Laurențiu Belizan

poem înclinat

 

în fiecare vocală există o scară-n spirală

un arbore albastru cu rădăcinile adulmecând cerul

șerpuind pe marginile ispititoare ale găurilor negre de aiurea și de aici

din acest trotuar de provincie pe care se plimbă oameni rogvaiv

 

blocurile se înclină ușor

se visează Turnuri Pisa

deasupra ici-colo nori negri de consoane miros a ploaie

ploaia care primenește care potopește

 

rup înfrigurat o filă din „Cartea amăgirilor” și fac o luntre

o arcă a lui Poe/ Alan Poe

 

în care doar poeții pot urca niciodată coborî

 

ce înseamnă să fii orb

 

RMC

 

să fii în lumea aceea în care lumea curge pe străzi

ca lava pe străzile Pompeiului

în lumea aceea în care cenușa crește în interiorul corpului

peste mirobolante fresce ale sufletului

 

să fii prins în chihlimbarul timpului atroce

și să nu-i vezi strălucirea frumusețea

și torentele cristice de căldură

să nu-i vezi cele șapte brațe cu care dăruiește

ochii albaștri care simt suferința întregii lumi

și o decantează o sfărâmă ignorând textualismul decadent

și postcreștinismul dement al lumii

 

Acum O văd/ are genele Mariei

Ea nu știe

Ea dăruiește crezând că așa este firesc.

 

deși voi rămâne veșnic în purgatoriu

O văd

 

și asta este o mântuire în miniatură

 𝗮𝗯𝘀𝗼(𝗹𝘂𝘁)

în el - un labirint

o rețea autistă a gândurilor

săpând ca niște viermi alb-fosforescenți într-un trup cangrenat

căutând o soluție de backup și disaster recovery

îl vor ține în suspensia vâscos-irizată ca un halou

într-o stare vegetativă până când va începe să răspundă cu da sau nu

prin undele cerebrale

imaginați-vă că sunteți într-o asemenea stare

și ar veni o haită de medici să vă scoată organele!

între timp ar afla cum tequila se poate transforma în smaragde

și ar inventa patrafire wireless

dar la intrare în peșteră s-ar vedea dinții focului

și umbra unui artist din lascaux

mă însoțești mereu ca să-mi spui ce simt

să dai nume celor noi

clipești!

în mine - un tsunami de lumină

ești un grăunte de 𝑚𝑒𝑡𝑎𝑑𝑜𝑛𝑎̆ 𝑝𝑒 𝑙𝑖𝑚𝑏𝑎 𝑎𝑐𝑒𝑠𝑡𝑒𝑖 𝑙𝑢𝑚𝑖

𝑖̂𝑛 𝑠𝑒𝑣𝑟𝑎𝑗 𝑑𝑒 𝑑𝑜𝑢𝑎̆ 𝑚𝑖𝑖 𝑑𝑒 𝑎𝑛𝑖

 

𝐜𝐮𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐫𝐢𝐧𝐳𝐢 𝐥𝐮𝐧𝐚 𝐢̂𝐧 𝐳𝐨𝐧𝐚 𝟓𝟏

ne-au separat de la naștere

ne puneau să desenăm o stradă închipuită

până-ntr-o zi când fluturele uitat pe asfalt

a-nceput să zboare împărțindu-și aripile

precum cele cinci pâini și doi pești

ne îndesaserăm buzunarele cu ele să reconstituim

drumul până acasă

oriunde ne-ar fi abandonat în orice laborator

logaritm alfabet

mergeam cu trenul soarele se multiplicase în ferestre

un tunel sfârtecând deodată lumina

răni florescente au început să contureze un chip

ca o obsesie ferecată în rafturile unui alchimist

însă ce șoc am avut să te redescopăr într-un balcon florentin

apoi într-o lojă de operă acolo unde omul e mânat

din spate

ca un satyr de propriile-i labirinturi!

într-un fel iubirea e o schimbare de registru de ph de neutru

până la ea suntem la genul indiferenței cu sine

tu m-ai învățat să nu-mi înghit nicio privire

ultimul semn înainte de a te re/cunoaște a fost acea

ședință fotografică

din turnul eiffel am văzut mulțimea de nuduri de pe

champs-élysées

era martie

la sfârșit s-au repezit să se îmbrace

desenând pe asfalt arcuirea zâmbetului tău

vagoanele păreau un șir de căruțe uitate în far-west

din ultimul aveai să cobori și eu ridicam o cabană

dormeam în piei de urs grizzly

uneori când merg cu metroul

în flashurile de graffitti

recunosc acel urlet sălbatic ce zace în noi

ne prefacem în continuare

ei sunt mulțumiți crezând că le confirmăm teoria

dar nu știu că noi am învins entropia

trăind unul în visele celuilalt

în noapte un tren ca un dragon s-a poticnit

scuturându-și scheletul pe o scară ca un vierme

tânjind spre copac

cobori și-ți întind mâna

buzele tale sunt roșii precum un măr neînceput

îmi amintesc ce albă este luna

 

𝗼 𝘀𝗰𝗵𝗶𝘀𝗺𝗮̆ 𝗮 𝗹𝘂𝗺𝗶𝗻𝗶𝗶

într-o noapte am visat un dirijabil sub formă de hipopotam

mă obseda trichineloza bicicletelor-parapantă

spițele roților îmi umblau prin vene

explodându-mi în apropierea tâmplei

imaginează-ți o batistă albă ce dă startul unei curse cu biciclete bolnave

și ochii ei galbeni de vită mușcată în vremea musonului!

de pe puntea lui hindenburg

zăream spinările balenelor ca niște aisberguri

nu are rost să vă păcălesc

în poemul ăsta nu e vorba de daruri

de reni prefăcându-și copita în turlă

ci de munți de promisiuni deșarte

poate e tardiv să scriu despre asta însă ceva din mine nu iartă

mă plimbam deasupra europei cu colții rânjiți

de ied după plecarea caprei

apoi statuia libertății îmi arătă zgârie-norii de carne

mă gândeam

ce bine ar fi să ne hrănim doar cu hidrogenul din burta dihaniei!

pentru ei suntem doar niște eprubete gri în care se dizolvă deșeurile unui zeppelin

acele pete unsuroase de pe aerodrom nu sunt de la pantofii lor cei noi

sunt umbrele noastre

iar tuburile cu vopsea pentru graffiti par niște imense cartușe

cine e capabil să zboare cu o bicicletă având trichineloză?

poveștile noastre nu le vrea nimeni

în felul ăsta am înșela destinul trist

am descifra râzând sporovăiala falșilor profeți

am învățat prea repede zornăitul palid al florii de muște

privește stârvul acesta!

când vom ateriza voi colora acest mamifer

gonflabil și voi face din el hăinuțe pentru copii

cândva umplea mlaștinile cu răgetul lui

cândva era în pântecul mamei copil

și totuși

într-o zi vor inventaria viețile noastre într-un

clasor de timbre cu zeppelin

oare câte trepte are iadul?

noaptea ce vine voi tăia o bucată de cer și o să-mi ung o felie de pâine

 

𝘀𝘂𝗻𝗲𝘁𝘂𝗹 𝗶𝗻𝗳𝗶𝗻𝗶𝘁 𝗮𝗹 𝗹𝘂𝗶 𝘄𝗮𝗴𝗻𝗲𝗿

♬

fruntea îți este portativ

peste care aș trece un mănunchi de petale

pielea să nu semene cu pământul arat

de pegași cu aripi retezate

genele sunt clape de pian

care îți colindă irisul

privește-mă fără să clipești!

lasă iubirea suspendată

ca un staccatto

între acordurile acestui

deja-vu!

 

𝗺𝗼𝗿𝗶𝗹𝗲 𝗱𝗲 𝘃â𝗻𝘁 𝗻𝘂 𝗮𝘂 𝗲𝗰𝗼𝘂

în orașul meu este un nebun

care nu dirijează mașinile în ritmul unei muzici numai de el auzite

nu bolborosește ocolind cu grijă crăpăturile asfaltului

nu face declamații în după-amiezile însorite pe treptele tribunalului

are un ceas de alamă cu lanț

uneori îi deschide capacul

îți arată rotițele

„în ele sunt turnate amintirile celor ce l-au purtat“

apoi desface o coală soioasă cu îndoituri aproape destrămate

și ți-o flutură zâmbind

este înalt și poartă aceleași haine de 33 de ani

sunt o epidermă suplimentară ce se hrănește cu trupul lui

au crescut odată cu el doar culorile sunt mai șterse

este foarte înalt

un paratrăznet ambulant

ce pare să apere un ultim oraș al lui dalí

lumea zice că spărtura ce-i zornăie în buzunare

este parte a unui mozaic furat din cenușa pompeiului

în nopțile luminate de girafe arzând o răstoarnă

din ea răsar pe rând un leu un gladiator și o vestală

de copil am crezut urmărindu-l fascinat pe străzi

că are ceva tainic de făcut

încercând să-i întâlnesc privirea ani în șir

poate undeva sub o casă părăsită trebuia

să așeze într-un fel anume

pietricelele care lipseau și totul să capete sens

trebuie doar să-și amintească!

până atunci vom colinda orașul până se va îngălbeni

ca un os în albia secată a unui râu

 

c