Poezie Mihai PĂCURARU

DUPĂ CE SUFLETUL PLEACĂ ÎN CERURI LA JOACĂ

Când copiii râd se deschide cerul, jucăușe baloane

de sus în jos și de jos în sus, privitorul din mine

întinde mâinile știind că nu va apuca nimic;

pomii din rai și-au scuturat floarea, unii vor rodi,

alții se vor usca, așa cum se usucă pomii și oamenii, câteodată,

iar norii trec lovind aerul care ne-a încălzit dimineața

de stea, și a încălzit-o pe mama, când se pregătea să mă dea

pe fereastra lumii, poate cu un schimb, poate cu un preț,

poate cu o moarte...

Nu am ales nimic din ce mi s-a oferit, fructul incert

este începutul declinului, apropiat pierderii definitive;

floarea de rapiță îmi este aici candelă de floarea-soarelui,

printre ele zăresc, cum am zărit, din ștergarul țipător

de culori, lacrimile fosforescente ale îngerilor, care, la lumina

lor, părăsesc pentru o clipă copiii, revenind apoi pe vârfuri

cu toate imaginile știute și neștiute, întrebându-se

ce vor face ei după ce sufletul pleacă în ceruri la joacă...

CREDEAM FASCINAT CĂ CERUL SE PUSTIEȘTE

Când eram copil, vedeam, împreună cu tata, cum

sare pământul, cum pietrele devin obuze în aer,

vulcan provocat, mirarea mea lega fitilul de dinamita

și astralita, pe care tata le ducea într-un sac, ca șerpi adormiți,

apoi le plasa în foraje verzi, primite, nu știu, nu înțelegeam

când pușcătura speria păsările, șoarecii, oamenii, iarba,

credeam fascinat că cerul se pustiește pentru o clipă.

Am privit acest joc de-a umple cu exploziv, ucenici în carbid

ce eram, și apoi fuga cu ,,arde” mă distra, când toți ca pe străzi,

alergau, sub avioane, iar eu eram puternic sub adăpost de stâncă.

Când aud în cer bubuituri, cred că tata pe acolo strânge capse,

și caut un adăpost, greu îl găsesc, sub ploaia de pietre, de iarbă,

de pământ, de păsări, de oameni, ridic privirea și plâng,

căutând conturul unui sac cărat în spate, cu șerpi îmblânziți.