Maria Cernegura - De-a v-ați ascunselea cu singurătatea- poezii

Maria Cernegura își continuă călătoria auctorială cu editura Semne ( București)  2018, publicând  De-a v-ați ascunselea cu singurătatea.
Format de buzunar, accesibil pentru a-l lua oriunde în vederea lecturii, volumul este consistent ca substanță poetică. Autoarea nu ezită să își afirme și credința sa în dimensiunea divină.  O demonstație că poezia nu aparține unui grup, unui curent, ci oamenilor cu tot ce colorează, mobilează și întregește viața lor. Mulțumesc pentru volum!














Din volum:

Depresie 

Doctore,
dimineața când trag perdeaua
soarele dispare în nori,
păsările își încetează zborul
cântecul devine mut
aerul rarefiat
zgomotele frig
mă doare lutul din care sunt făcută doctore
am vocea răgușită de tăcere
umblu dintr-o cameră în alta
un Iona rătăcit în nefericire sunt
mă joc de-a v-ați ascunselea
cu singurătate

și e rândul meu să număr...


Pasărea zidită

când am ajuns în Sotogrande m-am liniștit
noaptea am adormit în barca invadată de alge
în Santorini inima s-a colorat în albastru
iar la Verona s-a îndrăgostit de fiecare piatră
     scultată de timp
în Tunelul Gotthard inima mi se făcuse cât un
    bob de rouă
timp de 16.3 km prin venele pământului a fost în
   lacrimi
nu-i place întunericul, mi-am zis
am dus-o la Paris unde a stat închisă 3 zile în
curtea catedralei Sacre Coeur
privind păsările zidite în piatră
în Cartierul Latin s-a înveselit pentru întâia oară
în fiecare zi a vizitat cămăruțele strâmte din
    librăria Shakespeare

mai târziu s-a cățărat ca o liană pe peretele de la
    apus
îndrăgostiții se sărutau  la etajul cinci al casei lui
    Rodin
prin căușul palmelor strânde în îmbrățișare
a contemplat ore în șir capul ei înclinat spre
    stânga
și fața lui transfigurată de intensitatea iubirii
în Goful Sol del Mallorca inima s-a lăsat prădată
de pirații ce-și ascundeau comorile în peșteri
în Chapin mi-am văzut inima în ochii unei
    căprioare murind

când inima mea a ajuns la Fontana di Trevi pe la
    orele trei după amiaza
soarele era îndrăgostit
am stat împreună la rând
să ne spunem dorința
el îmi tot șoptea ceva despre lună

inima mea voia acasă
sub nuc

 Se făcea că...

Se făcea că ne hrăneam
dintr-o pâine rotundă și mare
și nu ne mai săturam de bună ce era
toți ne temeam că n-o să mai fie
dar fiecare avea partea lui
cu miezul ei ne trăiam viața
și când nu mai putea de oboseală
ne culcam  sub coaja uscată
cu fața spre cer

pâinea nu se termina niciodată
doar noi...