Muzica zilelor noastre - Adrian Simneanu

 

 

                                                                     Mircea Tiberian

Marinela Chelaru

Se duc artiștii noștri unu’  după altu’

  Doi dintre ei, recent. Sexagenara Marinela Chelaru de la grupul bucureștean de divertisment umoristic predecembrist VOUĂ. Ba și după. Binecunoscut și apreciat din plin ani la rând. Când lumea umplea sălile la spectacolele sale cu tâlc, descrețindu-și frunțile în existența dificilă a vremii…

  Al doilea, mai important poate în epoca în care jazzul a luat avânt și-n România cum se cuvine, este Mircea Tiberian. Profesor la UNMB, școlindu-i temeinic pe mulți într-ale ăstui gen plin de ritm și culoare. A încetat din viață înt-o cameră de hotel din Galați, după spectacol, lăsându-ne cu regretu-n suflet că de-acum încolo nu-i vom mai fi auditori live. Spre a ne lăsa cuceriți de improvizațiile lui originale bogate și atractive la maximum…

  A fost (și rămâne, desigur) un clăpar exemplar. Mare iubitor într-ale muzicii ăștia vioaie preponderent. Nu lipsită însă de lirism când e cazuꞌ. Compozitor ingenios. Orchestrator chibzuit. Priceput pe claviatură, care lasă în urma-i o moștenire sonoră redutabilă…

  A fost găsit mort într-o sâmbătă dimineața. A doua zi, duminică, la Filarmonica Pitești avu loc o seară de jazz. Cu trioul de profil și-ai săi invitați. Aceștia din urmă fiind vocalista Viorica Pintilie și saxofonistu Cătălin Milea. Ea, de peste Prut, actualmente bucureșteancă. El, membru al Big-bandului Radio. Cunoscut dinainte de pandemie, eu mergând adesea la concertele trupei. Atrăgându-mă cu precădere. Pentru virtuozitatea sa instrumentală. N-am revăzut cu plăcere și-am stat de vorbă după. Despre ce-a fost și ce-o mai fi. E simpatic și merită a mai veni p-aci. Ca, de altfel, și alți colegi din trupa Capitalei. Echipa locală avându-i azi în componență pe Gabi Matei, proaspăt baterist, Alexandru Iordache, același ghitarist bass fondator și nu în ultimuꞌ rând piteșteanu' la origini Petrică Andrei, renumit pianist în materie. Au interpretat între altele, drept omagiu binemeritat, „Pasărea măiastră”, piesă de top a ilustrului dispărut. Adio, Marinela, adio, Mircea, nu vă vom uita!

 

                                                                               Adrian SIMEANU      

Sursa foto: Internet

                         

Memorial Ion Stratan - Camelia Iuliana Radu - Florin Dochia

 

ION STRATAN

         (1955-2005), unul dintre cei mai importanţi poeţi „optzecişti“.

 

A absolvit cursurile Facultăţii de Filologie din Bucureşti (1981) şi a debutat în acelaşi an cu volumul Ieşirea din apă (debut publicistic în 1972, în revista Amfiteatru). Membru al cenaclului „Amfiteatru“, al „Cenaclului de Luni“ condus de Nicolae Manolescu și al cenaclului „I .L. Caragiale” din Ploiești, membru al conducerii revistei Contrapunct și bibliotecar la Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga“ din Ploiești. A colaborat cu poezie, critică literară, eseuri, traduceri la numeroase reviste literare din ţară. Semnatar, alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei şi Florin Iaru, al volumului Aer cu diamante (1982), care a marcat consacrarea „generaţiei optzeciste”. Distins cu numeroase premii literare, între care Premiul Fundației „Nichita Stănescu“ (1990), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1993), Premiul „Mihai Eminescu“ al Academiei Române (1995), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (2001).

    Cărţi publicate: Ieșirea din apă (1981), Aer cu diamante (împreună cu Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Florin Iaru, 1982), Cinci cântece pentru eroii civilizatori (1983), Lumina de la foc (1990), Lux (1992), Ruleta rusească (1993), Desfacerea (1994), O zi bună pentru a muri (1995), Cântă, zeiță, mânia (1996), Mai mult ca moartea (1997), De partea morților (1998), Cafeaua cu sare (1998), Apa moale (1998), Crucea verbului (2000), Zăpadă noaptea (2000), O lume de cuvinte (2001), Spălarea apei (2001), Biserica ploii (2001), Jocurile tăcute (2001), Biblioteca de dinamită (2001), Pământ vinovat (2003), Ţara dispărută (2003), Cartea ruptă (2005), Cimitirul de maşini (2005).
-
 
  Camelia Iuliana Radu – interviu
              „Aer cu diamante” pentru Nichita Stănescu
 
    Într-o literatură națională, poezia este asemeni pietrei prețioase. Ascunsă în adâncuri neumblate, misterioasă și perfectă, întruchiparea geometriei pure a gândului; ea așteaptă căutătorul de sensuri, de comori ale sufletului care, în genunchi, strecurându-se în abisul trăirilor omenești, o va culege și o va pune pe catifeaua paginii albe, pentru bucuria noastră. Poeții nu trebuie uitați niciodată.
           
Vorbind despre poeți, poeții înșiși au glasul scăzut, scufundați fiind în lumea nevăzută a unei cunoașteri de sine doar de ei înțeleasă. De aceea, amintirile lor sunt la fel de prețioase, ca și cărțile pe care le semnează cu penelul înmuiat în cerneala propriei vieți. Amintirile le sunt pline de inedit, pentru că surprind, inevitabil, nuanțele afective pe care ceilalți nu le observă sau nu știu să le dea înțeles. Când un poet a plecat dintre noi, despre el, cel mai bine poate povesti tot un poet.
 
De ce vă aprecia așa mult Nichita Stănescu? Pentru că a făcut, de-a lungul timpului, câteva aprecieri cu totul aparte, față de poemele pe care le-ați scris.
Nichita m-a apreciat pentru că versurile din antologia „Aer cu diamante”, editată în 1982, cum spunea el, „au frânt gâtul dogmatismului”.
 
Pe vremea aceea, în literatura contemporană, era o mare victorie a unui poet, iar dacă acesta mai era și tânăr... Cum s-a întâmplat?
Îmi aduc aminte, se plimba prin cameră – uneori în pas de dans – și spunea: „Bătrâne, i-ai regulat pe inculți”. Vedea în acțiunea de respingere a demagogiei și închistării ceaușiste o proiecție a propriului său ego, care nu s-a putut dezvolta și manifesta ca atare, dat fiind sistemul de referință extrem de inchizițional al Uniunii Scriitorilor de atunci. El, crescut alături de D. R. Popescu și Constantin Chiriță, nu putea să repudieze o latură demagogică a ideologiei, acel stâlp – cum spunea el – pe care se înfășura iedera artei, pentru că altfel s-ar fi frânt.
 
Cu toate acestea, proiecția poetului peste timp este aceea a unui rebel.
Pentru generația din care făcea parte, da.
 
Preferințele sale literare?
Iubea mult pe Gheorghe Tomozei și Petre Stoica, iar dintre prozatori, pe Breban și Preda, Ivasiuc. Pe Traian T. Coșovei.
 
Cum aprecia tinerii poeți?
Era foarte selectiv cu poeții tineri.
 
Totuși, a fost un fel de modă printre tineri în a-l imita.
Da... Din felul de a fi al lui Nichita, mulți și-au croit un reper, dar pentru foarte mulți, vai, nu au rămas decât aburii euforizanți și nopțile pierdute fără progres estetic.
 
Erau renumite serile și atmosfera de mansardă boemă din apartamentul său.
Dincolo de atmosfera colocvială, destinsă, Nichita avea o intuiție sigură a valorii. Știa că, dacă ascultă declamațiile și mărturisirile a o sută de convivi, totuși poetul tăcut și necunoscut din colțul camerei, poate fi purtătorul marii torțe a lirismului.
 
Era totuși diferit când apărea uneori la televizor, deși îi cam lua peste picior pe reporteri; firește, dacă nu era vorba de Sânziana Pop, o mare prietenă!
Ceea ce rememorăm noi, postum, despre Nichita, este – paradoxal – o utopie. Nimeni nu își poate închipui și nu poate reface o existență petrecută de la naștere și până la moarte, exclusiv sub zodia poeziei.
 
În ce a constat saltul optzeciștilor, de la Nichita spre altă poezie? Părea, cel puțin pe moment, imposibil. Unii nu recunosc acest pas estetic nici astăzi.
Noi, tânăra generație de atunci, am avut datoria să ne pronunțăm asupra comunismului muribund, a trebuit să ne câștigăm existența ca profesori, muncitori sau soldați ai esteticului, în timp ce Nichita, ca director al „Magazinului literar”, avea timp să se pronunțe asupra marilor entități naționale și ideologice. Este o diferență de experiență a vieții, care aduce după sine o altă viziune în elaborarea ritmurilor poetice.
 
Care este legătura dintre Nichita Stănescu și Ploieștiul copilăriei sale?
Problema Nichita și Ploieștiul este o problemă complexă. Mulți colegi de școală – care l-au citit fragmentar – acum, și-l revendică, de aceea, părerile sunt împărțite.
 
Cum apreciați Festivalul ploieștean de poezie „Nichita Stănescu”?
Eu am luat – în 1990 – Premiul Nichita Stănescu al Fundației de atunci, condusă de Rodion Galeriu, dar nu mai particip la ședințele și la acțiunile fundației, după o gafă publică a omului de bine Mircea Gociman.
 
Pe vremea lui Nichita se citea poezie. Acum?
Problema tinerei generații și a receptării poeziei este și ea complexă. În vremurile ceaușiste, poezia a fost singura supapă de ieșire din limba de lemn a discursurilor politice oficiale. Visam, scriam, ca și cum la TV nu ar fi fost doar două ore de discursuri stupide, iar idealurile nu ar fi fost exclusiv aservite. După `90, acest câștig estetic a fost preluat de alte domenii ce au spart totalitarismul.
 
Astăzi, când se caută subiecte inedite despre toate personalitățile – fiind gustate mai ales cele jenante – este judecat poetul Nichita Stănescu?
            Da, firește, nu scapă  nimeni! Nichita a scris și s-a afirmat în timpul lui Ceaușescu, iar acum, se vrea o schimbare cu orice preț a tot și toate. Odată cu apa din copaie, a fost aruncat și copilul. Este adevărat că Nichita – ca fenomen intelectual – a fost încurajat de unii factori ai puterii, dar nu poezia lui e vinovată pentru strângerea șurubului ceaușist și pentru groaza de frig, de foame și de prigonirea continuă din acele vremuri. Trebuie să fim inteligenți, să privim și cu ochii minții această creație, faptul că ea a fost făcută cu multă dăruire și talent, dar și că a avut condiții de dezvoltare, la care noi nici nu visam. Nichita a petrecut mult timp la München, îl știa mai bine ca Bucureștiul, și a avut recitaluri strălucite în Italia, Anglia sau Franța, dar Nichita credea în omenie, o formă aparte a bunului simț social și premiile Herder sau Struga au încununat un poet care, la sfârșitul vieții, încerca să supraviețuiască, bântuit de crimele grandorii, fastului și strălucirii tinereții și maturității sale inconfundabile. A fost un om înalt, ca să spun așa... Ferice de literatura care are parte de asemenea priviri, ce pot scruta lumea de sus.
(Interviul a apărut în cotidianul Jurnalul de Prahova, în anul 2001 și  fost primul interviu oferit de Ion Stratan, după 20 de cărți de poezie scrise. Înainte de acesta, a mai acordat un singur interviu, poetei Constanța Buzea, pentru Viața Studențească, în 1987, care îi remarcase debutul,. Am recuperat acest interviu împreună cu alte patru,  publicate în același an, pentru că Jurnalul de Prahova  nu are exemplare la Biblioteca Națională Română, ci doar la Biblioteca Județeană Nicolae Iorga, din Ploiești, iar asta ar însemna ca aceste cuvinte, publicate atunci, să rămână aproape necunoscute.)
                           
 
              TV - o prescurtare de la „Te Vede – Te Aude”
 
                 Florin Dochia în dialog cu Nino Stratan
  De-a lungul anului 2005, atât cât a mai durat el pentru Nino, ne-am întâlnit aproape săptămânal, în apartamentul său de la etajul întâi al blocului ploieştean cu şapte etaje. Cu reportofonul între noi, pe masa încărcată cu file de hârtie, reviste, scrumiere, pixuri, pahare cu băuturi răcoritoare, eu transcriind apoi înregistrarea şi oferindu-i textul imprimat pentru eventualele corecturi şi adăugiri.
 
Florin Dochia - Trăim într-o lume în care tentaţiile mediilor diverse de comunicare sunt aproape înrobitoare… Domnia imaginii (în mişcare) nu este contestabilă… Ce libertate ne mai rămâne? Ce mai rămâne pentru poezie, pentru literatură?
 
            Ion Stratan:  Într-un poem recent, am subliniat un paradox: dacă are televiziunea dreptul la libertate. Se va fi uimit o parte a cititorilor, pentru că televiziunea pare a fi adus libertatea prin, să zicem, „revoluţia în direct”. Lucrurile nu stau chiar aşa. Dincolo de traseul nu foarte sinuos al autoritarismului politic, până-n ’96 şi după 2000, televiziunea a fost în umbră şi proiectând, sprijinind toate gesturile definitive şi tranşante, fără nici un fel de echivoc şi drept la răspuns, ale puterii. Deci, cred că televiziunea, aşa cum s-a întâmplat şi în viaţa socială, aşa cum s-a întâmplat şi în presă, aşa cum s-a întâmplat şi în cultură, a fost, după ’92, un factor de ne-libertate.
Să lansezi ideea „prima televiziune din viaţa ta”, când este vorba de prima televiziune care a făcut ideologie şi manipulare de opinie, este dincolo de o dovadă de cinism, este o dovadă de considerare în zodia prostiei a cititorului, ascultătorului, privitorului. Problema este dacă televiziunea poate să se prezinte acum, bine mersi, zâmbind, că ea nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Deci, n-a fost în ’92 - ’96 agent iliescian, n-a fost în 2000-2004 agent pentru PSD. În afara celor trei mari ţări comuniste - China, Coreea şi Cuba -, discreţionarismul până la şantaj nu a fost prezent în vreo televiziune. De aceea, ceea ce se numea procesul comunismului trebuie să înceapă, totuşi, și cu un proces al televiziunii.
Ţin minte că, în ’56 -’57, până în anii ’60, când începuseră să apară televizoarele, şi noi ne-am dus în vizită la o familie şi am văzut un număr de circ, la televizor, care părea extraordinar. Şi un văr de-al nostru, Constantin Stratan, care a murit, Dumnezeu să-l odihnească (după plecarea fiicei sale Manuela la Chicago, n-a mai fost stăpân pe sufletul lui), pusese celofan în trei culori pe ecran, ca să pară transmisiunea colorată. Nu putem să ne facem că televiziunea nu a eludat marile tensiuni existente în societate, nu a manipulat, schimbat şi prezentat cum le convenea personalităţilor puterii, şi nu a ridiculizat, obstrucţionat şi cenzurat orice opinie liberă, venită cu argumente, corectându-se rareori, după ce apărea în presă scandalul sau în urma intervenţiei CNA. Pe mine nu mă interesează că domnul Ralu Filip e o prescurtare de la Raluca. Pe mine mă interesează ca TV să nu fie o prescurtate de la „Te Vede – Te Aude” al lui Big Brother.
 
            Florin Dochia: Şi ce şanse are literatura în acest „meci” cu televiziunea?
 
Ion Stratan: În privinţa literaturii şi televiziunii, aici este un domeniu mass-media foarte interesant şi prietenul nostru Mircea Nedelciu, Dumnezeu să-l odihnească, marele prozator, a zis despre asta. Problema este a tipului de om pe care-l propune televiziunea şi [cel pe care] îl propune literatura. Deci, omul anilor ’60, când la noi pătrundea televiziunea, era omul construcţiei socialiste. Aşa că niciodată nu vom vedea, chiar şi în perioada ’67-’68, la pseudo-deschiderea ideologică, persoane care erau reticente faţă de elanul comunist. Ceea ce este foarte straniu este faptul că cei care veneau şi debitau solemnităţi, ori adeziuni şi articole encomiastice despre starea de fapt, erau cei care deveniseră boieraşii roşii, care învârteau, în prefigurarea lui Ceauşescu, averi, petreceri şantante, un fel de mini-desfrâu de castă, în care chepengul puterii economice şi politice era bine strâns, prin discursuri ideologice de doi bani, pe care le-am numit, chiar în [volumul] „Aer cu diamante”, discursuri jegoase.
Ceea ce este foarte grav, iată: îmi aduc aminte acum de o seară când, venind de la Bucureşti, de la redacţie, tata aştepta ştirile de la ora şapte, era chiar Melinescu, cel care acum e în America şi e mare democrat, care a prezentat trei minute numai ştiri catastrofale. Bătrânul era îngrozitor de deprimat. Zicea, dom’le, numai atâtea să fi fost? Ei au întors acum dogmatismul pe dos. Au zis: televiziunile occidentale caută (cum ştiţi prea bine, nu-i un lucru nou pe care-l spun) senzaţionalul, noi dăm numai senzaţionalul, care este, evident, al unui fenomen dur, distructiv şi neliniştitor. După trei ştiri mortuare, televiziunea se putea închide, ei şi-au făcut, în mintea lor de şobolani, datoria de a prezenta trei ştiri aşa-zis libere. Vă daţi seama că numai libere nu sunt; în lumea liberă nu se întâmplă aşa ceva.
Eu consider televiziunea este unul dintre cei mai cumpliţi factori de dictatură mediatică, reflex al dictaturii politice; şi, dacă ziarele sunt proaste, noi trebuia să avem o structură de oameni care să analizeze mai în amănunt topica ziarelor; am fost formaţi cu o matrice de lectură care nu ne poate face
1. să ne bucurăm de ştiri,
2. să ne dăm seama că ştirile sunt cernute special printr-o anume grilă din puncte de conducere sau din conjunctura politică,
3. nu au legătură cu evenimentele în „coerenţa” pe care trebuie s-o aibă, ca-ntr-o bandă desenată, cu o societate coerentă, cum se întâmplă în Occident.
Deci, nu poţi să spui că jurnalul e bun, când lumea pe care o reflectă e discontinuă sau catastrofică.
În acest sens, putem porni de la două laturi: ce fel de om prezintă televiziunea - şi vedem de la Mutu şi Ştefan Bănică Junior, până la nu ştiu ce cântăreţ; eu pot să spun că nu agreez televiziunea, prezenţa mea la televiziune; dar, în acelaşi timp, nu pot să nu văd grosiera pledoarie în favoarea unor grupuri politice şi economice (care sunt prezentate tot timpul pozitiv) şi  obturarea altor mişcări (vezi PUR, la Antena, e numai un exemplu). În sensul acesta, eu consider că televiziunea este în continuare ideologică; deci nu avem o televiziune liberă, până astăzi, 24 ianuarie (n.r. 2005), când vorbim. Consider că avem o televiziune ideologică, tendenţionistă şi plină de diversiuni.
 
 Florin Dochia: Cum rămâne cu literatura, în tot acest concert de zgomote?
 
Ion Stratan: În privinţa literaturii, raportate la televiziune, singurul lucru minunat în televiziune sunt ecranizările. Poţi să vizualizezi personajele din „La răscruce de vânturi”, din „Pe aripile vântului”, toate minunile literaturii, de la „Quo vadis” până la, ştiu eu, „Vă place Brahms”. Acesta este lucrul care poate bucura sufletul telespectatorului, faptul că, în imageria paralelă a regizorului, cărţile care ne-au înaripat sufletul pot să capete chipuri detectabile între parametrii psihologici ai personajelor din carte. Aceasta place foarte mult şi, dacă ar fi după mine, aş urmări numai serii de ecranizări, pentru că există serii cu mari actori, de la Josef K. până la Lolita, de la Scott Fitzgerald până la atâtea alte tipuri interesante.
Nimeni nu poate să spună că ecranizarea după „Marele Gasby” nu este o capodoperă. Sunt numeroase cărţile pe care filmele le fac celebre şi le fac să fie recitite, repuse în circulaţie, cu o aură sporită. Exemplele sunt foarte multe. Există filme care sunt egale cu cartea, dar e clar că un grad de comercialitate există în film. „Magicianul” lui Fowels! Este foarte interesantă cartea şi marii actori fac din film unul excepţional. Eu consider că nu este încurajată cultura cinematografică a telespectatorului. În mare măsură, după modele străine, era un raport între informaţie şi destindere, care să poată ţine în cercul de spectatori cât mai multe persoane.
Acum cred că ar fi, după cum spunem odată, alegerea între Rafael şi răfuială. Dacă ne centrăm pe răfuială, este cine să se ocupe de aşa ceva. Ar trebui scris despre cum au făcut acel clown trist, numit Tatulici, şi acel clown trist numit Dinescu, cum au făcut de nu s-a înţeles nimic din o sumă întreagă de comentarii politice.
Trebuie făcută educaţia „privirii” unei generaţii sau două de după noi, pentru filmul de artă. Nu numai TVR Cultural… Cred că distracţia asta e cam scumpă, cu filmele cu împuşcături şi jafuri. E cam scumpă. Şi ne costă de la blocarea limbajului tinerilor, care nu mai ştiu să spună decât beton, mişto, haios şi altele, până la infracţionalitatea juvenilă. Una erau anii ’70, când apărea Alain Delon în „A fost cândva hoţ” şi se lua, romantic, apărarea omului care poate să se găsească (raportul opus contelui de Monte Cristo), alta este între Stallone, Schwartzeneger şi Van Dame, să fie ocupate toate primele trei locuri.
Nu este obligatoriu, din sutele de mii de filme care se fac în lume, ca selecţia să fie „a reflectării lumii în care trăiesc”, cu vechea formulă. Cred că televiziunea, fără să fie evazionistă, fără să fie turn de fildeş, fără să fie elitistă, trebuie să educe, în sensul frumos, să implice omul în formarea unui telespectator de film, chiar dacă nu de artă exclusiv, că nu numai Visconti trebuie să urmărim, dar există filme care pun marile probleme – Killing Fields (Câmpiile ucigaşe), de la kampuchieni, până la Rollerball, cu James Caan, care umplu lumea omului în situaţie limită. Acum, o să spună cineva că nu are rating. Păi, dacă are rating şi otrăveşte populaţia, vorba bancului aceluia, „aţi încercat cu cianură?”  Nu ştiu de ce trebuie să se investească bani în ceva care face rău moralei publice. Chiar nu înţeleg.
Dacă ei cred că asta e libertatea, atunci libertatea e şi să-ţi arunci televizorul pe fereastră. Dacă ei îşi permit, înseamnă că, în mintea lor, sunt oameni liberi. Numai că sub fereastră trebuie să se afle unul dintre conducători de la CNA, pentru ca televizorul să-şi atingă ţinta, iar conduita televiziunii să fie eficientă.
 

Rațele și ...doamna cucurbitaceelor-Editorial, Teo Cabel/ Revista Literadura nr. 37/ Septembrie/ 2025

 

Editorial

Mergeam prin parc și observam cum se schimbă natura. Toamna a
mușcat aerul și de la el se transmite la copaci, la plante, la atmosferă, mai
ales dimineața și seara. Pentru o zi de început de toamnă, a fost rezonabil,
bunicuțe generoase își plimbau nepoțeii, pensionarii jucau table și remi
la locul lor bine știut pe care îl frecventează cu frenezie tinerească.
Pe lac agitație și măcăit. Multe rațe erau strânse la un loc, pe apă și pe
mal, care mai de care să apuce câte o bucată de pâine, pe care un domn
cu părul alb le-o arunca cu vădită satisfacție.
Se și băteau unele, cum să ajungă o pâine la mai mult de cincizeci de rațe?
De ce omul intervine, dintr-o așa-zisă bunătate, în viața animalelor sălbatice?
Le dereglează bioritmul. Pâinea nu este un aliment pentru rațe. Nu este sănătos,
lenevește firea animalului.
Ne îndepărtăm de lucrurile simple, le complicăm cu slăbiciunile noastre.
Vrem să intervenim și în structura naturii, să facem ceea ce Dumnezeu bun a
făcut, după pofta noastră.
Care este scopul vieții actuale a omului? De ce se zbate?
Sensul, în viața noastră, este amplificat și valorificat de creativitate, artistică,
managerială, educațională. Experiența momentelor fericite, de împlinire
sufletească, materială, socială.
Chiar și suferința are rolul de a căli firea umană. Suferința personală.
Modalitatea prin care faci față celei care te depășește, nu îți aparține, dar, pentru
a supraviețui, trebuie să găsești felul de a o ingera și a o transforma în materie
generatoare de sens. De multe ori folosim metafora în exprimare fără a fi
conștienți, în viața cotidiană. Dar este bazată pe experienţă personală.
Gândindu-mă așa, treceam pe lângă copii alergând bucuroși, punând întrebări
celor care îi însoțeau. Unul spuse cu o voce înduioșătoare: Dacă îmi dai o
înghețată mică, o să mă culc după-amiază. Înghețata este rod al bunătății sau o
unealtă speculativă precoce?
Pe drum, am întâlnit o măturătoare. M-a surprins fața luminoasă și ea,
îngrijită. Mătura cu degajare, trotuarul rămânea curat în urma ei, parcă aspira
frunzele. Ne place curățenia, dar, de cele mai multe ori nu să o facem noi.
Oamenii aceștia dau valoare și demnitate meseriei lor.
Mergeam făcând o comparație, plecând de la omul care aruncă o pâine,
nefolositoare, la rațe, la cei care aruncă promisiuni electorale.

                                                                                                                                 Teo Cabel

https://literadurarevista.blogspot.com/2025/09/literadura-nr37-septembrie-2025.html

Literadura nr.37/ septembrie/ 2025

Mihaela Roxana Boboc - Pastila de timp

 

Hristos a înviat, îmi strigă dimineața! Adevărat a înviat, îi răspund pentru ultima oară, înainte să-mi mut lumina pe marginea altui râu. Nicio poezie nu s-a scris aici, niciun vers nu a străbătut zarea. Nu știu dacă va curge dor în acest exil auto-impus. Până la urmă, totul a rămas o constantă, o rană care nu se închide dar nici nu putrezește.

*

Privesc căușul palmelor tale, cum cerul și-alintă vrăbiile în nisip. Nu te rătăci, presar cuvintele acestea sărace, poate într-o zi vei aprinde cu ele vreascuri în mijlocul furtunii. În jurul focului stând, să crezi că iubirea se aprinde pentru a se stinge, apoi se reaprinde indiferent de locul în care stai. Lumină din lumină!

*

Trei ceasuri în care tu priveghezi iar eu dorm, în care eu dorm și tu curgi din pleoapele mele. Între noi, minutele se ascund și umblă șchioape de sens.

Între noi, respirațiile domoale se alungesc după pătura dimineții. E încă noapte, și tu dormi. Tu dormi când eu respir prin pielea arămie a singurătății.

*

Timpul, o mănușă ale cărei degete lungi mă ating. Timpul, îngerul surd la orice dorință de a te opri. Poezia mea va trăi mai mult decât mine. Va trăi din noi.

*

Tu mă ridici dintr-o moarte care nu înseamnă nimic. Tu mă ridici dintr-o viață pe care nu scrie nimic. Și prinsă între cer și pământ, ca toți asemenea mie, respirăm anaerob. Respirăm în salturi de lumină.

*

Și inima mea crede iar în iubire, ca-ntr-o molimă fără leac. Crede în copilul fără copilărie și din om în om, acuarelele se împrăștie pe câmpia ca o părere. Ca o fugă de înger, un roi neîntrerupt de gând - sufletul, tace a veșnicie.

*

Nu m-am gândit niciodată la mine ca la o colecționară de povești. Poate sunt. Sau poate între atâtea femei, povestea uneia devine prelungirea alteia și din vis în vis, din pierdere în pierdere, lumea lor devine lumea mea și ceva din lumea mea migrează în cuvinte, spre voi.

*

Pun o virgulă în care să încapă tot. Așteptarea este o păpușă stricată, doar ochii rămân deschiși spre cer. Trupul devine o corabie fără vâsle. Busola luminează din piept, acolo unde câteva grame cântăresc tot mai mult.

Camelia Iuliana Radu - grupaj dedicat lui Mihai Eminescu

După Eminescu

Mă privesc pe hârtie

nu ești născută din soarele și umbra mea

dintr-o inimă creată azi, îi spun arătării

în schimb

o oglindă lustruită și netedă

a prins o imagine împrumutată din cărți

dublând-o. Sub pielea de grafit zăresc

un bărbat romantic de care sunt îndrăgostită.

Îi port umbrele reflectate, râsul, fruntea uriașă

îngrijorarea din privire, patima

unele absențe gravate pe față. Răbdarea.

Marginile mele se estompează

forma mea începe să se estompeze și ea

pierdută în portretul pe care l-a afișat

negru pe alb, scrisul meu lăbărțat.

O artă imitativă a naturii

o pânză pictată mă schimbă

cu fiecare culoare împrumutată

direct de la tine.

Tânjesc să sparg suprafața rece și limpede

să găsesc eliberarea.

Tu

un martor tăcut captiv harului tău

ești vocea care mă ridică din ce în ce mai sus

și mă întreb dacă

dincolo de strălucirea sticloasă

am văzut măcar o sclipire a propriei mele reflexii.

O ghicitoare pe care trebuie să o rezolv

Caut indicii în pauze, în ton,

vreau adevărul să îl trăiesc.

Degete timide ating paginile spre tine

timpul nu trece. Se fofilează.

Mă scufund în detalii, în nuanțe, în umbre gânditoare

plecate din biografia ta cu pași de pisică

pe străzi nevăzute, prin timpurile de azi.

Nesocotită

urmez urmele tale

nu-mi pasă de limite sau de teamă

doar de parfumul tău pe care îl caut de ani și ani.

Am o impresie vagă de fragment arheologic

al unei lumi de argint neatinsă vreodată.

De ar fi să rămân captivă în galeria istoriei

aș alege să trăiesc doar în prezentul tău.

În fiecare fotografie te găsesc

tot mai mult

în biografiile scrise de alții ești necunoscut.

Când te citesc

Locuiesc pe coloana vertebrală a unei balene

o creastă gri pe imensitatea oceanului respiră

într-un balet singuratic. Niciun pământ la vedere

sunt pe o insulă care respiră

exist

pe o mască de argint.

Sub soarele coborât într-o pată de foc

suntem două singurătăți departe de casă

într-un leagăn adânc și larg de ape

în care dorm secrete și se ascund povești.

Sunt nesemnificativă pe carapacea vie

o pasageră ferecată în vraja oceanului

și

în timp ce bătrânul cetaceu

se scufundă în negrul de cerneală

tot mai adânc

eu mă agăț strâns fără să mă întorc

adâncurile și murmurul se joacă în urechea mea.

 

Alexandra Iulia ZECHERU - Mâna scriitorului

 

Premiul Revistei Literadura la concursul „O mamă, dulce mamă!” ediția a IV-a, 2025, a fost decernat de către Mihaela Roxana Boboc, senior editor al revistei, elevei Alexandra Iulia Zecheru, clasa a IX-a H, Colegiul Național „Bogdan Petriceicu Hasdeu, Buzău, pentru proza scurtă „Cerceii mamei”.

Mâna scriitorului

Mâna scriitorului e veșnic încordată. Poartă cu ea vibrația celor mai ascunse trăiri. Mâna lui e transpirată, căci, prin intermediul ei, gândul vrea să capete formă, în timp ce ideea încearcă să găsească termenii care o definesc. Iar omul caută să-și descrie cât mai expresiv, sugestiv și precis sentimentul. Între minte și hârtie stau mâna și stiloul. Între suflet și cuvinte stau penița și cerneala. În palmă se află emoția care vrea să primească un nume.

Scriitorul e un om ciudat. Dacă nu e ciudat, e privit ca un ciudat. El e un om care observă, care simte emoția mult mai intens decât ceilalți, care învață multe trăind și înțelege fapte diverse uitându-se la alții cum trăiesc. Uneori, e timid și retras, căci niciodată nu va putea spune verbal ceea ce transmite în scris. Are aspirații, vede dincolo de gesturi și cuvinte și își dorește ca și cititorii operelor sale să vadă dincolo de text, să înțeleagă rolul nespus al unui personaj. Probabil scrie pentru că îi place să citească. Totodată, ar vrea să facă ce face, la prima vedere, un scriitor: să-și imagineze o poveste și să o spună cu cuvinte frumoase. Dar, dacă scriitorul ar face numai atât, ar fi mult mai mulți oameni ai cuvântului scris în lume.

A compune nu înseamnă a te așeza la birou și a spune: „Muză, vino și ajută-mă să fac un text reușit!”. Inspirația creatoare se așteaptă ore, zile, poate chiar ani! Nu numai că se așteaptă, ci se și caută. Se caută în jur, în natură, în sclipirea din ochi a oamenilor, în muzică, în alte cărți, în întâmplări auzite și, mai ales, în noi înșine. Romancierul nu este scriitor doar când ia stiloul în mână. El este scriitor tot timpul, oriunde s-ar duce și poartă cu el această menire sau osândă. N-are voie să privească cu indiferență un fapt divers, căci nu știe niciodată unde se ascunde inspirația mult căutată. Este atent la fiecare mișcare din jurul său, la atitudinea oamenilor, la tonul vocii, la portretul fizic. Redă pe hârtie multe din cele ce le vede, se gândește la ele și mai mult, dar altora le vorbește mai puțin, întrucât nu e convins că ei vor înțelege ceea ce el a văzut cu ochiul liber, iar un roman trebuie să conțină și lucruri pe care nu le-a spus cu voce tare.

Se gândește mult la ce și cum să scrie, fiecare cuvânt având pentru el semnificații profunde. Mihail Sebastian povestea în jurnalul său cum a petrecut câteva ore gândindu-se la un singur cuvânt, neștiind care ar fi mai potrivit pentru a reda ce vrea el să transmită. El scria la unul dintre romanele sale, iar câteva ore din perioada în care a scris în ziua respectivă s-a gândit la ce cuvânt să folosească, acel termen putând fi, ulterior, trecut cu vederea de cititori, foarte puțini înțelegând taina cuvântului. De aceea, această vocație poate fi frustrantă. Înăuntrul lui poate fi furtună, iar din afară, pentru trecători, pare că e soare...

Scriitorul poate fi un om neînțeles, care scrie cu degetele degerate și nu este apreciat pentru simplul și mărețul fapt că dă grai gândurilor avute de toți și nespuse de nimeni. Nu-l întreabă nimeni dacă a mâncat azi, dacă e obosit, dacă are căldură în casă sau haine adecvate anotimpului ploios. Ca să scrii, ai nevoie de curajul de a spune lucrurilor pe nume, de a vorbi și despre lucrurile care dor sau de a aborda subiecte dificile. Dar, prima condiție a unei opere bine scrise, după cum spunea Tudor Vianu în conferințele radiofonice despre cum se scrie o carte, este ca autorul să aibă ceva de spus. Trebuie să vină cu ceva nou, inedit, original, ceva ce nu s-a mai spus. Iar pentru aceasta el are nevoie de acea inspirație mult dorită, așteptată și căutată pretutindeni.

Pe lângă ideile autentice aduse de unii scriitori, suntem surprinși de emoția intensă pe care reușesc să o transmită și ne întrebăm de unde apare. Atunci, stau, mă gândesc și ajung la concluzia că a existat cineva în spatele cărții, o persoană care a avut un puternic impact emoțional asupra romancierului și i-a influențat semnificativ modul de a scrie. Eu cred că fiecare personaj are ceva dintr-o ființă umană, cum fiecare om are ceva dintr-un erou de roman. Când un autor construiește un personaj feminin complex, cu trăiri intense, care iubește profund și pe care îl descrie frumos, cu candoare și metafore, îmi place să cred că acea fată a existat în viața autorului și a reprezentat idealul său feminin. De asemenea, consider că, la momentul când scria despre acel personaj, era îndrăgostit de cea după care crease protagonista. Altfel, mi-e greu să-mi explic emoția intensă a personajului și romantismul cu care era descris.

Curios lucru este că, pe lângă scriitorii care transmit acele sentimente profunde, există autori care nu sensibilizează cititorul și nu-i stârnesc nicio emoție. În astfel de momente, am impresia că au fost obligați să compună, că nu știu în ce constă făurirea unui roman și că nu scriu din suflet pentru suflet. Din peniță curge emoția. Dacă nu curge emoția, curge culoare, doar culoare...

Un autor bun e acela care te face și pe tine să scrii. Vrei să le aduci altora stările pe care scriitorul tău preferat ți le-a dat ție: bucurie, tristețe, satisfacție, regret, speranță, deznădejde. El te determină să subliniezi cu creionul rânduri întregi din cartea lui, să te semnezi în dreptul fragmentelor care îți plac, să memorezi frazele și replicile care te fac să spui: „Ce frumos!”. Ajungi să iubești cititul și să îndrăgești scrisul, întrucât, pentru ca tu să citești, cineva trebuie să scrie. De aceea, încerci și tu să scrii, având ca model un autor căruia îi furi puțin din stil, un altul de la care iei emoția, altul de la care înveți să redai cursiv întâmplările. Dar autorul care te influențează cel mai mult ești tu însuți, cu propriile tale trăiri și experiențe.

Așa cred că începe scrisul pentru majoritatea, din dorința de a ajunge măcar la jumătatea nivelului la care se află scriitorul preferat. Dar după? Mai târziu ce îi motivează pe oameni să scrie? De ce se ridică din pat cu gândul la un nou text? De ce cugetă ore în șir la idei, la personaje, la acțiune? Ce le place în a concepe o carte care nu se știe dacă va avea succes? Cred că și autorii se întreabă de ce scriu și nu știu ce să-și răspundă.

Pe gaura cheii - interviu realizat de Camelia Iuliana Radu cu Mihai Vieru

Să trăiești cum ai scrie,

să scrii cum ai trăi

MIHAI VIERU

Poet, eseist. Asistent universitar.

Data naşterii: 27 iulie 1974.

Studii: 1993-1997 - Facultatea de Litere şi

Ştiinţe din cadrul Universităţii de Petrol şi Gaze, Ploieşti, secţia Română Engleză;

1995-1999 Facultatea de Litere şi Ştiinţe, din cadrul aceleiaşi universităţi, secţia Engleză – Franceză; 1998 – The Advanced English Language and Literature course, Saint Andrews University, Scotland;

2003-2005 masterat în Civilizaţie europeană, Universitatea Oradea;

2006-2009 doctorand pe literatura română contemporană, Ion Stratan. Perimetre de exprimare ale generaţiei ꞌ80. Lirica lui Ion Stratan; 2010 – dr. în literatură română contemporană.

Activitatea: 1998-1999 profesor la Liceul Al. I. Cuza, Ploiesti; 2002-2006 preparator titular la catedra de actorie a Facultăţii de Muzică, Universitatea Oradea; 2002 – martie 2003 asistent de producţie TVS. Debut cu poezie în „Suplimentul cultural al Informaţiei de Prahova”, octombrie 2000. Colaborează la revistele: „Familia”, „Tomis”, „Vatra”, „Tribuna”, „Feedback”. Din 2006 prezent în revista literară virtuală „Tiuk” (www.tiuk.reea.net) cronică de întâmpinare, poeme, anchete literare. Membru al Uniunii Scriitorilor din 2013.

Cărţi publicate: Thermidor@Ketamidor, Editura Bibliotecii Judeţene „Gh. Şincai” Oradea, Editura Revistei Familia, 2003/ Leul greu, Editura Brumar, Timişoara, 2005/ Hai Ku Miki, Editura Brumar, 2007/ Shinobi, Editura Brumar, 2008/ Aer în iarbă, Editura Casa de Pariuri Literare, 2012/ Hotel Sud No 2, Editura Aureo, Oradea 2017, Oradea, Imagini posibile – Proze, Ion Stratan – Monografie, Editura Muzeului Național al Literaturii române 2016

Lucrări colective:

Boema delirului lucid, Colocviul Tinerilor Scriitori, 2006 (volum colectiv)

Literatura tînără, ShiNoBi, Colocviul Tinerilor Scriitori, editia a II-a, Cluj, 2007

Lucrări universitare: 1999 „John Fowles – The Pastiche”/ 1997 „Puncte manieriste de reper in peisajul literaturii occidentale/ 1996 „Marivaux – comme interface du roman post-modernist”/ 1995 „Rituri şamanice în Oltenia”/ 1995 „Unirea tuturor registrelor simbolului şarpelui”;/ - 1994 Etnologie, mitologie și folclor „Mandala – Îngeri Simetrici”;/ (Lucrări susţinute pe parcursul studiilor universitare şi prezentate la Radio România Cultural, 1994-1995

Camelia Iuliana Radu: 1 Este imposibil să mai găsesc o carte de a ta în librăriile online, la toate volumele tale scrie stoc epuizat. Poezia ta are un succes teribil, cum reușești aceasta performanță? Ai un secret? Faci publicitate? Cărui public te adresezi? De ce crezi că ești atât de iubit ca poet? Ești poetul născut de generația lui care scrie pentru generația lui, identificat ca Voce a generației sale?

Mihai Vieru: Nici eu nu mi le mai găsesc. Parcă se topește tot. Dar cam așa funcționează și viața. Acum nu știu cât de succes este, dar m-am spus pe mine și o mulțime de gânduri. Fie conflictuale, fie armonioase. Sincer, m-ar fi pieptănat să apară în manualul de clasa a XII-a mai degrabă, decât să fie

stoc epuizat. Dar e o chestiune de orgoliu mai degrabă decât de economie, să zic așa. Trăiesc poezia la maxim. Acesta este un secret important. Să poți să trăiești ceea ce te scrie și te definește ca ființă. Să trăiești cum ai scrie, să scrii cum ai trăi. M-aș feri de cuvântul „succes”. Ce va fi fiind asta în ce privește poezia. Una este să iei toate evenimentele din viața ta „în piept, la puterea a zecea”, vorba poetului Traian T Coșovei, alta să ai abilitatea de a le converti în scris frumos, în formule magice ale frumuseții, după cum spunea Giambatista Marino, și alta să te bucuri că intră în vorba și simțirea oamenilor.

Sunt ceea ce Mrs Jane Broadie ar numi „A girl with an impression”, ceea ce mă califică pentru ornament publicitar pe două picioare. Romanul lui Muriel Spark a fost chiar și ecranizat cândva, după 1965. Nu îmi iese foarte bine discreția, ci numai delicatețea și tandrețea, mai nou, mai ales că mă bântuie un daemonium meridiani la care nu mă așteptam să mă mai tăvălească așa de tare.

Îmi place să cred că sunt iubit pentru că îmi place să creez punți între oameni diferiți ca stare socială, ca model de gândire, între trăirea propriu-zisă ca limbaj și limba de expresie românească. Cu o vorbă a poetului Sorin DespoT: „Miki este iubibil!” Nu știu cum este exact. Iubesc sindromul iubirii, legea iubirii. Mi se pare cel mai firesc și ușor lucru din lume. Și aici nu mă refer la dragoste, ca un sentiment de patimă, ci la orice s-a putea încadra din punct de vedere canonic religios în „fapt de iubire”! Sunt onorat să fac parte din generația 2000 sau MM, cum o mai răsfățăm noi. Sunt scriitori foarte buni toți. Și foarte mulți! Sunt o bucurie și o uimire pentru mine. Îi iubesc pe toți!!! îmi amintesc o fază faină. Se ocupa Vasile Leac de experimentul Săvârșin. Citeam pe tren din primele două ediții și nu reușeam să mă desprind. De câte ori se termina câte un ciclu al vreunui autor de ai noștri, rămâneam cu un gol în inimă, ca după stâlpul de telecabină. Sunt oameni care îmi luminează fața. Vorba unui poet prieten: „Când se luminează, mă luminez”. Cât sunt de voce în generație nu pot să spun,

dar cu siguranță aș menționa cel puțin vreo

treizeci înaintea mea. Mă bucură că se scrie literatură foarte bună și ei, adică noi, mai avem

de spus câte ceva înainte să trecem „into that

good night”.

Camelia Iuliana Radu 2 Ești definit de critica literară ca fiind douămiist, tu ce poți spune despre poezia ta? Te întreb pentru că nu ai o scriitură tot timpul rece, plus ca imaginația mă duce adesea spre poezia onirică.

Mihai Vieru: Poezia mea este una ermetică ca sens, nu și stilistic, însă. Cu referințe livrești, cu trimiteri, cu multe co-respunderi, con-versii de ad-

versități și mereu cu trimiteri spre misterii. Așa mă răzbun eu pe dracul, pentru că sunt un om slab, problematic. Mă fascinează visul, reveria. Diriginta mea, doamna profesoară de limba și literatura Română, Gabriela Marinescu a văzut asta de la bun început. Mi-a zis: „Când vei fi mare, vei folosi substanțe, pentru că îți place starea, nu băutura în sine” Ceea ce s-a și întâmplat, înainte de a începe să scriu. Scrisul este o explozie, este o exteriorizare, o spunere de sine, dar, hei, ce spun eu platitudinile astea? E indefinibil. Imaginația are un loc foarte special, dar ca și consumul oniricelor sau psihedelicelor nu are valoare în sine, dacă nu ai și o bibliotecă citită în spate! Și iar mă duce gândul la un slogan al lui Sorin DespoT: „Bă, da tu cărți citești?”

Camelia Iuliana Radu 3 Cum scrii? Unde scrii? Ce te inspiră? Și de ce scrii? Ai un ritual personal, ai tabieturile tale, cum vine inspirația la tine? Și, de fapt, ești un poet de inspirație sau unul de construcție a poemului? Te inspiră muzica, pictura? Sau? 

Mihai Vieru: Peste tot! Pe unde apuc. De obicei scrisul vine când sunt singur. Când merg pe stradă, când se limpezesc evenimentele, când încetează viața dinamică și timpul reflexiv își intră în drepturi. Nu pot scrie pe telefon, mă inhibă. Cei din MM- plus reușesc cu succes chestia asta. Sunt un poet de inspirație. Construcția este un algoritm care rulează pe fundal. 

Camelia Iuliana Radu 4: Hotărăști în poem un centru metaforic sau ideatic sau poezia curge? Ce te interesează mai mult la o poezie? Atmosfera, emoția ta, starea momentului, construcția, ce anume? Te interesează cum te percep cititorii?

 

Mihai Vieru: Ce pot să îți spun este că nu scriu pentru cititori, cât pentru a delesta din mine gânduri care iau forma poetică. Atmosfera contează. Enorm. Construcția, după câte ți-am spus, este un algoritm care lucrează în fundal.

Momentele sunt un prezent continuu. 

Camelia Iuliana Radu: 5 Cum te-ai hotărât să scrii poezie? Când? Care a fost momentul declanșator al poeziei? Ai avut un mentor literar? Poezia cui te-a influențat? Ce poet îți place azi, dintre cei care au fost? Dar dintre cei care sunt contemporanii tăi?

Mihai Vieru: Târziu. M-a durut Bacovia și m-a durut Nichita. Pe tata l-a durut Ștefan Augustin Doinaș. El și-a dorit foarte mult o fată. Fata mea s-a născut de ziua lui Augustin Doinaș. Săvârșitu-s-a.

Camelia Iuliana Radu 6 Te-ai schimbat ca poet? Ești consecvent începuturilor tale în poezie? Te vezi ca un poet al stilului sau îți place sa inovezi? Mihai Vieru: Un poet nu are cum să manierizeze. Un volum se schimbă de la unul la altul. Așa trebuie. Nu am cum să fiu consecvent unde nu trebuie consecință în scris!!! M-am schimbat ca om, nu ca poet! Am o familie frumoasă și o tristețe plină de tristeți!!!

Camelia Iuliana Radu 7 Care este relația ta cu mediul literar? Ai prieteni poeți? Participi la evenimente? Mihai Vieru: Îi iubesc pe toți, iubesc Sudul, pentru că am crescut acolo. Iubesc Ardealul, pentru că am ajuns acolo, Moldova, deși minunată și leagănul bunicilor mei, nu mă are în inimă și îmi e trist. Particip când pot la evenimente. Cel mai recent, la Institutul Blecher, din ziua alegerilor. Pentru că îmi e dor de ai mei! Nesfârșit!

Camelia Iuliana Radu: 8 Ce înseamnă dragostea pentru tine, Mihai? 

Mihai Vieru: Nu știu! Știu numai iubirea! Îl

întrebi pe Miki sau o întrebi pe Micah? 

Camelia Iuliana Radu 9 Poți să divulgi un secret despre tine? 

Mihai Vieru: Vorba lui Johnny Bravo: Mister, I have 2 words for you: No!

Despre ... Mihai Vieru

Subiectul poetic este încărcat de solicitudine şi de mărinimie faţă de tot ceea ce freamătă: discursul lui Mihai Vieru reînvie într-un sens demisticizat un franciscanism pe care-l crezusem

pierdut M.V. e un pictor impresionist care preferă să lucreze cu instrumentele unui artizan de limbaj, manierismul lui se subţiază şi se îngroaşă nu după mode, tehnici sau scheme prestabilite, ci în ritmul în care sîngele îi scaldă inima aşa de încăpătoare. Vieru este, cred, cel mai

stănescian poet 2000-ist, înrudit fiind, de asemenea cu cel mai valoros urmaş al lui Nichita Stănescu şi poetul cel mai devotat în superbia afişată şi în opulenţa metaforei pe care a cultivat-o,

Ion Stratan. Mihai Vieru e un spirit întotdeauna impresionabil şi întotdeauna sensibil, iar poezia sa construieşte fără să şi-o propună în mod explicit o imagine transfigurată a realităţii, pe care o îmblînzeşte făcînd-o

nu doar suportabilă, ci spectaculară

(adică plină de culori şi ritmuri ameţitoare) de aici şi excesele imposibil de ignorat ale acestei poezii, dar ce ar fi pînă la urmă lumea lui ShiNoBi fără excese şi exaltări?”

(Claudiu Komartin, Poezie şi Exaltare,

„Tomis”, martie, 2009)

Poezia de aici, oricât şi-ar schimba machiajul de la un ciclu la altul, nu e pentru neiniţiaţi. Proiectul modernist rămâne în picioare, chiar şi în varianta lui soft, postmodernistă.

(Felix Nicolau, Ozon filtrat nemilos,

„Arca”, nr. 1-2-3/ 2013)

 

Premiul Revistei Literadura - Alexandra Iulia Zecheru - Ediția a IV-a a Concursului de creație „O, mamă, dulce mamă!”

 Premiul Revistei Literadura a fost decernat de către Mihaela Roxana Boboc, senior editor al revistei, elevei  Alexandra Iulia Zecheru, clasa a IX-a H, Colegiul Național „Bogdan Petriceicu Hașdeu, Buzău.

Cerceii mamei

   

   Întotdeauna mi-am dorit să port cerceii mamei. Pentru că nu puteam să-mi schimb culoarea părului, a ochilor, forma buzelor, îmi doream să port cerceii ei. Măcar cerceii m-ar fi făcut să semăn cu ea. Mereu m-am întrebat cu cine semănăm atunci când nu semănăm cu nimeni.

De ce părul meu e ca o pagină de carte veche, îngălbenită, aspră și al ei e negru, atât de negru că ai zice că noaptea a vrut să ațipească în buclele ei mari? De ce ochii mei căprui sunt mai închiși decât ai ei? Mi-ar fi plăcut ca un amestec de caramel și cafea să-și găsească rostul în irisul meu.

Cu aceste gânduri în minte m-a găsit mama când a venit de la serviciu.

    – Vrei să facem o plimbare prin parc? mă întreabă.

    Am dat din cap că da, cugetând la câtă energie și putere are mama mea. După 10 ore de muncă ea zâmbea și era dornică să meargă pe străzile reci. Eu când vin de la școală, după 6 ore, nu după 10, mă simt extenuată și abia aștept să mă întind în pat. Nu știu cum fac, dar vin mereu ciufulită, cu o figură ștearsă, fără vlagă. Dar mama, care mai și gătește după serviciu sau face cumpărături, are de fiecare dată un chip senin și privirea-i luminoasă aduce puțină bucurie și în sufletul celor care nu mai zâmbesc.

    – Mă lași să port cerceii tăi în parc?

    –Nu, ți-i voi da mai târziu. Și eu îi am de la mama mea. Cu siguranță îi vei purta și tu. Doar ai răbdare să mai crești.

    Aș fi vrut să-i spun că voiam să-i iau cerceii ca să semăn mai mult cu ea. Poate dacă cerceii ei ar sta în urechile mele aș fi și eu mai caldă, mai generoasă. Aș zâmbi mai mult. Negreșit aș fi mult mai frumoasă.

    Și în parc mama nu înceta să mă surprindă. Ce pas domol avea, cât de liniștită mergea și de ce grație se bucura fiecare mișcare a ei! Eu sunt mereu grăbită, înaintez cu pași mari și stau tot timpul puțin cocoșată. Dar mama știa că o plimbare se face fără să te uiți la ceas sau la vârful pantofilor. Ea urmărea zborul păsărilor, asculta foșnetul frunzelor, admira culorile copacilor și formele norilor. Ea continua să viseze, deși viața a încercat de multe ori să o trezească la realitatea dură. Eu cred că visul moare odată cu copilăria. Chiar dacă îmi place să mă consider un copil mai mare, îmi dau seama că nu am știut niciodată să visez. Nu mi s-a spus niciodată să nu visez, dar nimeni nu mi-a explicat cum să-mi las gândul să cutreiere printre nori.

    În crângul adormit am avut ocazia de a vedea și alte mame împreună cu copiii lor. Ei, în comparație cu mine, chiar erau copii. Unii abia învățau să meargă. Făceau cinci pași și cădeau, dar mamele îi ridicau. Mai făceau trei pași și iar cădeau. Mamele îi ridicau din nou. Pe mame cine le ridică atunci când cad?

    Ele par veșnic neobosite, dar poate că au și ele nevoie de o pauză. Ele ne ascultă mereu, ne ajută cu un sfat, ne înțeleg când nimeni nu o face și ne sunt alături necondiționat. Dar lângă ele cine stă când au febră? Lor cine le încălzește mâncarea? Cine le învelește noaptea? Mă înfioară ideea că ar putea exista o lume fără mame, fără aceste ființe atât de puternice care au atât de multă răbdare. Se spune că fiicele își întrec mamele în toate, însă mereu mi s-a părut că mama e mai frumoasă decât mine. Are ochii mult mai pătrunzători, ageri, expresivi. Cred că sinceritatea le dă ochilor frumusețea. Sau poate empatia. Sau poate intensitatea trăirilor care se revarsă în ei. De aceea, n-am să-mi iert privirea. Poate că nu-mi pot schimba culoarea sau forma ochilor, dar aș putea privi lumea cu mai multă căldură și duioșie, să culeg ingenuitatea din ai mamei și să o aștern printre genele mele. Dar ochii reprezintă oglinda sufletului. Iar în inima mea nu este așa de mult soare ca în a mamei...

    La câteva săptămâni după plimbarea noastră în parc, mama m-a anunțat că trebuie să facă o intervenție chirurgicală. M-am speriat foarte tare, am simțit cum se strânge ceva în mine și cred că în ziua aceea am avut cei mai expresivi ochi. Se adunase prea multă emoție înăuntrul meu care avea nevoie să curgă. Ea avea nevoie să curgă, iar eu să mă eliberez de acel sentiment neplăcut de teamă și suferință. Așa că am plâns. Deși știam că ar trebui ca totul să fie bine, prin minte îmi treceau tot felul de scenarii întunecate cu final sumbru.

    Emoția a devenit și mai puternică în clipa în care am găsit cutiuța cu cerceii ei cu un bilet lângă. „Să ai curaj și încredere că ziua de mâine va fi mai bună. Să porți cerceii mei. Au să-ți poarte noroc”. Întotdeauna am vrut să port cerceii mamei. Dar acum aveam nevoie de prezența ei, nu de cercei. Totuși, i-am pus în urechi și m-am privit în oglindă. Mi s-a părut instant că sunt mai frumoasă. Parcă începeam să semăn cu mama. Nu știu dacă mă făceau și mai norocoasă, dacă puteau să-mi schimbe destinul, dar măcar aduceau puțină lumină pe chipul meu posomorât.

    Poate ca cerceii au făcut ca operația să decurgă bine și ca mama să se întoarcă acasă peste zece zile. Deși adoram acei cercei de aur, am vrut să-i înapoiez mamei la venirea ei. Ea a refuzat, spunându-mi că par mai optimistă cu ei în urechi. Nici nu aveam cum să nu fiu, căci mi s-a luat o piatră de pe inimă când am văzut-o. Nimic nu se compară cu fericirea de a te cuibări la pieptul mamei și de a fi recunoscător că o poți îmbrățișa când vrei. Întotdeauna mi-am dorit să port cerceii mamei.

Literadura nr 35/Martie/ 2025