Premiul Revistei Literadura a fost decernat de către Mihaela Roxana Boboc, senior editor al revistei, elevei Alexandra Iulia Zecheru, clasa a IX-a H, Colegiul Național „Bogdan Petriceicu Hașdeu, Buzău.
Cerceii mamei
Întotdeauna
mi-am dorit să port cerceii mamei. Pentru că nu puteam să-mi schimb culoarea
părului, a ochilor, forma buzelor, îmi doream să port cerceii ei. Măcar cerceii
m-ar fi făcut să semăn cu ea. Mereu m-am întrebat cu cine semănăm atunci când
nu semănăm cu nimeni.
De ce părul
meu e ca o pagină de carte veche, îngălbenită, aspră și al ei e negru, atât de
negru că ai zice că noaptea a vrut să ațipească în buclele ei mari? De ce ochii
mei căprui sunt mai închiși decât ai ei? Mi-ar fi plăcut ca un amestec de
caramel și cafea să-și găsească rostul în irisul meu.
Cu aceste
gânduri în minte m-a găsit mama când a venit de la serviciu.
– Vrei să
facem o plimbare prin parc? mă întreabă.
Am dat din cap
că da, cugetând la câtă energie și putere are mama mea. După 10 ore de muncă ea
zâmbea și era dornică să meargă pe străzile reci. Eu când vin de la școală,
după 6 ore, nu după 10, mă simt extenuată și abia aștept să mă întind în pat.
Nu știu cum fac, dar vin mereu ciufulită, cu o figură ștearsă, fără vlagă. Dar
mama, care mai și gătește după serviciu sau face cumpărături, are de fiecare
dată un chip senin și privirea-i luminoasă aduce puțină bucurie și în sufletul
celor care nu mai zâmbesc.
– Mă lași să
port cerceii tăi în parc?
–Nu, ți-i voi
da mai târziu. Și eu îi am de la mama mea. Cu siguranță îi vei purta și tu.
Doar ai răbdare să mai crești.
Aș fi vrut
să-i spun că voiam să-i iau cerceii ca să semăn mai mult cu ea. Poate dacă
cerceii ei ar sta în urechile mele aș fi și eu mai caldă, mai generoasă. Aș
zâmbi mai mult. Negreșit aș fi mult mai frumoasă.
Și în parc
mama nu înceta să mă surprindă. Ce pas domol avea, cât de liniștită mergea și
de ce grație se bucura fiecare mișcare a ei! Eu sunt mereu grăbită, înaintez cu
pași mari și stau tot timpul puțin cocoșată. Dar mama știa că o plimbare se
face fără să te uiți la ceas sau la vârful pantofilor. Ea urmărea zborul
păsărilor, asculta foșnetul frunzelor, admira culorile copacilor și formele
norilor. Ea continua să viseze, deși viața a încercat de multe ori să o
trezească la realitatea dură. Eu cred că visul moare odată cu copilăria. Chiar
dacă îmi place să mă consider un copil mai mare, îmi dau seama că nu am știut
niciodată să visez. Nu mi s-a spus niciodată să nu visez, dar nimeni nu mi-a
explicat cum să-mi las gândul să cutreiere printre nori.
În crângul
adormit am avut ocazia de a vedea și alte mame împreună cu copiii lor. Ei, în
comparație cu mine, chiar erau copii. Unii abia învățau să meargă. Făceau cinci
pași și cădeau, dar mamele îi ridicau. Mai făceau trei pași și iar cădeau.
Mamele îi ridicau din nou. Pe mame cine le ridică atunci când cad?
Ele par veșnic
neobosite, dar poate că au și ele nevoie de o pauză. Ele ne ascultă mereu, ne
ajută cu un sfat, ne înțeleg când nimeni nu o face și ne sunt alături
necondiționat. Dar lângă ele cine stă când au febră? Lor cine le încălzește
mâncarea? Cine le învelește noaptea? Mă înfioară ideea că ar putea exista o
lume fără mame, fără aceste ființe atât de puternice care au atât de multă
răbdare. Se spune că fiicele își întrec mamele în toate, însă mereu mi s-a
părut că mama e mai frumoasă decât mine. Are ochii mult mai pătrunzători,
ageri, expresivi. Cred că sinceritatea le dă ochilor frumusețea. Sau poate
empatia. Sau poate intensitatea trăirilor care se revarsă în ei. De aceea, n-am
să-mi iert privirea. Poate că nu-mi pot schimba culoarea sau forma ochilor, dar
aș putea privi lumea cu mai multă căldură și duioșie, să culeg ingenuitatea din
ai mamei și să o aștern printre genele mele. Dar ochii reprezintă oglinda
sufletului. Iar în inima mea nu este așa de mult soare ca în a mamei...
La câteva
săptămâni după plimbarea noastră în parc, mama m-a anunțat că trebuie să facă o
intervenție chirurgicală. M-am speriat foarte tare, am simțit cum se strânge
ceva în mine și cred că în ziua aceea am avut cei mai expresivi ochi. Se
adunase prea multă emoție înăuntrul meu care avea nevoie să curgă. Ea avea
nevoie să curgă, iar eu să mă eliberez de acel sentiment neplăcut de teamă și
suferință. Așa că am plâns. Deși știam că ar trebui ca totul să fie bine, prin
minte îmi treceau tot felul de scenarii întunecate cu final sumbru.
Emoția a
devenit și mai puternică în clipa în care am găsit cutiuța cu cerceii ei cu un
bilet lângă. „Să ai curaj și încredere că ziua de mâine va fi mai bună. Să
porți cerceii mei. Au să-ți poarte noroc”. Întotdeauna am vrut să port cerceii
mamei. Dar acum aveam nevoie de prezența ei, nu de cercei. Totuși, i-am pus în
urechi și m-am privit în oglindă. Mi s-a părut instant că sunt mai frumoasă.
Parcă începeam să semăn cu mama. Nu știu dacă mă făceau și mai norocoasă, dacă
puteau să-mi schimbe destinul, dar măcar aduceau puțină lumină pe chipul meu
posomorât.
Poate ca cerceii au
făcut ca operația să decurgă bine și ca mama să se întoarcă acasă peste zece
zile. Deși adoram acei cercei de aur, am vrut să-i înapoiez mamei la venirea
ei. Ea a refuzat, spunându-mi că par mai optimistă cu ei în urechi. Nici nu
aveam cum să nu fiu, căci mi s-a luat o piatră de pe inimă când am văzut-o.
Nimic nu se compară cu fericirea de a te cuibări la pieptul mamei și de a fi
recunoscător că o poți îmbrățișa când vrei. Întotdeauna mi-am dorit să port
cerceii mamei.
