duminică, 18 iunie 2023

Emil Niculescu și terapia epistolară - articol de Paul Androne


 
                                                           Emil Niculescu. foto Teo Cabel
 

    Îl consider pe Emil Niculescu un spirit cu totul special, singular din multe privințe în cercurile literare buzoiene. Am frecventat împreună cenaclul de odinioară al ziarului Viața Buzăului, prezenți săptămânal câțiva ani la ședințele de lucru, când se citeau și se comentau creațiile membrilor cenaclului. Intervențiile sale aveau substanță, deveneau sentințe bine argumentate, greu de contrazis, pentru că erau expresia unei inteligențe artistice dublate de o cultură literară temeinică. Destul de rezervat în manifestări vocale, cu un soi de timiditate din care ieșea adesea printr-o remarcă ironică, uneori chiar acidă, Emil Niculescu își dezvăluia adevărul ființei prin ceea ce scria, poezie, eseu, cronică literară. Bibliotecar la Casa Armatei”, era el însuși o bibliotecă vie, un ghid autorizat prin labirintul literaturii din toate epocile și de pe diverse meridiane, mereu dovedind o înțelegere superioară, sintetizatoare a istoriei literare. S-a identificat mai mult cu dimensiunea nostalgic – elegiacă a Crailor de Curtea Veche, consonant cu Mateiu Caragiale prin rafinament estetic și printr-o filozofie a contemplării crepusculului existențial. Majoritatea motivelor lirice din poeziile sale conturează un topos de burg medieval, cufundat în clar obscurul unei disoluții transformate într-un spectacol urmărit cu ochi de estet.

    În anii postdecembriști ne-am întâlnit rar, ocazional, tot ocazional am scris despre cărțile sale. Relația noastră s-a oprit la limita admirației. Tocmai de aceea am fost deosebit de plăcut surprins când ,spre ultimul său an de viață, am ajuns destinatarul câtorva epistole ale sale, devenite, iar veritabile documente de istorie literară. Toate au caracter memorialistic, cu trimitere la oameni și locuri cu care și-a intersectat biografia, uneori la experiențe/aventuri în care consideră că noi doi ne-am întâlnit, având în vedere copilăria oarecum comună desfășurată în sate apropiate de pe valea Buzăului. După un început dialogat, corespondența a devenit unidirecțională, scrisorile lui Emil nesolicitând neapărat un răspuns. Am bănuit un timp că autorul lor îmi trimitea pagini dintr-o istorie literară locală, dar acum știu că el nu avea această intenție, ci doar consemna fleshuri ale memoriei dintr-o nevoie de recuperare a timpului trăit. Cu desăvârșire discret în privința problemelor sale de sănătate, epistolele erau ancorele necesare pe marea tot mai frământată a existenței lui. Când ironic sau autoironic, când amuzant, când sarcastic, dar mereu spiritual, Emil Niculescu practica epistolar un gen de terapie, dacă nu salvatoare, cel puțin în stare să anestezieze frisoanele sfârșitului.

    Am ales spre ilustrare două scrisori din 2021 primite la distanță de o lună, una de alta, ambele relatând o aventură poetică ocazionată de un schimb de experiență cu un grup de scriitori în Italia, în 1994, când el împlinea 50 de ani. Textul este lung, redau din el doar fragmentar secvențe relevante atât pentru stil, cât și pentru modul său de a reacționa în contextul călătoriei. Distanța intervenită între timpul trăirii și timpul mărturisirii”, între data excursiei, și cea a redactării scrisorii, îi permite autorului un plus de detașare, teren fertil pentru abordări istorice sau pentru inserări de sintagme și de trimiteri livrești din care se desprinde imaginea omului cult, spiritual, spectaculos intelectual și stilistic.

 

29 iunie 2021

 

Dragă Paul,

 

    În insularitatea mea, deocamdată fără niște cărți noi cu care să îmi omor timpul, îmi iau libertatea să-ți povestesc puțin din aventura mea italiană, datată septembrie 1994.

Niște pensionari din Thelesse Terme, vreo 30 de kilometri de Napoli, își descoperiseră, cu chiu cu vai, vocația pentru lirică. Și-au încropit o societate literară, după care s-au gândit și la frații lor latini de la Danubiu. Au născocit o întâlnire (sub semnul lirei – Poesia senza frontiere) și au convocat o sumă de scriitori bucureșteni ce, conform lanțului slăbiciunilor”, aveau prieteni și în provincie, eu eram unul dintre aceia.

    Întâlnirea, vreo 12 zile, a avut loc în septembrie. Vedi Napoli e puoi mori!”… Acolo am ajuns în preajma miezului nopții, (cerul spuzit de stele sau, apud Vieru, sub un cer cu stele sudice) pentru a ni se face o istorie a canzonetei napolitane. Începând cu secolul al XVII-lea, de când orașul a părăsit această specie exotică (chiar și pentru Italia), fiecare epocă era ilustrată de dansatori și cântăreți/cântărețe îmbrăcați după moda timpului. Spectacolul, cu totul magnific,…a durat vreo patru ore, timp în care, prin grija cenacliștilor, băuturile de la mesele românilor se schimbau senza-pagare”(?).

    Ar fi momentul să tragem un ochi și prin culisele acestui mare festin muzicalo-coregrafic. Locotenentul colonel Vasile Modovan, bucureștean de-al nostru, încercase să adapteze la solul național o gingașă specie niponă, hai-ku-ul. Luase și câteva premii naționale, drept care își căpătase cognomenul  ”regele hai-ku-ului”. La un moment dat, a dispărut și n-a catadicsit să mai apară în următorul sfert de oră. Trebuie adăugat că, de naturelul său, era un tip foarte stângaci și aiurit. Mie îmi povestea soția lui (.....) că într-o dimineață, în drum spre cazarmă, își încălțase pantofii invers. În tramvai/autobuz a văzut o domnișoară destul de frumoasă (el nestrălucind prin prezentabilitate), ce îl privea cu o insistență destul de ciudată. Inițial a crezut că a uitat să se încheie la șliț și, cât se poate de discret, a controlat pe lângă veston, posibilitatea unei purtări ce ar fi adus o notă de oprobiu cadrelor militare. Nu era nimic. A coborât privirea mai jos și a observat că pantofii prezentau un motiv de contrarietate și atunci, pentru a drege busuiocul, și-a încrucișat gambele în așa fel, încât încălțările să pară la locul lor.

    Tocmai acest personaj, parafrazând pe Bolintineanu, „a plecat la budă și n-a mai venit”. Un companion s-a dus să-l recupereze. A venit anunțând că ușa e blocată și regele hai-ku-ului s-a încuiat în sala tronului. (.....). În cele din urmă, prin cine știe ce capriciu al tehnicii, ușa s-a deschis. Moldovan era ud din cap până în picioare; la prima vedere am opinat că nu știuse să utilizeze robinetul de la baie și se stropise ca dracu; nu era asta, emotiv, transpirase prin toți porii, încât puteai jura că a fost scos din baia de aburi.

    Totul e bine când se termină cu bine. În fond, un poet, indiferent de naționalitate, trebuie să difere, poate tocmai ăsta să fi constituit ghinionul. Alții spun că detaliul face diferențele. Chiar și grotesc? Frica este, oricum, un nemilos satrap. (......) Frică la un ofițer?

    Transcriu, din jurnalul meu, câteva notații de ironie buzoiană:

                        Vreme severă

Motto: Ploaia asta-i bună după atâtea călduri drobicale (I.L.Caragiale)

Și norii ăștia grei călcând teribil

Pe depresivi și meteosensibili

Regres: bacovienele lacustre,

Coșmaruri cu meduze și languste,

Iar, dacă viața s-a născut din ape,

Se pare, tot sub ele o să crape.

                        Tratație

Motto: Azi o să fie o căldură ...

            mai teribilă decât ieri…

            S-a pus pe călduri…

            O să ne topim în vara asta. (I.L. Caragiale)

Calm plat nu mișcă-n arbori nicio frunză

Indice de umiditate basculat.

Primari montează corturi, să răspunză,

Cu bănci, cu aer, cu apă rece. Nu rahat!


                                                                                               

28 iulie 2021

 

Dragă Paul,

    

    Încerc să termin relatarea „episodului italian” înainte de a mă interna (2 august)

Profitând de pașapoartele albastre din microbuz, care făceau ca controlul (sic) vamal să fie mai mult formal, luasem la mine vreo 7 sticle de ”Stalinskaia” , neștiind ce prețuri au băuturile pe acolo, unde urma să împlinesc și semicentenarul.

Marius C. Nica s-a gândit să sufle cireașa de pe tort, drept care a dăruit (unui italian) cu dedicație ultimul volumaș de versuri, cuprinzând precaut și câteva poezii traduse în italiană. Macaronarul, fără măcar a-l răsfoi, l-a făcut sul și l-a înfipt sub curea; mi-a evocat revoluționarii ardeleni, de la Avram Iancu la tribuni, care țineau pistoalele la brâu, cum și un vechi cântec popular;” care este om voinic/iese seara pe colnic/fără brâu, fără pistoale/ numai cu mâinile goale”.

(…) Într-o după amiază am fost și la Veneția, am dat porumbeilor fărămituri de pâine în piața San Marco. Era prea departe pentru a ne întoarce, am dormit la Sabaudia, dincolo de unul din brațele lagunei. Pe locul unei mlaștini…. În vreme de cîteva luni, a fost ridicat un orășel satelit Veneției, una din „minunile” arhitecturale ale Europei. Și acolo am avut parte din grațioasa atenție a gazdelor, de o carte, pe care, spre rușinea mea, n-am citit-o.

                                                        Cu prietenie, Emil Niculescu



Prima scrisoare






A doua scrisoare





Foto scrisori:  profesor Paul Androne din arhiva personală










 


Un comentariu:

  1. Un stil inconfundabil, acest Emil Niculescu nu are asemănare. Mare plăcere oferă citindu-i alesele cuvinte tesute cu mare grijă și pasiune.

    RăspundețiȘtergere