poem
înclinat
în fiecare
vocală există o scară-n spirală
un arbore
albastru cu rădăcinile adulmecând cerul
șerpuind
pe marginile ispititoare ale găurilor negre de aiurea și de aici
din acest
trotuar de provincie pe care se plimbă oameni rogvaiv
blocurile
se înclină ușor
se visează
Turnuri Pisa
deasupra
ici-colo nori negri de consoane miros a ploaie
ploaia
care primenește care potopește
rup
înfrigurat o filă din „Cartea amăgirilor” și fac o luntre
o arcă a
lui Poe/ Alan Poe
în care
doar poeții pot urca niciodată coborî
ce
înseamnă să fii orb
RMC
să fii în
lumea aceea în care lumea curge pe străzi
ca lava pe
străzile Pompeiului
în lumea
aceea în care cenușa crește în interiorul corpului
peste
mirobolante fresce ale sufletului
să fii
prins în chihlimbarul timpului atroce
și să nu-i
vezi strălucirea frumusețea
și
torentele cristice de căldură
să nu-i
vezi cele șapte brațe cu care dăruiește
ochii
albaștri care simt suferința întregii lumi
și o
decantează o sfărâmă ignorând textualismul decadent
și
postcreștinismul dement al lumii
Acum O
văd/ are genele Mariei
Ea nu știe
Ea
dăruiește crezând că așa este firesc.
deși voi
rămâne veșnic în purgatoriu
O văd
și asta este
o mântuire în miniatură
𝗮𝗯𝘀𝗼(𝗹𝘂𝘁)
în el - un
labirint
o rețea
autistă a gândurilor
săpând ca
niște viermi alb-fosforescenți într-un trup cangrenat
căutând o
soluție de backup și disaster recovery
îl vor
ține în suspensia vâscos-irizată ca un halou
într-o
stare vegetativă până când va începe să răspundă cu da sau nu
prin
undele cerebrale
imaginați-vă
că sunteți într-o asemenea stare
și ar veni
o haită de medici să vă scoată organele!
între timp
ar afla cum tequila se poate transforma în smaragde
și ar
inventa patrafire wireless
dar la
intrare în peșteră s-ar vedea dinții focului
și umbra
unui artist din lascaux
mă
însoțești mereu ca să-mi spui ce simt
să dai
nume celor noi
clipești!
în mine -
un tsunami de lumină
ești un
grăunte de 𝑚𝑒𝑡𝑎𝑑𝑜𝑛𝑎̆ 𝑝𝑒 𝑙𝑖𝑚𝑏𝑎 𝑎𝑐𝑒𝑠𝑡𝑒𝑖 𝑙𝑢𝑚𝑖
𝑖̂𝑛 𝑠𝑒𝑣𝑟𝑎𝑗 𝑑𝑒 𝑑𝑜𝑢𝑎̆ 𝑚𝑖𝑖 𝑑𝑒 𝑎𝑛𝑖
𝐜𝐮𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐫𝐢𝐧𝐳𝐢 𝐥𝐮𝐧𝐚 𝐢̂𝐧 𝐳𝐨𝐧𝐚 𝟓𝟏
ne-au
separat de la naștere
ne puneau
să desenăm o stradă închipuită
până-ntr-o
zi când fluturele uitat pe asfalt
a-nceput
să zboare împărțindu-și aripile
precum
cele cinci pâini și doi pești
ne
îndesaserăm buzunarele cu ele să reconstituim
drumul
până acasă
oriunde
ne-ar fi abandonat în orice laborator
logaritm
alfabet
mergeam cu
trenul soarele se multiplicase în ferestre
un tunel
sfârtecând deodată lumina
răni
florescente au început să contureze un chip
ca o
obsesie ferecată în rafturile unui alchimist
însă ce
șoc am avut să te redescopăr într-un balcon florentin
apoi într-o
lojă de operă acolo unde omul e mânat
din spate
ca un
satyr de propriile-i labirinturi!
într-un
fel iubirea e o schimbare de registru de ph de neutru
până la ea
suntem la genul indiferenței cu sine
tu m-ai
învățat să nu-mi înghit nicio privire
ultimul semn
înainte de a te re/cunoaște a fost acea
ședință
fotografică
din turnul
eiffel am văzut mulțimea de nuduri de pe
champs-élysées
era martie
la sfârșit
s-au repezit să se îmbrace
desenând
pe asfalt arcuirea zâmbetului tău
vagoanele
păreau un șir de căruțe uitate în far-west
din
ultimul aveai să cobori și eu ridicam o cabană
dormeam în
piei de urs grizzly
uneori
când merg cu metroul
în
flashurile de graffitti
recunosc
acel urlet sălbatic ce zace în noi
ne
prefacem în continuare
ei sunt
mulțumiți crezând că le confirmăm teoria
dar nu
știu că noi am învins entropia
trăind
unul în visele celuilalt
în noapte
un tren ca un dragon s-a poticnit
scuturându-și
scheletul pe o scară ca un vierme
tânjind
spre copac
cobori
și-ți întind mâna
buzele
tale sunt roșii precum un măr neînceput
îmi
amintesc ce albă este luna
𝗼 𝘀𝗰𝗵𝗶𝘀𝗺𝗮̆ 𝗮 𝗹𝘂𝗺𝗶𝗻𝗶𝗶
într-o
noapte am visat un dirijabil sub formă de hipopotam
mă obseda
trichineloza bicicletelor-parapantă
spițele
roților îmi umblau prin vene
explodându-mi
în apropierea tâmplei
imaginează-ți
o batistă albă ce dă startul unei curse cu biciclete bolnave
și ochii
ei galbeni de vită mușcată în vremea musonului!
de pe
puntea lui hindenburg
zăream
spinările balenelor ca niște aisberguri
nu are rost
să vă păcălesc
în poemul
ăsta nu e vorba de daruri
de reni
prefăcându-și copita în turlă
ci de
munți de promisiuni deșarte
poate e
tardiv să scriu despre asta însă ceva din mine nu iartă
mă plimbam
deasupra europei cu colții rânjiți
de ied
după plecarea caprei
apoi
statuia libertății îmi arătă zgârie-norii de carne
mă gândeam
ce bine ar
fi să ne hrănim doar cu hidrogenul din burta dihaniei!
pentru ei
suntem doar niște eprubete gri în care se dizolvă deșeurile unui zeppelin
acele pete
unsuroase de pe aerodrom nu sunt de la pantofii lor cei noi
sunt
umbrele noastre
iar
tuburile cu vopsea pentru graffiti par niște imense cartușe
cine e
capabil să zboare cu o bicicletă având trichineloză?
poveștile
noastre nu le vrea nimeni
în felul
ăsta am înșela destinul trist
am
descifra râzând sporovăiala falșilor profeți
am învățat
prea repede zornăitul palid al florii de muște
privește
stârvul acesta!
când vom
ateriza voi colora acest mamifer
gonflabil
și voi face din el hăinuțe pentru copii
cândva
umplea mlaștinile cu răgetul lui
cândva era
în pântecul mamei copil
și totuși
într-o zi
vor inventaria viețile noastre într-un
clasor de
timbre cu zeppelin
oare câte
trepte are iadul?
noaptea ce
vine voi tăia o bucată de cer și o să-mi ung o felie de pâine
𝘀𝘂𝗻𝗲𝘁𝘂𝗹 𝗶𝗻𝗳𝗶𝗻𝗶𝘁 𝗮𝗹 𝗹𝘂𝗶 𝘄𝗮𝗴𝗻𝗲𝗿
♬
fruntea
îți este portativ
peste care
aș trece un mănunchi de petale
pielea să
nu semene cu pământul arat
de pegași
cu aripi retezate
genele
sunt clape de pian
care îți
colindă irisul
privește-mă
fără să clipești!
lasă
iubirea suspendată
ca un
staccatto
între
acordurile acestui
deja-vu!
𝗺𝗼𝗿𝗶𝗹𝗲 𝗱𝗲 𝘃â𝗻𝘁 𝗻𝘂 𝗮𝘂 𝗲𝗰𝗼𝘂
în orașul
meu este un nebun
care nu
dirijează mașinile în ritmul unei muzici numai de el auzite
nu
bolborosește ocolind cu grijă crăpăturile asfaltului
nu face
declamații în după-amiezile însorite pe treptele tribunalului
are un
ceas de alamă cu lanț
uneori îi
deschide capacul
îți arată
rotițele
„în ele sunt turnate amintirile celor ce l-au
purtat“
apoi
desface o coală soioasă cu îndoituri aproape destrămate
și ți-o
flutură zâmbind
este înalt
și poartă aceleași haine de 33 de ani
sunt o
epidermă suplimentară ce se hrănește cu trupul lui
au crescut
odată cu el doar culorile sunt mai șterse
este
foarte înalt
un paratrăznet
ambulant
ce pare să
apere un ultim oraș al lui dalí
lumea zice
că spărtura ce-i zornăie în buzunare
este parte
a unui mozaic furat din cenușa pompeiului
în nopțile
luminate de girafe arzând o răstoarnă
din ea
răsar pe rând un leu un gladiator și o vestală
de copil
am crezut urmărindu-l fascinat pe străzi
că are
ceva tainic de făcut
încercând
să-i întâlnesc privirea ani în șir
poate
undeva sub o casă părăsită trebuia
să așeze
într-un fel anume
pietricelele
care lipseau și totul să capete sens
trebuie
doar să-și amintească!
până
atunci vom colinda orașul până se va îngălbeni
ca un os
în albia secată a unui râu
c
