Cu niște ani în urmă, am ajuns la Hobița, dorind, ca fiecare, să văd, să simt începutul.
Am deschis portița, încastrată în poarta mare de lemn sculptat, am intrat în curtea țesută cu iarbă fragedă, iar poteca m-a dus până în prag. Într-o lume verde, adâncă, o căsuță mică de chirpici, cocoțată pe câteva rânduri de piatră, dormita în soarele blând. Prispa îngustă, camerele mici, obiectele vechi, aduceau aminte de traiul minimalist al țăranilor din alt veac. Am privit, am ascultat, am așteptat.
Fotografii, citate, un amestec de muzeu al satului în miniatură și intimitatea unei vetre a începutului de lume; m-am întors în curte, nemulțumită de mine. Nu simțeam nimic. Nici măcar curiozitate. Totul era previzibil, generalizator, așa, ca pentru turiști. Dar Brâncuși nu era acolo. Nici măcar Constantin.
Mă pregăteam să plec. Mi-am mai aruncat o privire de rămas bun peste curte, pomi, iarbă, magaziile mici care se zăreau în spate; și, deodată, le-am văzut. Am tresărit, am rămas nemișcată, în timp ce simțeam cum mă cuprinde o căldură intensă, pe care o ai la reîntâlnirea cu un prieten vechi.
Da, erau ele, zeițele pământului, de la facerea lumii, sparte din munte, tocite de apele
învolburate ale râului de munte, scoase pe pajiștea albă de mâinile oamenilor, care le-au simțit instinctiv misterul și frumusețea. Aduse acasă, spre folosință și, uneori, uitate prin curte, ca entități binevoitoare, ocrotitoare. Erau câteva pe prispa îngustă, câteva jos, lângă temelia casei, altele pe lângă gard. Le-am văzut mai apoi și în spatele casei, pe lângă magazii, risipite ici și colo, uitate, lăsate la odihnă sub soarele blând. Aceste pietre albe, mici și mari, rotunjite de ape, în formă de ou uriaș, sau de obraz de copil, de zâne, în forme sugerând începutul lumii, esența creației primordiale, de la care poți porni spre alte și alte întruchipări, după cum îți este de bogată imaginația, păreau că mă privesc din visul lor, cu pleoapele coborâte. Pietre ninse de timp, spălate de toate apele istoriei.
Parcă îl și vedeam pe micul Constantin privind rotunjimile misterioase ore întregi, la fiecare răsărit de soare, în amiezile fierbinți sau pe înnoptate, încercând să descifreze în ovalul lor mesajul nespus. De câte ori le-a atins, le-a pipăit, le-a mângâiat, de câte ori le-a ascultat în tăcere. Am convingerea că aceste pietre albe au fost primii lui învățători. Mamele eterne. Zeițele. Alături de ele, răbdătorul lemn, plăcerea de a-i da o formă, o ea și un el, părinți spirituali ai creației.
Pietrele albe au rămas scufundate în memoria afectivă, dar a fost nevoie să plece departe, tocmai la Paris, să se confrunte cu modelele și excentricitățile noilor arte, să înțeleagă deschiderea spre originalitate ca mod de exprimare absolută în arte, a fost nevoie să își caute cu înfrigurare identitatea, să nu și-o piardă, în iureșul năvalnic al lumii, pentru ca ele, cuminți, să îi răsară în vis, iar el să le poată privi cu ochi de artist.
Arta lui Brâncuși este o artă a esențelor, sculptorul supărându-se foarte tare dacă era numit sculptor abstract. Diferența este însăși procesul de creație; abstracționiștii simplifică, merg până la schematizare, pe când sculptorul român scormonea în oameni și obiecte, pană le găsea miezul, forma cea mai intimă, gestul emoțional din spatele oricărei întrupări pământești. Asta înseamnă prețuirea particularului, a unicatului, dar un unicat al esențelor; iar pentru a sublinia tocmai această particularitate a creației sale, dar și a naturii, a folosit pentru același subiect materiale diferite. Altfel este somnul unei muze cu pleoape aurite, și cu totul altul al unei muze care respiră din piatra sidefie a marmurei.
Așa cum spunea istoricul și criticul de artă Pavel Șușară, în una din numeroasele sale
conferințe despre Brâncuși, românii, având o cultură artistică venită pe filieră bizantină, nu au dezvoltat un istoric în sculptură, ci în arta reprezentării grafice; dar a venit Brâncuși pe urmele ei și a ars într-o viață de om, toate etapele, ajungând, practic, dincolo de viitor.
Fotografii, citate, un amestec de muzeu al satului în miniatură și intimitatea unei vetre a începutului de lume; m-am întors în curte, nemulțumită de mine. Nu simțeam nimic. Nici măcar curiozitate. Totul era previzibil, generalizator, așa, ca pentru turiști. Dar Brâncuși nu era acolo. Nici măcar Constantin.
Mă pregăteam să plec. Mi-am mai aruncat o privire de rămas bun peste curte, pomi, iarbă, magaziile mici care se zăreau în spate; și, deodată, le-am văzut. Am tresărit, am rămas nemișcată, în timp ce simțeam cum mă cuprinde o căldură intensă, pe care o ai la reîntâlnirea cu un prieten vechi.
Da, erau ele, zeițele pământului, de la facerea lumii, sparte din munte, tocite de apele
învolburate ale râului de munte, scoase pe pajiștea albă de mâinile oamenilor, care le-au simțit instinctiv misterul și frumusețea. Aduse acasă, spre folosință și, uneori, uitate prin curte, ca entități binevoitoare, ocrotitoare. Erau câteva pe prispa îngustă, câteva jos, lângă temelia casei, altele pe lângă gard. Le-am văzut mai apoi și în spatele casei, pe lângă magazii, risipite ici și colo, uitate, lăsate la odihnă sub soarele blând. Aceste pietre albe, mici și mari, rotunjite de ape, în formă de ou uriaș, sau de obraz de copil, de zâne, în forme sugerând începutul lumii, esența creației primordiale, de la care poți porni spre alte și alte întruchipări, după cum îți este de bogată imaginația, păreau că mă privesc din visul lor, cu pleoapele coborâte. Pietre ninse de timp, spălate de toate apele istoriei.
Parcă îl și vedeam pe micul Constantin privind rotunjimile misterioase ore întregi, la fiecare răsărit de soare, în amiezile fierbinți sau pe înnoptate, încercând să descifreze în ovalul lor mesajul nespus. De câte ori le-a atins, le-a pipăit, le-a mângâiat, de câte ori le-a ascultat în tăcere. Am convingerea că aceste pietre albe au fost primii lui învățători. Mamele eterne. Zeițele. Alături de ele, răbdătorul lemn, plăcerea de a-i da o formă, o ea și un el, părinți spirituali ai creației.
Pietrele albe au rămas scufundate în memoria afectivă, dar a fost nevoie să plece departe, tocmai la Paris, să se confrunte cu modelele și excentricitățile noilor arte, să înțeleagă deschiderea spre originalitate ca mod de exprimare absolută în arte, a fost nevoie să își caute cu înfrigurare identitatea, să nu și-o piardă, în iureșul năvalnic al lumii, pentru ca ele, cuminți, să îi răsară în vis, iar el să le poată privi cu ochi de artist.
Arta lui Brâncuși este o artă a esențelor, sculptorul supărându-se foarte tare dacă era numit sculptor abstract. Diferența este însăși procesul de creație; abstracționiștii simplifică, merg până la schematizare, pe când sculptorul român scormonea în oameni și obiecte, pană le găsea miezul, forma cea mai intimă, gestul emoțional din spatele oricărei întrupări pământești. Asta înseamnă prețuirea particularului, a unicatului, dar un unicat al esențelor; iar pentru a sublinia tocmai această particularitate a creației sale, dar și a naturii, a folosit pentru același subiect materiale diferite. Altfel este somnul unei muze cu pleoape aurite, și cu totul altul al unei muze care respiră din piatra sidefie a marmurei.
Așa cum spunea istoricul și criticul de artă Pavel Șușară, în una din numeroasele sale
conferințe despre Brâncuși, românii, având o cultură artistică venită pe filieră bizantină, nu au dezvoltat un istoric în sculptură, ci în arta reprezentării grafice; dar a venit Brâncuși pe urmele ei și a ars într-o viață de om, toate etapele, ajungând, practic, dincolo de viitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu