Literadura nr 26/2022

Premiile Revistei „Literadura”-ediția a III-a 2022

 

Gabriela ILIE (PETRE)

Poetă nedebutată, semnează cu prenumele tatălui din motive identitar-afective și pentru că Petre este o ingineră care nu a lucrat niciodată ca ingineră.

A lucrat în presă colaborând pe secțiuni tehnice de agricultură în presa de specialitate și la secțiunea opinie politică la „Jurnalul Național” o scurtă vreme. Preferă presa independentă în care se mai implică și o susține în proiecte. A mai publicat texte pe platformele online „O mie de semne”, „Noise Poetry”, „Revista Zugzwang” și „Poezia de duminică”.

Gândul

că te revăd

mă întinde pe spate

în lumină & pofta

îmi descoase coastele

mâinile sapă fântâni mici

Trăiesc într-o vară care se termină brusc. E frumoasă plaja cu puțini oameni. În afară de fiică-mea nu văd alte dovezi de viitor al țării, doar un castel de nisip și câteva urme ale altor copii. Sau poate sunt ale mele din verile trecute. Muzica ambientală e spartă de vocea găleții cu porumb fiert. Fetele cu silicon poartă costume elegante, întregi. Însoțitorii poartă tatuaje imense. Toată lumea e acoperită, decentă cumva. Mai puțin briza și privirile. Mă îmbrac într-un struț ascuns între pălărie, copertă și nisip. Reușesc des să fiu singura topless, brainless & alte less. Întreb un prieten pe mess: oare există plajă de nudism unde se merge cu pieptul gol și inima vidată.

(what the living do)

în fiecare zi încerc să fac

ce fac oamenii vii

ața dentară trage scurt

de memoria măselelor de minte

mă uit cu încântare la pat

strig la mine fără să zic nimic

te-am trăit aici

și nu știu ce am

 

Olga Ștefan - poezie

 

Un est domestic

în ținuturile tot mai estice din poezia Sanjei, mașinile transportă

femei gravide. le mai putem numi fără rușine

cutii chinezești?

știi destinația? o periferie despre care vorbești

doar în șoaptă, o boală proaspăt diagnosticată

despre care afli ceva nou

în fiecare zi.

Sanja afirmă frumusețea liniștii. știi. ca-n vilele istorice de pe

Șipotul Fântânilor, ca șerpii imposibil de dresat

și șotronul peste care noaptea toarnă un sarcofag. soarele vrea un sacrificiu și-l

cere.

un nou est domestic: în aroganța ultracentrală a blocului de garsoniere te vânam cu binecuvântare de la arhiereu.

pentru că iubirea e mare și sfidează

vigilența oglinzilor retrovizoare, n-aș vrea să fiu eu

cea care se ridică din pat, își scoate din salteaua cu burete

„sufletul dărăpănat” și o coastă,

să fie din nou subțire, infertilă & frumoasă,

luându-și a doua slujbă, să-ți cântărească

roșiile stropite,

recolta viermănoasă,

rodul pântecelui tău – înainte de toate –

dincolo de ușile pe care le zgâriam, vocile purtau burți bombate,

cruci din aur la gât și trofee din piele de crocodil tatuate pe piept.

când îmi vorbeau, îmi spuneau să te-aștept,

risipind ceața beată a zilelor noastre vânătă-pusă-la-copt...

iubirea e mare, dar nu circulă cu autobuzul de opt,

nu prin orașul-smochină-stricată în chiar mâna falsului profet,

am observat ce efect

are asupra cerului absența ta: chiar și atunci când e plină, luna pare de fapt

să descrească.

și din toate viile am cules aguridă

când altceva așteptam

să-mi rodească.

Manuela Camelia SAVA-poezie

 

Perfecțiunea

Femeia cu sandale albe rochie mov siluetă de invidiat

nu părea să mai fie tânără

toate celelalte cu gene buze false nas modificat și plete griblonde

nu se comparau cu ea

unduirea ei mersul felin șoldurile arcuite electrocutau

privirile bărbaților flămânzi de o iubire secretă

ce păcat că șchiopăta puțin

altfel ar fi fost femeia perfectă

Poveste adusă la mal

Cine seamănă cuvinte de dragoste în patul imaginar

cine ascultă furtuna cum bate la geam

anonis vlontakis e preferatul meu

caut scoici noi în culcușul mării

valul vine cu povestea noastră

repetăm numele și cifrele care au mai rămas

până la sfârșitul veacurilor

Bărbat plecat la vânătoare

Ca un vânător te avânți în hățișul clipelor

discursurile tale plac mulțimii

ești aici în bătaia vântului fir de nisip în deșert

ești cel mai înalt de aceea mistrețul se supune vrăjit

cade la picioarele tare oamenii aclamă ba unii înjură

deschizi cetatea ferecată cu lacăte de argint

armele tac deși războiul continuă în surdină

un tren străbate pădurile de silabe uuuuuuuu

aaaaaaaaaaaa

vaiiiiiiiiiiiiiiii

Femei cu pistrui

Liniștit

mângâi cu ochii scaunul pe care m-am așezat

tu habar nu ai cum sunt pistruii unei femei

nu știi că ea poartă pietre de moară în sandale

când încerc să îți scriu un mesaj

telefonul se rupe în două ca marea înaintea lui moise

mulțumesc e un cuvânt de adio

Daniel Dăian-poezie

 „Mărul Evelor”

prin subțirele ăsta

îți măsori netedul din palmă

și decibelii mei

împrăștiați neglijent prin toată bucătăria

iar adevărul devine citeț

numai atunci când te oprești

să mai privești înapoi

în care ochi dospește orbirea

și dacă aduni puținul din lucrurile care

ți-au plăcut cel mai mult

drama cu sertare devine un fel de laitmotiv

ce spală

întoarcerea din străinătatea subțirelui

care te ceartă în continuare

cu vocea lui de măr

Ramona MÜLLER Jurnal de călătorie, Literadura nr 25.

                               Un buchet balcanic de emoții

În inima Peninsulei Balcanice există o țară străveche care își conturează în prezent o identitate modernă. Desprinsă din fosta Iugoslavia. Macedonia repre-zintă un buchet de surprize, plin de emoții și vibrații. O societate pașnic scindată între musulmani și creștini. Meleagurile macedonene sunt un paradis: munți, păduri, râuri și lacuri nepoluate. La toate acestea se adaugă măreția ruinelor istorice și numeroasele sate idilice cu un farmec aparte. Principala atracție a Macedoniei este Lacul Ohrid, la granița de sud-est, cu Albania. Acesta este cel mai adânc lac al Europei și unul dintre cele mai vechi ale lumii.

Ne-am cazat la Nate Apartaments. Priveliște magnifică. Parcare generoasă. Ochii roată 360 de grade, la fel și trupul în piruete pentru a cuprinde în sumarul vizual și extrasenzorial întregul peisaj. Ne întâmpină un cuplu dinamic și amabil. Limba engleză și țuica oferită (dăruită de prietenii și clienții fideli din România) dezleagă orice gramatică a ospitalității. După 15 ani petrecuți în Australia, familia s-a reîntors în locurile natale. El este profesor de geografie și împătimit al drumețiilor. Dintr-odată devin pentru el colega. Ne oferă indicii și sfaturi prețioase pentru traseele pe care le avem de parcurs. Camera noastră are o panoramă superbă către albastrul Lacului Ohrid. Un miracol sculptat de nemurire prin lacrima divină. La 300 m adâncime, lungime de 34 km și trei milioane de ani vechime, Lacul Ohrid se numără printre cele mai emblematice suprafețe lacustre ale Europei și ale lumii. Și cum nu deseori avem prilejul de a admira un răsărit de pe o mare sau un lac imens, îmi fixez extaziată alarma să sune la ora 4 a.m. Devin chiar agitată. Întotdeauna mi-am dorit să prind un răsărit la Marea Neagră. Mă zvârcolesc. Mă trezesc la 2:30, la 3:00 și 4:10. La ultima ridicare pe verticală visul meu începe să devină realitate. Cuprinsă de emoții, chiar panică, pentru a nu rata momentul, iau repede telefonul pentru a surprinde momentul magic. Ies pe terasa apartamentului și observ cum cerul vânăt este ridat cu lujeri de foc. Îl trezesc pe Dimi, care nu pricepe ce se întâmplă și îmi dă pace. Clic o dată, poză! Clic a doua oară și lumina de pe cer dispare. Ce se întâmplă? Se face noapte din nou! Îmi revin din amorțeala minții. Nu era un răsărit de soare, ci un apus de lună. În starea mea de beatitudine am încurcat punctele cardinale. Original, made a la Ramova!

Lista obiectivelor turistice este lungă și diversă. Urmăm șoseaua paralelă cu țărmul lacului și ne îndreptăm către Golful Oaselor (Bay of the Bones), un golf sublim, unde vizităm un complex arheologic unic în regiune, cu locuințe preistorice supra-acvatice, descoperite și reconstruite de specialiști din material precum stuf, lemn și lut. Un pod leagă Muzeul Apei de platforma pe care sunt construite casele de uscat, pod care era ridicat pe timpul nopții pentru a-i apăra pe locuitori de posibilii atacatori. Primele săpături arheologice subacvatice din Macedonia au început în Golful Oaselor în anul 1997. Peste 6000 de piloni au fost descoperiți la o adâncime de 3-5 metri. Alături de vasele de ceramică întregi și fragmentate, oase de animale, obiecte din piatră, silex și bronz, coarne de cerb și altare de sacrificiu complexul eco de altădată oferă informații prețioase cu privire la viața triburilor preistorice ce populau zona lacului Ohrid. Arheologul Pasco Kuzman a avut inițiativa de a pune în valoare excepționalele descoperiri din situl Plochea Michov Grad prin reconstrucția așezării preistorice. Muzeul a fost deschis pentru public în anul 2011. Intrăm în căsuțe și privim curioși cuptoarele, vasele, războaiele de țesut din paie, nuiele și stuf, uneltele ce făceau parte din viața de zi cu zi a oamenilor preistorici. Sub platforma de lemn unduirile apei adună ecoul de dinainte de Hristos.

Continuăm itinerariul cu Mănăstirea Sveti Naum, se spune ca inima Sfântului încă bate, iar dacă pui urechea pe mormânt, ascultând cu atenție poți auzi bătăile inimii sale, și apoi cu o plimbare cu barca cu vâslele pe lacul Crni Drim, care se varsă maiestuos în lacul Ohrid, al cărui nivel a crescut cu cel puțin o jumătate de metru în ultimii 3 ani. Ajungem la izvoarele lacului Ohrid. Luntrașul ne lasă să privim și să fotografiem un fenomen absolut fantastic. Bule de apă răsar de sub căldarea lacustră a lui Crni Drim. Izvoarele subacvatice propulsează energic la suprafață, pe fundul lacului din măruntaiele pământului, asemeni Vulcanilor noroioși, un fenomen incredibil. Halterofil subacvatic ridicând maiestuos din umerii care au rezistat erei glaciare. O barcă veche de peste 1000 de ani transformă totul într-un medalion de tablou impresionist. Zece dintre cele 17 specii de pește ale Lacului Ohrid nu mai există nicăieri în lume, iar unul dintre aceștia este păstrăvul de Ohrid, o delicatesă celebră încă de pe vremea romanilor, un pește a cărui carne este roșie iarna și albă vara. Interesantă mi s-a părut și povestea țiparului din apele Ohridului. Acest pește se naște în Marea Sargaselor din Oceanul Atlantic și călătorește timp de zece luni spre lacul Ohrid. Trece prin Marea Mediterană, Marea Ionică și Adriatică iar în cele din urmă, prin apele râului Crn Drim, ajunge în lacul Ohrid. După un timp îndelungat (5-20 ani), țiparul se maturizează și își găsește perechea, apoi își reia călătoria în sens invers spre Marea Sargaselor unde va muri după ce-ți va depune icrele. Un destin plin de aventuri…

Decartăm, din evantaiul turistic și Cetatea Sf. Samuel, capitala primului Imperiu Bulgar, restaurată major începând din 2003. Împletim fire de legendă și istorie vizitând Biserica Sf. Jovan Kaneo și Biserica Sfinților Klement și Pantelimon. Sfântul Clement a folosit biserica creată de el pentru slujirea liturgică și în scop didactic, pentru învățarea ucenicilor săi a alfabe-tului glagolitic, cunoscut sub numele de scriere chirilică. Clement a construit personal o criptă în interiorul bisericii în care a fost înmormântat după moartea sa în 916; există și astăzi.

Urmează un obiectiv impresionant, Canionul Matka. De obicei, în drumețiile noastre, Dimi este cel care se ocupă de prenatalul itinerariului – traseu, direcții, bani, benzină, cazare etc. Eu mă ocup de toate cele după, postnatalul: descrieri, linii geografice, sentimente incluse etc. De multe ori nu am decât o vagă idee pe unde mergem, datorită cunoștințelor geografice, dar când ajungem acolo, ca să folosesc un limbaj cool, totul este wow! Am învățat de-a lungul numeroaselor călătorii și drumeții să mă folosesc de instinct. Iar Canionul Matka a fost un bun exemplu în acest sens. Toate simțurile mele au revenit în matca lor. Cu cât te apropii mai mult de Macedonia, cu atât te îndrăgostești mai mult de ea!

Canionul Matka este un defileu săpat de râul Treska și reprezintă una dintre cele mai populare destinații de petrecere a timpului liber. Începem să parcurgem toată poteca din defileul asemănător celui de la Băile Herculane de la noi. E dimineața devreme, e ora 7. Urcăm pe drumul din dreapta, trecem de microhidrocentrală și cel mai vechi lac artificial de pe teritoriul Macedoniei de Nord. Intrarea este gratuită. Gratuite sunt și peisajele, absolute remarcabile! Am plecat mai departe, în susul râului Treska, un afluent al Vardarului care curge prin Skopje. Ajungem la ponton. Multe porțiuni cu bărci de închiriat și de traversat canionul. Cu toate, că inițial aveam de gând să parcurgem traseul pe cărările paralele cu râul, mă răzgândesc și luăm hotărârea inedită de a străbate itinerariul cu barca. Facem drum întors vreo 200 de metri și plătim pentru o cursă în linia mediană a defileului. De oriunde te-ai îndrepta spre el te întâmpină un traseu sinuos, mărginit de munți. Creste vertiginoase răsar din matca râului trasată de un compas imaginar și pierdut prin semicercuri nesfârșite. Serpentine acvatice gâtuite în decolteul cheilor își suprimă frumusețea în atitudini verticale demne de peisajul care ne desfată simțurile. Canionul Treska este tăiat vertical în masivul Muntelui Suva. În împrejurimile canionului Treska se găsesc zeci de peșteri, dintre care cele mai frumoase sunt Vrelo, Krshtalna și Ubava. Peșterile sunt cu stalactite, stalagmite; unele sunt iluminate. În tot defileul suntem doar noi, barca și căpitanul. Prea devreme pentru alții, numai bine pentru noi. Intervenția omului nu a stricat câtuși de puțin sălbăticia naturii. Observăm prin spintecătura acvatică pe unul dintre versanții de pe stânga un caiac suspendat pe stâncile fioroase. Am găsit acul din carul cu fân!, gândesc în sinea mea. Ce Dumnezeu să caute sus pe creastă un caiac, când locul lui este pe apă?! În măreția și sălbăticia acestor locuri orice închipuire devine reală. Privesc în sus la caiacul care pare că vrea să sară peste vârfurile copacilor de la o înălțime amețitoare și îmi vine în cap apusul de lună…

Dar ce ar fi vizitarea unei țări fără a urca pe munții ei? Macedonia își întâmpină vizitatorii cu un interesant relief alpin. Renunțăm să cucerim Vf. Pelister, 2601 metri și ne îndreptăm atenția către Vf. Magaro (2254 metri), pe un traseu ce pare nu numai accesibil, dar și impresionant. Pantele fantasticului Parc Național Galichia încadrează o zonă montană spectaculoasă între Lacul Ohrid la vest și Lacul Prespa la est. Ziua se arătat însorită și caldă, dar pe parcurs apar norii, din ce în ce mai deși, unii vânturați chiar de lac, alții de păduri.

Începem urcușul cu o zonă destul de solicitantă, asemănătoare traseului din Piatra Mare, asta până ieșim din pădure în golul alpin. Pe măsură ce urcăm, Lacul Ohrid se vede și mai bine conturat. Dincolo, Lacul Prespa este lacul celor trei țări – Grecia, Albania și Macedonia. Pe boltă dansul norilor ne pune la încercare ambiția de a continua, dar și adrenalina. Vântul scăpat din baiere începe să muște hulpav din neștiute frământări și iaduri. Efortul își spune cuvântul. Mi se face foame și insist să mâncăm când găsim un adăpost de pietre. Șuierul vântului devine blestemul spasmodic din vintrele vremii. Am mâinile reci, de gheață. Tempera-tura, după cum consider eu, coboară vertiginos la 4-5 grade Celsius. Urmăm indicatoarele și parcă vârful nu mai apare. Apucăm doar să ne punem pelerinele pe noi, atingem vârful, facem 3-4 poze pe repede înainte și grindina începe să cadă. Bucățile de grindină, toate de același diametru, îmi izbesc întregul corp. Tot peisajul în jurul nostru se schimbă. Verdele devine gri, gri-ul devine negru…

Ne ajunge din urmă un grup de români aflat sub îndrumarea celor de la Oxigen Tour, pe care îi urmărim deseori în activitățile lor montane. Soarele ne zâmbește iar, dar doar în treacăt. Rafala de grindină reîncepe. Oricum nu mai contează: grindină, ploaie, lapoviță îmi e totuna. Sunt udă de sus până jos. Pantalonii abia se mai țin pe mine din cauza volumului de apă strâns. Acum, ce mai contează că merg cu pantalonii în vine? Sunt sub pelerină, nu se vede, dar se simte al naibii de inconfortabil… Torente de apă formate instant vuiesc spre poalele versantului. Oriunde calc, pleosc, pleosc… Avantajele coborârii sunt pantele mai domoale și creșterea gradientului termic. Ajungem în parcare. 4 mașini cu turiștii lor. Parcă suntem la spălătoriile americane, așteptând să ni se usuce rufele. Mă descalț și scot din bocanci câte un litru de apă. Vecinele noastre, două tinere din Cehia, proaspăt uscate și schimbate de hainele ude se amuză copios. Închid portiera și pornim la drum, odată cu motorul silențios al mașinii începe și ploaia.

Pentru cei care doresc să exploreze ceva nou, Macedonia reprezintă un amestec inedit de viață sălbatică, mâncare bună, cultură și oameni calzi.

Drumuri bune!

Poezie Dumitru BALUȚĂ

 

Mă dau pe lângă pietrele dezaripate

ca să le înțeleg tăcerea –

atât de grele, doborâte fiind

tocmai când învățase

să zboare.

De plouă sau viscolește,

de se surpă cerul, pietrele

se retrag la adăpost

în interiorul său.

Spectacol cu pescăruș

În primul act, pe fundal,

cineva atârnă o armă.

Spectatorii, cu respirația tăiată,

urmăresc ce va urma...

În ultimul act, în culise răsună

Împușcătura.

Intră în scenă actorul cu pasărea albă

care nu mai e decât un trofeu

la cingătoare.

Câtă speranță s-a risipit,

ca și strigătul

diluat în iureșul străzii

pline de cauciucuri încinse.

Cu înserarea pe umeri

La tinerețe, când abia învăța

să iubească, voinic fiind,

tata muta dintr-un loc în altul,

ca pe un bolovan de foc, soarele

și însămânța cu el ogorul

ca să crească roade de aur.

Peste timpuri, precum un zeu,

încărunțit și îndatorat lui însuși,

aducea de la câmp

înserarea pe umeri

ca pe o coasă eternă și ea...

Cavalerul de Plumb

Plictisit de slujba la zeița Pax,

Cavalerul de Plumb mai scăpăta-n capricii.

Sedus de Bachus, se dădea cu slova

ca de-a tumba în arenă. Ba chiar,

pe post de eminentă țintă, exersa cu glonțul.

De aici pân’ la război nu rămânea

mai mult de-un singur pas, însă rolul lui

se dovedi a fi scris altfel decât

pățaniile bravului soldat Svejk...

Alte vânturi, iată, bat.

Plumbul gri profilul ce-i alcătuiește

nu-l mai identifică cu cavalerii

păzitori de umbre și speranțe,

retrași la vatră-n alte cărți pe rafturi retro,

iar Zeița Pax, eterna enigmă fără de străjer,

năframa albă flutură la intersecții.

Poezie Maria DOBRESCU

 

1. o să-ți strecor în vene

un strugure

în artere îți va pulsa dulce

un chin

vei implora sângele meu

să curgă

în al tău

vom umple un gol

voi fi crudă

2. mi-am pierdut obiceiul

de a mă uita în oglindă

pipăi

din când în când

cusătura dintre corp și suflet

azi

simt o denivelare

în dreptul coastelor

o rană veștedă

înflorește cheaguri

va fi o recoltă bogată

3. nu ești aici

ești o întâmplare încăpățânată

ești o viperă verde

cu ochii cusuți

cu limba încolăcită

în gândurile mele

pe sâni mi-au crescut solzi

nu mă părăsi

cumplită e foamea de pâine

cumplit e frigul din sânge

lungiți pe pământ

vom pune distanța pe lanț

4. e doar lumină

îți simt atingerea

pe carnea mea

flacără

pe ochii mei

căpșuni fără rod

un singur an

ar trebui să aștept

înflorirea

sunt un trandafir bolnav

din degete ți se scurge

zeamă de piersici

vii

nu știu spre cine înalț glasul

numele tău

fig

îmi răsună ecou

5.unde trăiesc eu

nu a mai trăit nimeni

nimeni nu a murit

o zi și două jumătăți

nu-i vom spune nimic păstorului

vei sacrifica oaia

gargara cu sânge

ne va apropia

mult

ssst!

te voi împușca

așa cum mi-ai cerut

un mormânt

în mijlocul oilor

nimeni nu mă știe

dacă îmi va tremura mâna

să mă ierți

6. nimic nu mai e

la locul lui

doar pata

lăsată de un păianjen

pe albul din baie

îmi amintește

de un ritual

cu multe cărți

într-o sacoșă roșie

de la Kaufland

lipsa apropie frigul

camere goale

nopți goale

o lumină goală

pun palmele la ochi

mă ascund

de absența ta

7. realitatea e un vaccin

cu efecte adverse

avem

o pisică roșie

doar noi știm asta

vecinii o văd

alb-negru

8. când dorm

în patul tău

îmi deșurubez sânii

îi așez

pe tava de inox

de la vechituri

un cadou inedit

cheia de șaișpe nu era acolo

unde

mi-ai spus

fără sâni

par o frescă

bizantină

Poezie Mihai PĂCURARU

DUPĂ CE SUFLETUL PLEACĂ ÎN CERURI LA JOACĂ

Când copiii râd se deschide cerul, jucăușe baloane

de sus în jos și de jos în sus, privitorul din mine

întinde mâinile știind că nu va apuca nimic;

pomii din rai și-au scuturat floarea, unii vor rodi,

alții se vor usca, așa cum se usucă pomii și oamenii, câteodată,

iar norii trec lovind aerul care ne-a încălzit dimineața

de stea, și a încălzit-o pe mama, când se pregătea să mă dea

pe fereastra lumii, poate cu un schimb, poate cu un preț,

poate cu o moarte...

Nu am ales nimic din ce mi s-a oferit, fructul incert

este începutul declinului, apropiat pierderii definitive;

floarea de rapiță îmi este aici candelă de floarea-soarelui,

printre ele zăresc, cum am zărit, din ștergarul țipător

de culori, lacrimile fosforescente ale îngerilor, care, la lumina

lor, părăsesc pentru o clipă copiii, revenind apoi pe vârfuri

cu toate imaginile știute și neștiute, întrebându-se

ce vor face ei după ce sufletul pleacă în ceruri la joacă...

CREDEAM FASCINAT CĂ CERUL SE PUSTIEȘTE

Când eram copil, vedeam, împreună cu tata, cum

sare pământul, cum pietrele devin obuze în aer,

vulcan provocat, mirarea mea lega fitilul de dinamita

și astralita, pe care tata le ducea într-un sac, ca șerpi adormiți,

apoi le plasa în foraje verzi, primite, nu știu, nu înțelegeam

când pușcătura speria păsările, șoarecii, oamenii, iarba,

credeam fascinat că cerul se pustiește pentru o clipă.

Am privit acest joc de-a umple cu exploziv, ucenici în carbid

ce eram, și apoi fuga cu ,,arde” mă distra, când toți ca pe străzi,

alergau, sub avioane, iar eu eram puternic sub adăpost de stâncă.

Când aud în cer bubuituri, cred că tata pe acolo strânge capse,

și caut un adăpost, greu îl găsesc, sub ploaia de pietre, de iarbă,

de pământ, de păsări, de oameni, ridic privirea și plâng,

căutând conturul unui sac cărat în spate, cu șerpi îmblânziți.

 

Poezie Dorina Brândușa LANDÉN

Dorina Brândușa LANDÉN

noimă

în noaptea asta

aud cum se prăbușesc stelele cerului în țărână

aud cum inima lor nemărginită

plesnește de singurătate într-un amestec nebulos

de înțelesuri adevărate ale tăcerii ale întunericului

în prelungirea brațelor mele întinse simplu și curat

în adâncul unei insule nelocuite

crește înțelesul că trăirile de azi

nu sunt

decât fotografii neretușate ale existenței

în noaptea asta sunt mai tristă decât o iguană

crucificată pe un perete alb alb

nu

nu mai puteam să intru în casă

fereastra aburită de respirația ploii

să-mi pătrundă în ochi printr-o mare pată neagră

reflectând asemenea catifelei picăturile de apă

ori senzația de plâns al universului

în golul imens ce se întindea în mireasma mălinilor

părea că mai smulgeam morții o noapte de insomnie

așternuturile albe întinse ca la ceremonia unei execuții

erau maculate de un vârtej de pene roșii

din chivăra unei amintiri neclare

stăteam în fata nopții și nu puteam să intru în casă

acolo în mijlocul întunericului am înțeles că sunt oarbă

de undeva de departe dintre crengile negre și aripi cernite

peste lume își picura armonia cântecului o pasăre

era doar o pasăre mică și nu cunoscuse oamenii

respir și schimb pasul

aș vrea să transform în semne

visele și obsesiile

în ceva real și solid

nu iluzia

dar nu am timp

pentru că vreau să ajung acasă

să mă bag în pat

și să dorm un poem

Pe gaura cheii, interviu cu scriitorul Călin Gengel realizat de Camelia Iuliana Radu

 

Călin Dengel (n. 1981) este medic, locuiește și profesează în Ploiești. A debutat cu versuri în Revista „Atitudini” a Casei de Cultură a Municipiului Ploiești, fiind membru al cenaclului literar Atitudini (2010-2014). A fost membru fondator și secretar al cenaclului „Grupul de la Ploiești. Generația 2000 plus” (2014-2015), dar și coorganizator al evenimentului literar „Zodia Poeziei”. Este pasionat de arta fotografică și muzică. A publicat volumele de poezie „Tellus”, Colecția „Poezia 9”, la Editura Grinta, 2012 și „Urbis”, Coecția Qpoem, la Editura Paralela 45, 2016, „Dea. Epicus brevis”, Editura Libris/Creator, 2020, „Nimbus sau ritul neîmpăcării”, Editura Neuma, 2022. A participat la cursurile de creative writing organizate de Florin Iaru și Marius Chivu.

 

1. Călin, de curând ai scos de sub tipar volumul de poezii Nimbus, Editura Neuma. Din câte știu, vei face lansare în aceasta toamna, la Cărturești, în Ploiești. Aș defini volumul tău ca fiind diferit de celelalte trei (Telus, Urbis, Dea. Epicus brevis). Ce poți spune, însă, despre manuscrisul de proză pe care l-ai pregătit?

C.D: Nimbus are o poveste aparte, este o experiență relativ nouă și mă bucur de materializarea acestui proiect literar, la care Editura Neuma a contribuit în mod deosebit. În schimb manuscrisul de proză are un istoric mai lung și mai încercat. În mare, el surprinde într-un stil contemporan destine, între două sau trei stații, spațiu în care, tocmai imperfecțiunea permite interferențe foarte probabile între realitate și supranatural.

 

2. Este vorba despre un roman? Un jurnal? Proză scurtă? Sau?

C.D: „makina motor” este un manuscris care a strâns în timp douăzeci și șapte de povestiri având ca temă centrală călătoria cu trenul, desfășurată în cotidian cu incursiuni în vis, hiperrealitate sau în lumea de dincolo. Ele explorează ecosistemul feroviar văzut și nevăzut, înțeles ca acea structură a lumii, care permite călătoria perpetuă(la care face aluzie și titlul latinizat, amintind de o mașinărie aflată în mișcare).

 

3. Care este secretul acestei apropieri de lumea feroviară?

C.D: Iubesc trenul încă din copilărie și am știut mereu că poate fi mai mult decât un hobby modelistic. Naveta pentru rezidențiat și călătoriile ulterioare m-au ajutat să pătrund și să interacționez în universul lui, mi-a dat posibilitatea să-i observ îndeaproape ecosistemul, dar și ce rezidă dincolo de el. Ce-i drept, Jung, prietenii mei psihologi și scriitori mi-au dat apă la moară. De aici a mai fost nevoie de ceva curaj să scriu despre vis, hiperrealitate și lumea de dincolo, despre care aminteam mai devreme. De fapt este vorba despre călătorie, despre evadare din constrângerile realității personale, despre înfruntarea inevitabilului și cunoaștere.

 

 

4. Va să zică manuscrisul de proze scurte are un stil contemporan, fiind o îmbinare de realism și ficțiune. Cu ce fel de personaje ne vom întâlni?

C.D: Scrise majoritar cu narator la persoana întâi, aceste povestiri sunt mărturii ale unor personaje, care, nu numai că împărtășesc rutina voiajului, sunt legați profesional sau afectiv de tren și gări sau le percep ca pe căi de scăpare sau de conectare, dar unele intră, de la un moment dat, în contact cu figuri providențiale, care fac parte din sistemul, deja învechit și ruinat. Acestea facilitează călătorii în locuri nebănuite, marchează evoluții personale, salvează. Ele nu au putere absolută, ci știință pe care o diseminează în nișele cu potențial, adică acelora care manifestă conștiință și, astfel, au șansă la identitate.

 

5. Manuscrisul tău deja incită curiozitatea. Poate, totuși, ne mai destăinui câte ceva despre el. Ne va surprinde?

C.D: Manuscrisul mai cuprinde și trei psalmi, concepuți în maniera davidiană, interludii care marchează pasajul treptat de la realitatea frapantă, la supranatural și oniric. Ei preamăresc trenul și călătoria ca principii de inspirație divină și reflectează asupra limitărilor și influențelor la care este supus spiritul în lumea materială. De altfel recursul la mit nu este întâmplător. Locomotivele care se află în circulație de mai bine de patruzeci de ani poartă sigla cu aripi mazdeene ca simbol al vitezei și progresului. Se mai pot întâlni, de asemenea, o vrăjitoare tânără, o ghicitoare în cafea, un satir, un drac, un atlas decăzut, un șarpe vrăjit, concepte zoroastriene etc., ca fenomene mitice indispensabile, reeditate în prezent. Sigur va surprinde.

 

6. Deja suntem în plină ficțiune, am putea spune că ai pornit de la Eliade, dar te-ai dus mult mai departe, spre postmodernism și dincolo de el.

C.D: Sper să fie așa. Povestirile propun o viziune inițiatică asupra călătoriei perpetue. Ea nu înseamnă nestatornicie. Ea este un drum cu sens, fiind posibilă numai prin recunoașterea semnelor, asumarea provocărilor, înfruntarea inevitabilului, evadarea din constrângerile realității personale și, în cele din urmă, înțelegerea că eliberarea vine prin cunoaștere. De aici, calea este deschisă pentru numeroase posibilități. Personajele își continuă călătoria, fără a fi vorba de o destinație finală. Abandonul, lipsa, moartea, simbolice sau faptice, proprii sau ale altora, reprezintă acceleratoare ale transformării lor.

 

6. Ce ai învățat în toți acești ani, de când scrii proză scurtă? Te-a ajutat cineva, ceva? Când vei publica acest volum, eu deja am devenit nerăbdătoare?

C.D: Mărturisesc, nu-mi este ușor să vorbesc despre aceste povești. Le-am incubat multă vreme, „incubat” fiind cuvântul cel mai potrivit, poate chiar prea multă vreme. În schimb  m-au ajutat să mă descopăr, să supraviețuiesc momentelor dificile, să decuplez de la cotidian, m-au ajutat să trec peste pandemie. Sunt medic și pot spune că nu am repere personale prea multe în ultimii trei ani, dar știu că, revenind episodic asupra textelor, rumegându-le, îmbogățindu-le, transformându-le sau creând altele, mi-am salvat ființa de amar, singurătate și deznădejde. De altfel, în deschiderea manuscrisului făceam următoarele precizări: „Călătorul își încredințează trenului direcția și controlul existenței sale, își asumă un parcurs și o evoluție comune, se expune pluralității, care oferă interacțiuni sociale sau, din contră, singurătate. Cine nu se ferește a petrece timp cu fioroasa-i persoană, doarme sau se avântă în conversații mărunte sau se închide în nișa distractivă a vreunui dispozitiv sau se abandonează știrilor tipărite sau unei cărți, altfel, se gândește sau scrie.”

Sper să găsesc o editură „bună”, care să ajute la valorificarea acestor povestiri, care să le pună la dispoziția cititorului într-o manieră demnă de acest proiect.

 

8. Călin, cum ai scris? Când scris? Ești medic și timpul tău este limitat. Cum te-ai descurcat?

C.D: Am scris în lunga așteptare a trenului, am scris în tren printre oameni, am scris visând la tren, în acei patru-cinci ani de navetă, dar și după, pentru că am văzut trenul ca pe mijlocul de transport care poate rupe, cel mai mult, de sensurile banale și apropia de cele subtile ale călătoriei. Astfel, ceea ce a început ca un banal jurnal de călătorie a crescut într-un sistem de povești.