Dumitru Augustin DOMAN
scriitor: „Cărțile mele se scriu singure”
Prozator, critic literar, eseist, jurnalist.
Prozator, critic literar, eseist, jurnalist.
Născut la 29 august 1953
Este prozator, eseist, gazetar. A fost redactor-șef al revistei Calende, redactor-șef al ziarului Argeș Expres, redactor-șef al revistei Argeș.
A publicat, printre altele, volumele: Povestiri cu contrapunct (1985), Sfârșitul epocii cartofilor (1999), Meseria de a muri (2001), Moartea noastră cea de toate zilele (2007), Concetățenii lui Urmuz (2008), Cititorul de roman (2010), Generația 80 văzută din interior (2010), Sâmbătă, duminică și alte singurătăți (2016), Zbateri facile, strădanii futile (2017), Moartea de după moarte (2019), Spuma zilelor și nopților de lectură (2019), 366 de însemnări din anul pandemiei (2021)
Premii, selectiv: Premiul revistei Luceafărul (1978), Premiul Cartea anului a Filialei Pitești a Uniunii Scriitorilor din România (2008), Premiul revistei Viața Românească (2010), Premiul revistei Convorbiri literare (2011), Premiul Opera Omnia (2019) al Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România.
1.Cum a fost perioada de jurnalist la ZIG-ZAG? Pasiune? Datorie? V-a plăcut? A contat sau a stricat prozatorului Augustin Doman ?„
Zig-Zag” a fost un fenomen. Era o gazetă care apărea în aproape un milion de exemplare. Când aveai posibilitatea asta, să lucrezi acolo, nu mai stăteai pe gânduri. Am avut o viață de reporter-boier. Când soția mea – ca profesoară – avea 2100 de lei pe lună salariu, eu aveam 1600 de lei pe săptămână plus 800 de lei pe reportajul pe care-l publicam plus 3000 de lei pe săptămână deplasarea cu avionul în țară să
mă documentez. Mergeam luni dimineața la redacție, îmi luam banii de deplasare și plecam în țară unde găseam bilet la avion. Scriam un reportaj cu care mă prezentam joi la prânz, îmi încasam salariul și plecam la Curtea de Argeș până lunea viitoare. Colegii mei erau repartizați fiecare pe felia lui, dar eu aveam libertate deplină. Probabil că reportajul meu avea audiență, altfel nu-mi explic cum Ion Cristoiu – șef autoritar și atent la cele mai neînsemnate detalii - nu mă dăscălea niciodată, nu-mi dădea indicații, nu-mi reproșa nimic. Singura condiție pe care mi-a pus-o a fost : „Nu te învârti pe-aci, prin București. Te duci unde vrei, dar în țară...”
Este prozator, eseist, gazetar. A fost redactor-șef al revistei Calende, redactor-șef al ziarului Argeș Expres, redactor-șef al revistei Argeș.
A publicat, printre altele, volumele: Povestiri cu contrapunct (1985), Sfârșitul epocii cartofilor (1999), Meseria de a muri (2001), Moartea noastră cea de toate zilele (2007), Concetățenii lui Urmuz (2008), Cititorul de roman (2010), Generația 80 văzută din interior (2010), Sâmbătă, duminică și alte singurătăți (2016), Zbateri facile, strădanii futile (2017), Moartea de după moarte (2019), Spuma zilelor și nopților de lectură (2019), 366 de însemnări din anul pandemiei (2021)
Premii, selectiv: Premiul revistei Luceafărul (1978), Premiul Cartea anului a Filialei Pitești a Uniunii Scriitorilor din România (2008), Premiul revistei Viața Românească (2010), Premiul revistei Convorbiri literare (2011), Premiul Opera Omnia (2019) al Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România.
1.Cum a fost perioada de jurnalist la ZIG-ZAG? Pasiune? Datorie? V-a plăcut? A contat sau a stricat prozatorului Augustin Doman ?„
Zig-Zag” a fost un fenomen. Era o gazetă care apărea în aproape un milion de exemplare. Când aveai posibilitatea asta, să lucrezi acolo, nu mai stăteai pe gânduri. Am avut o viață de reporter-boier. Când soția mea – ca profesoară – avea 2100 de lei pe lună salariu, eu aveam 1600 de lei pe săptămână plus 800 de lei pe reportajul pe care-l publicam plus 3000 de lei pe săptămână deplasarea cu avionul în țară să
mă documentez. Mergeam luni dimineața la redacție, îmi luam banii de deplasare și plecam în țară unde găseam bilet la avion. Scriam un reportaj cu care mă prezentam joi la prânz, îmi încasam salariul și plecam la Curtea de Argeș până lunea viitoare. Colegii mei erau repartizați fiecare pe felia lui, dar eu aveam libertate deplină. Probabil că reportajul meu avea audiență, altfel nu-mi explic cum Ion Cristoiu – șef autoritar și atent la cele mai neînsemnate detalii - nu mă dăscălea niciodată, nu-mi dădea indicații, nu-mi reproșa nimic. Singura condiție pe care mi-a pus-o a fost : „Nu te învârti pe-aci, prin București. Te duci unde vrei, dar în țară...”
2. Cum a apărut prozatorul? Când? Cum, de ce? Cât de greu/ușor a fost, este?
Prozatorul apăruse cu vreo 15 ani mai devreme. Publicasem în reviste, câștigasem concursul de debut la Editura Albatros. Problema era să despart apele, să nu amestec scrisul de prozator cu cel de gazetar postdecembrist. Asta mi s-a și pus în vedere la angajarea la „Zig-Zag”. M-am adaptat. E adevărat că reportajele mele erau oarecum literare. Chiar mă gândesc să le strâng în volum acum, după mai bine de 30 de ani. Proză propriu-zisă n-am mai publicat vreo cinci-șase ani cât am făcut gazetărie, după „Zig-Zag” la „Expres Magazin”, apoi la „Evenimentul Zilei”.
Prozatorul apăruse cu vreo 15 ani mai devreme. Publicasem în reviste, câștigasem concursul de debut la Editura Albatros. Problema era să despart apele, să nu amestec scrisul de prozator cu cel de gazetar postdecembrist. Asta mi s-a și pus în vedere la angajarea la „Zig-Zag”. M-am adaptat. E adevărat că reportajele mele erau oarecum literare. Chiar mă gândesc să le strâng în volum acum, după mai bine de 30 de ani. Proză propriu-zisă n-am mai publicat vreo cinci-șase ani cât am făcut gazetărie, după „Zig-Zag” la „Expres Magazin”, apoi la „Evenimentul Zilei”.
3. Cum se naște un volum? Exista o rețetă? Există ceva specific, un moment în care știți că fraza, imaginea, povestirea va deveni, de fapt, un volum sau?
Nu știu cum e la alții. La mine, volumele se scriu singure, ca să zic așa. Eu scriu povestiri pur și simplu, le public prin reviste, iar când s-au strâns suficiente, fac o selecție, le structurez într-o anumită ordine și asta e. Le caut un titlu care să le strângă într-o tematică și cu asta misiunea mea se încheie. Cu asta le dau de lucru cronicarilor și-mi văd de lenea mea funciară: lecturi mai sistematizate sau doar voluptuoase, vizionare de filme rusești mai vechi sau mai noi, îngrijirea de voie a livezii, taclale ca-n Nenea Iancu la o halbă pe terasă...
Nu știu cum e la alții. La mine, volumele se scriu singure, ca să zic așa. Eu scriu povestiri pur și simplu, le public prin reviste, iar când s-au strâns suficiente, fac o selecție, le structurez într-o anumită ordine și asta e. Le caut un titlu care să le strângă într-o tematică și cu asta misiunea mea se încheie. Cu asta le dau de lucru cronicarilor și-mi văd de lenea mea funciară: lecturi mai sistematizate sau doar voluptuoase, vizionare de filme rusești mai vechi sau mai noi, îngrijirea de voie a livezii, taclale ca-n Nenea Iancu la o halbă pe terasă...
4. Ca redactor șef la „Argeș”, știm, totul era analizat de privirea vigilentă a creatorului de revistă. Era greu, era ușor, cum este sa conduci ani si ani una dintre cele mai bune reviste literare din tara?
Da, am fost redactor-șef 12 ani acolo. M-a ajutat foarte mult experiența de gazetar. Aveam un proiect editorial bine articulat, deși puțini l-au luat în seamă, chiar dacă l-am publicat de două ori în acest timp. Eu l-am respectat de parcă mi l-ar fi impus altcineva. Asta în măsura în care s-a putut, pentru că redactorul șef al unei reviste are și presiuni, trebuie să facă și mici concesii, are șefi care încearcă să-i impună și ei una-alta. Dar, stând și recapitulând pe cine am publicat în cadrul proiectului și recapitulând lista de 40-50 de premiați ai revistei în anii aceștia, aș zice că pe la revista „Argeș” a cam trecut floarea literaturii române actuale, de la Ileana Mălăncioiu și Horia Bădescu până la D. R. Popescu și Adrian Alui Gheorghe, de la Nicolae Prelipceanu și Gheorghe Grigurcu până la Ovidiu Genaru și Marian Drăghici, de la Vasile Spiridon și Ioan Lascu până la Al. Cistelecan și George Vulturescu etc. etc. În cadrul proiectului „Argeș”, din paginile revistei s-au născut mai multe cărți importante, publicate, deci, inițial acolo.
5. V-ați dat demisia, de ce? V-ați mai întoarce?
E adevărat, am demisionat la un moment dat. Finanțatorul revistei plătește onorarii la doar cinci-șase titulari de rubrici. Eu trimiteam an de an proiectul revistei la Ministerul Culturii și obțineam câteva zeci de mii de lei cu care plăteam toți colaboratorii permanenți, scăpând de obsesia vieții mele de a nu avea nicio datorie la nimeni. Iar anul trecut, șefele mele administrative m-au sabotat, în sensul că au omis intenționat să pună o hârtie în dosar. Efectul: am fost descalificați de comisie, deci nici n-am fost evaluați. Pentru că m-am simțit vinovat față de colaboratorii permanenți, mi s-a părut normal să-mi dau demisia. Credeți că a apreciat cineva gestul meu? Aș! N-aș mai reveni niciodată. De altfel, la sărbătorirea revistei la 55 de ani de luna trecută, n-am fost invitat. Am fost trecut alături de Gheorghe Tomozei în rândul redactorilor șefi morți. Să-mi fie țărâna ușoară!
Da, am fost redactor-șef 12 ani acolo. M-a ajutat foarte mult experiența de gazetar. Aveam un proiect editorial bine articulat, deși puțini l-au luat în seamă, chiar dacă l-am publicat de două ori în acest timp. Eu l-am respectat de parcă mi l-ar fi impus altcineva. Asta în măsura în care s-a putut, pentru că redactorul șef al unei reviste are și presiuni, trebuie să facă și mici concesii, are șefi care încearcă să-i impună și ei una-alta. Dar, stând și recapitulând pe cine am publicat în cadrul proiectului și recapitulând lista de 40-50 de premiați ai revistei în anii aceștia, aș zice că pe la revista „Argeș” a cam trecut floarea literaturii române actuale, de la Ileana Mălăncioiu și Horia Bădescu până la D. R. Popescu și Adrian Alui Gheorghe, de la Nicolae Prelipceanu și Gheorghe Grigurcu până la Ovidiu Genaru și Marian Drăghici, de la Vasile Spiridon și Ioan Lascu până la Al. Cistelecan și George Vulturescu etc. etc. În cadrul proiectului „Argeș”, din paginile revistei s-au născut mai multe cărți importante, publicate, deci, inițial acolo.
5. V-ați dat demisia, de ce? V-ați mai întoarce?
E adevărat, am demisionat la un moment dat. Finanțatorul revistei plătește onorarii la doar cinci-șase titulari de rubrici. Eu trimiteam an de an proiectul revistei la Ministerul Culturii și obțineam câteva zeci de mii de lei cu care plăteam toți colaboratorii permanenți, scăpând de obsesia vieții mele de a nu avea nicio datorie la nimeni. Iar anul trecut, șefele mele administrative m-au sabotat, în sensul că au omis intenționat să pună o hârtie în dosar. Efectul: am fost descalificați de comisie, deci nici n-am fost evaluați. Pentru că m-am simțit vinovat față de colaboratorii permanenți, mi s-a părut normal să-mi dau demisia. Credeți că a apreciat cineva gestul meu? Aș! N-aș mai reveni niciodată. De altfel, la sărbătorirea revistei la 55 de ani de luna trecută, n-am fost invitat. Am fost trecut alături de Gheorghe Tomozei în rândul redactorilor șefi morți. Să-mi fie țărâna ușoară!
6. Care este proiectul la care lucrați? Ne așteptăm la mai multe volume acum, ”în libertate”?
Cum spuneam mai sus, nu lucrez la vreun proiect. Cărțile mele se scriu singure. Am acum o nouă carte de povestiri, dar o voi publica anul viitor pentru că nu mi se pare decent să public două cărți într-un an. Mai am și alte cărți scrise, dar nu știu de mă voi învrednici să le structurez și să le predau vreunei edituri.
Cum spuneam mai sus, nu lucrez la vreun proiect. Cărțile mele se scriu singure. Am acum o nouă carte de povestiri, dar o voi publica anul viitor pentru că nu mi se pare decent să public două cărți într-un an. Mai am și alte cărți scrise, dar nu știu de mă voi învrednici să le structurez și să le predau vreunei edituri.
7. Ce ați recomanda tinerilor care își încep ucenicia in scrierea de proza, eseu?
Ei, aici m-ați prins! Nu-mi place să dau sfaturi, după cum nu mi-a plăcut niciodată nici să primesc. Și, să zicem că aș fi eu vreun înțelept, nu văd vreun tânăr de azi bătând la porțile literaturii și dornic să asculte sfaturile vreunui bătrân. Și poate că e mai bine așa. Literatura se învață pe cont propriu, e lucru știut.
8. De ce optzecist întârziat?
Din lunga listă a optzeciștilor, peste trei sferturi sunt „întârziați”. Și asta pentru că acestea au fost condițiile ultimului deceniu din „epoca de aur”. Posibilitățile de publicare erau restrânse până la interzicere. Cenzura era drastică, criza culturală mergea mână în mână cu criza politică, economică, socială. De aceea, optzeciștii din toate colțurile țării s-au afirmat concomitent în primii cinci șase ani după 1990. Nu puteam face excepție.
Interviu realizat de
Camelia Iuliana RADU
Ei, aici m-ați prins! Nu-mi place să dau sfaturi, după cum nu mi-a plăcut niciodată nici să primesc. Și, să zicem că aș fi eu vreun înțelept, nu văd vreun tânăr de azi bătând la porțile literaturii și dornic să asculte sfaturile vreunui bătrân. Și poate că e mai bine așa. Literatura se învață pe cont propriu, e lucru știut.
8. De ce optzecist întârziat?
Din lunga listă a optzeciștilor, peste trei sferturi sunt „întârziați”. Și asta pentru că acestea au fost condițiile ultimului deceniu din „epoca de aur”. Posibilitățile de publicare erau restrânse până la interzicere. Cenzura era drastică, criza culturală mergea mână în mână cu criza politică, economică, socială. De aceea, optzeciștii din toate colțurile țării s-au afirmat concomitent în primii cinci șase ani după 1990. Nu puteam face excepție.
Interviu realizat de
Camelia Iuliana RADU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu