La mulți ani, Valentin Tufan!

Stă să plouă…

Stă să plouă…
ca un strigăt înăbușit de satisfacție,
ca o sorbire cu nesaț cerșită cu suflet
de trupul urmelor de cretă,
transbordând în universul reanimat
al melcilor
Stă să plouă…
peste cutuma pământului
cu o remușcare criminală,
ce se adâncește în lumina latentă
a unui strop
Stă să plouă…
cu toate cicatricile fricii,
lăsând oasele din permafrostul social
să doboare respirația sacadată
a zilei de mâine
Stă să plouă…
cu pace în patul puștii,
clădind o utopie
a vieții de carton compromisă
de ploaia înțelepciunii.
În suspensie
Afară e o liniște prelungă,
o suspensie a materiei,
ca un scenariu de Kusturica.
Ploile au dispărut,
iar din pământ
cresc picăturile ca păpădia.
Într-o formă translucidă
soarele se-adună
din formele opace,
ori din geneza conului de umbră.
Într-o stare de veghe irațională,
privim ploaia cum se rupe de tulpină
și plutește să-i aflăm semnificația.

În starea de veghe

nu găsim granița între vis și realitate –
metafora e acel moment de triumf din timpul transei
pe care îl atingem apoi în material.
Căutăm semnificația picăturilor de ploaie
ca privirea dintr-o oglindă
în care lumea e în reverse.
Norii au făcut front comun cu secunda
Punctul de sprijin al palpabilului
e reprezentat de căderea în neant
a componentei spațio-temporale –
o partitură tonică de Darwin.
Blestemul căzut peste nemurire
a așezat demiurgul în prim planul universului –
acel părinte al secundei
ce și-a trimis fiul pe pământ
în hainele materiei.
Secunda se admiră în oglindă
ca un Narcis cu chip de rigoare –
aerul lui nobil ce se pliază
peste trăsăturile paterne
îl fac să pară un mic prinț inabordabil.
În starea de transă, picăturile de apă
străjuiesc secunda
ca un joc maniac de stări delirice
pe care le ucidem fără voie
în acest tablou diform,

în lupta cu timpul.