpuind pe marginile ispititoare ale găurilor negre de aiurea și de aici

din acest trotuar de provincie pe care se plimbă oameni rogvaiv

 

blocurile se înclină ușor

se visează Turnuri Pisa

deasupra ici-colo nori negri de consoane miros a ploaie

ploaia care primenește care potopește

 

rup înfrigurat o filă din „Cartea amăgirilor” și fac o luntre

o arcă a lui Poe/ Alan Poe

 

în care doar poeții pot urca niciodată coborî

 

ce înseamnă să fii orb

 

RMC

 

să fii în lumea aceea în care lumea curge pe străzi

ca lava pe străzile Pompeiului

în lumea aceea în care cenușa crește în interiorul corpului

peste mirobolante fresce ale sufletului

 

să fii prins în chihlimbarul timpului atroce

și să nu-i vezi strălucirea frumusețea

și torentele cristice de căldură

să nu-i vezi cele șapte brațe cu care dăruiește

ochii albaștri care simt suferința întregii lumi

și o decantează o sfărâmă ignorând textualismul decadent

și postcreștinismul dement al lumii

 

Acum O văd/ are genele Mariei

Ea nu știe

Ea dăruiește crezând că așa este firesc.

 

deși voi rămâne veșnic în purgatoriu

O văd

 

și asta este o mântuire în miniatură









 𝗮𝗯𝘀𝗼(𝗹𝘂𝘁)

în el - un labirint

o rețea autistă a gândurilor

săpând ca niște viermi alb-fosforescenți într-un trup cangrenat

căutând o soluție de backup și disaster recovery

îl vor ține în suspensia vâscos-irizată ca un halou

într-o stare vegetativă până când va începe să răspundă cu da sau nu

prin undele cerebrale

imaginați-vă că sunteți într-o asemenea stare

și ar veni o haită de medici să vă scoată organele!

între timp ar afla cum tequila se poate transforma în smaragde

și ar inventa patrafire wireless

dar la intrare în peșteră s-ar vedea dinții focului

și umbra unui artist din lascaux

mă însoțești mereu ca să-mi spui ce simt

să dai nume celor noi

clipești!

în mine - un tsunami de lumină

ești un grăunte de 𝑚𝑒𝑡𝑎𝑑𝑜𝑛𝑎̆ 𝑝𝑒 𝑙𝑖𝑚𝑏𝑎 𝑎𝑐𝑒𝑠𝑡𝑒𝑖 𝑙𝑢𝑚𝑖

𝑖̂𝑛 𝑠𝑒𝑣𝑟𝑎𝑗 𝑑𝑒 𝑑𝑜𝑢𝑎̆ 𝑚𝑖𝑖 𝑑𝑒 𝑎𝑛𝑖

 

𝐜𝐮𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐫𝐢𝐧𝐳𝐢 𝐥𝐮𝐧𝐚 𝐢̂𝐧 𝐳𝐨𝐧𝐚 𝟓𝟏

ne-au separat de la naștere

ne puneau să desenăm o stradă închipuită

până-ntr-o zi când fluturele uitat pe asfalt

a-nceput să zboare împărțindu-și aripile

precum cele cinci pâini și doi pești

ne îndesaserăm buzunarele cu ele să reconstituim

drumul până acasă

oriunde ne-ar fi abandonat în orice laborator

logaritm alfabet

mergeam cu trenul soarele se multiplicase în ferestre

un tunel sfârtecând deodată lumina

răni florescente au început să contureze un chip

ca o obsesie ferecată în rafturile unui alchimist

însă ce șoc am avut să te redescopăr într-un balcon florentin

apoi într-o lojă de operă acolo unde omul e mânat

din spate

ca un satyr de propriile-i labirinturi!

într-un fel iubirea e o schimbare de registru de ph de neutru

până la ea suntem la genul indiferenței cu sine

tu m-ai învățat să nu-mi înghit nicio privire

ultimul semn înainte de a te re/cunoaște a fost acea

ședință fotografică

din turnul eiffel am văzut mulțimea de nuduri de pe

champs-élysées

era martie

la sfârșit s-au repezit să se îmbrace

desenând pe asfalt arcuirea zâmbetului tău

vagoanele păreau un șir de căruțe uitate în far-west

din ultimul aveai să cobori și eu ridicam o cabană

dormeam în piei de urs grizzly

uneori când merg cu metroul

în flashurile de graffitti

recunosc acel urlet sălbatic ce zace în noi

ne prefacem în continuare

ei sunt mulțumiți crezând că le confirmăm teoria

dar nu știu că noi am învins entropia

trăind unul în visele celuilalt

în noapte un tren ca un dragon s-a poticnit

scuturându-și scheletul pe o scară ca un vierme

tânjind spre copac

cobori și-ți întind mâna

buzele tale sunt roșii precum un măr neînceput

îmi amintesc ce albă este luna

 

𝗼 𝘀𝗰𝗵𝗶𝘀𝗺𝗮̆ 𝗮 𝗹𝘂𝗺𝗶𝗻𝗶𝗶

într-o noapte am visat un dirijabil sub formă de hipopotam

mă obseda trichineloza bicicletelor-parapantă

spițele roților îmi umblau prin vene

explodându-mi în apropierea tâmplei

imaginează-ți o batistă albă ce dă startul unei curse cu biciclete bolnave

și ochii ei galbeni de vită mușcată în vremea musonului!

de pe puntea lui hindenburg

zăream spinările balenelor ca niște aisberguri

nu are rost să vă păcălesc

în poemul ăsta nu e vorba de daruri

de reni prefăcându-și copita în turlă

ci de munți de promisiuni deșarte

poate e tardiv să scriu despre asta însă ceva din mine nu iartă

mă plimbam deasupra europei cu colții rânjiți

de ied după plecarea caprei

apoi statuia libertății îmi arătă zgârie-norii de carne

mă gândeam

ce bine ar fi să ne hrănim doar cu hidrogenul din burta dihaniei!

pentru ei suntem doar niște eprubete gri în care se dizolvă deșeurile unui zeppelin

acele pete unsuroase de pe aerodrom nu sunt de la pantofii lor cei noi

sunt umbrele noastre

iar tuburile cu vopsea pentru graffiti par niște imense cartușe

cine e capabil să zboare cu o bicicletă având trichineloză?

poveștile noastre nu le vrea nimeni

în felul ăsta am înșela destinul trist

am descifra râzând sporovăiala falșilor profeți

am învățat prea repede zornăitul palid al florii de muște

privește stârvul acesta!

când vom ateriza voi colora acest mamifer

gonflabil și voi face din el hăinuțe pentru copii

cândva umplea mlaștinile cu răgetul lui

cândva era în pântecul mamei copil

și totuși

într-o zi vor inventaria viețile noastre într-un

clasor de timbre cu zeppelin

oare câte trepte are iadul?

noaptea ce vine voi tăia o bucată de cer și o să-mi ung o felie de pâine

 

𝘀𝘂𝗻𝗲𝘁𝘂𝗹 𝗶𝗻𝗳𝗶𝗻𝗶𝘁 𝗮𝗹 𝗹𝘂𝗶 𝘄𝗮𝗴𝗻𝗲𝗿

fruntea îți este portativ

peste care aș trece un mănunchi de petale

pielea să nu semene cu pământul arat

de pegași cu aripi retezate

genele sunt clape de pian

care îți colindă irisul

privește-mă fără să clipești!

lasă iubirea suspendată

ca un staccatto

între acordurile acestui

deja-vu!

 

𝗺𝗼𝗿𝗶𝗹𝗲 𝗱𝗲 𝘃â𝗻𝘁 𝗻𝘂 𝗮𝘂 𝗲𝗰𝗼𝘂

în orașul meu este un nebun

care nu dirijează mașinile în ritmul unei muzici numai de el auzite

nu bolborosește ocolind cu grijă crăpăturile asfaltului

nu face declamații în după-amiezile însorite pe treptele tribunalului

are un ceas de alamă cu lanț

uneori îi deschide capacul

îți arată rotițele

în ele sunt turnate amintirile celor ce l-au purtat“

apoi desface o coală soioasă cu îndoituri aproape destrămate

și ți-o flutură zâmbind

este înalt și poartă aceleași haine de 33 de ani

sunt o epidermă suplimentară ce se hrănește cu trupul lui

au crescut odată cu el doar culorile sunt mai șterse

este foarte înalt

un paratrăznet ambulant

ce pare să apere un ultim oraș al lui dalí

lumea zice că spărtura ce-i zornăie în buzunare

este parte a unui mozaic furat din cenușa pompeiului

în nopțile luminate de girafe arzând o răstoarnă

din ea răsar pe rând un leu un gladiator și o vestală

de copil am crezut urmărindu-l fascinat pe străzi

că are ceva tainic de făcut

încercând să-i întâlnesc privirea ani în șir

poate undeva sub o casă părăsită trebuia

să așeze într-un fel anume

pietricelele care lipseau și totul să capete sens

trebuie doar să-și amintească!

până atunci vom colinda orașul până se va îngălbeni

ca un os în albia secată a unui râu

 

c