Mă dau pe lângă pietrele dezaripate
ca să le înțeleg tăcerea –
atât de grele, doborâte fiind
tocmai când învățase
să zboare.
De plouă sau viscolește,
de se surpă cerul, pietrele
se retrag la adăpost
în interiorul său.
Spectacol cu pescăruș
În primul act, pe fundal,
cineva atârnă o armă.
Spectatorii, cu respirația tăiată,
urmăresc ce va urma...
În ultimul act, în culise răsună
Împușcătura.
Intră în scenă actorul cu pasărea albă
care nu mai e decât un trofeu
la cingătoare.
Câtă speranță s-a risipit,
ca și strigătul
diluat în iureșul străzii
pline de cauciucuri încinse.
Cu înserarea pe umeri
La tinerețe, când abia învăța
să iubească, voinic fiind,
tata muta dintr-un loc în altul,
ca pe un bolovan de foc, soarele
și însămânța cu el ogorul
ca să crească roade de aur.
Peste timpuri, precum un zeu,
încărunțit și îndatorat lui însuși,
aducea de la câmp
înserarea pe umeri
ca pe o coasă eternă și ea...
Cavalerul de Plumb
Plictisit de slujba la zeița Pax,
Cavalerul de Plumb mai scăpăta-n capricii.
Sedus de Bachus, se dădea cu slova
ca de-a tumba în arenă. Ba chiar,
pe post de eminentă țintă, exersa cu glonțul.
De aici pân’ la război nu rămânea
mai mult de-un singur pas, însă rolul lui
se dovedi a fi scris altfel decât
pățaniile bravului soldat Svejk...
Alte vânturi, iată, bat.
Plumbul gri profilul ce-i alcătuiește
nu-l mai identifică cu cavalerii
păzitori de umbre și speranțe,
retrași la vatră-n alte cărți pe rafturi retro,
iar Zeița Pax, eterna enigmă fără de străjer,
năframa albă flutură la intersecții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu